Poezie modernistă, perioada interbelică, autor canonic- TUDOR ARGHEZI

Flori de mucigai
de Tudor Arghezi

Modernismul este o orientare literară din perioada interbelică prin care se inovează tematica și
formele de expresie literară prin sincronizarea cu literatura europeană. Acest deziderat este teoretizat
de Eugen Lovinescu în teoria sincronismului, principiul stimulării - stimulării, iar la nivelul poeziei,
modernismul lovinescian înseamnă crearea unui poem ce reflectă contradicțiile omului modern,
trecerea de la epic la liric și cultivarea unei poezii de idei. Totodată, modernismul înseamnă structură
poetică inovatoare, crearea unui nou limbaj poetic și inovare tematică.
În contextul modernismului interbelic, Tudor Arghezi este recunoscut drept un spirit proteic.
Suflet faustian în care nu sălășluiesc numai două suflete, ci se ciocnesc principiile contradictorii
ale omului modern (Eugen Lovinescu), Tudor Arghezi se distinge prin cultivarea unei poezii in care
apare estetica urâtului. Universul liric arghezian este eclectic el dezvoltând poezie filozofică, lirică
sociogonică, poezie a boabei și a fărâmei, versuri pentru copii, însă în toate formele de manifestare
ale sale se observă preocuparea poetului pentru îmbogățirea limbajului artistic, pentru crearea unui nou
lexic, apărând în ipostaza de poeta faber.
Un text poetic semnificativ prin care se evidențiază trăsăturile moderniste ale liricii lui Tudor
Arghezi este arta poetică Flori de mucigai ce deschide volumul omonim din 1931, al doilea volum
publicat de autor. Acesta este inspirat dintr-o experiență urâtă, perioada de detenție la închisoarea
Văcărești (1918-1919), încarcerare generată de criterii politice.
Poemul este modernist prin cultivarea esteticii urâtului (sincronizându-se cu viziunea lui
Charles Baudelaire din Florile răului - 1857), prin autoreferențialitate, prin crearea unui nou limbaj
poetic șocant, iconoclast, prin ambiguitatea limbajului și structura prozodică necoronică.
Un prim element modernist este reprezentat de viziunea negativă asupra lumii, axate în jurul
esteticii urâtului. Lumea creatorului este un spațiu al tenebrelor în care maleficuldeține forță de
demiurg. Versurile sunt un produs al acestei lumi și conțin în ele semne ale dezintegrării, ale morții,
ale eternității chinului. Arta poetică argheziană susține poetizarea apoeticului, transformarea în obiect
a frumosului artistic necovențional, a ceea ce în mod tradițional era considerat materie apoetică.
Această atitudine îl sincronizează pe Arghezi cu viziunea lui Charles Baudelaire din Florile răului
(1857), titlul poemului și al volumului reprezentând o trimitere intertextuală la acesta.
Un al doilea element modernist este reprezentat de inovațiile lexicale, de crearea unui nou limbaj
poetic prin includerea arhaismelor, termenilor populari. La nivelul limbajului poetic se distinge
încifrarea metaforică, negativizarea prin includerea arhaismelor și a termenilor populari, prin
folosirea dislocării sintactice. Astfel, Tudor Arghezi inovează limbajul poetic într-un discurs
modernist prin care atestă faptul că frumosul se naște din ceea ce în mod tradițional era considerat
urât.
Aplecarea spre teoretizare, specifică unui poet modernist se observă în abordarea temei creației
și a condiției creatorului, elemente care atestă caracterul de poezie programatică, de artă poetică al
textului.
Astfel, pentru Tudor Arghezi poezia se naște din ceea ce în mod tradițional era urâtul, materia
apoetică. Transfigurarea artistică vizează aspecte imunde ale unei realități, pe care tradiția, gustul

1
comun o evită, creatorul apare în ipostaza iconoclastă a creatorului dominat. El scrie în împrejurări
nefavorabile creației, într-un spațiu al suferinței, iar versurile lui au amprenta aceste lumi. Create din
urât, florile de mucigai sunt versurile care necesită o nouă estetică, o nouă abordare care le face atipice
în raport cu gustul comun. Ele reprezintă sublimarea artistică a unei realități atroce care șochează
gustul publicului comun, un alt element specific viziunii artistice moderniste.
Titlul poemului susține viziunea despre lume a lui Tudor Arghezi. Oximoronul Flori de mucigai
își dobândește semnificația autoreferențial, prin raportare la contextul poeziei. Plasarea pronumelui
personal le in incipit pune în relație de sinonimie paratextul auctorial cu lexemul stihuri. Astefel,
versurile sunt flori de mucigai, adică frumosul urâtului, transfigurarea artistică a lumii tragice a
închisorii.Titlul este un oximoron , deaorece alătură , în mod neobișnuit, cuvântul floare , simbol al
frumosului și al vieții cu mucigaiul ce exprimă urâtul, degradarea, moartea. Versurile create într-un
mediu ostil sunt cele a căror frumusețe este atipică. Totodată, forma nearticulată a substantivului
comun flori are caracter de generalitate, trimițând la întreaga creație. Astfel, florile de mucigai
reprezintă o poezie a damnării, a coborârii în infern și a rupturii de tot ce însemna artă literară în
accepția tradiției.
Tipul lirismului este subiectiv, eul poetic identificându-se în ipostaza creatorului damnat care
trăiește experiența recluziunii. El este evidențiat textual prin verbe la persoana I singular am scris,
pronume de persoana I singular: mi, ma, m-am silit. Totodată prin corespondența timpurilor verbale ale
indicativului era, bătea, am scris, m-am silit se observa existența unui lirism narativ, element de
origine modernistă.
De asemenea, apartenența la orientarea literară teoretizată de Eugen Lovinescu este dată și de
structura prozodică inovatoare. Există o strofă polimorfă de 16 versuri și un catren, versul
alternează cu cel clasic.
La nivelul structurii textului se observă existența a patru secvențe lirice: împrejurările actului
creator, definirea creației, îndepărtarea de tradiție și adoptarea unei noi estetici.
Prima secvență:
“Le-am scris cu unghia pe tencuială,
Pe un părete de firidă goală
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.”
definește condițiile improprii ale actului creator. Eul se definește prin negare, el nu are harul
divin, este în întuneric, în singurătate, cultivarea categoriilor negative este o trăsătură a
modernismului după cum afirmă Hugo Friedrich in Structura liricii moderne. Metafora scrierii cu
unghia sugerează faptul că actul creator îl consumă pe poet, este un sacrificiu pe care acesta îl face
într-o lume desacralizată, epitetul neajutate. Enumerarea simbolurilor biblice și a numelor
evangheliștilor sugerează îndepărtarea de tradiție, pierderea harului divin. Creatorul este damnat,
deoarece se află într-un mediu ostil, idee sugerată de enumerația: pe întuneric, în singurătate pe un
părete de firidă goală. Epitetul goală asociat singurătății potențează condiția tragică a artistului
alienat, îndepărtat de tot ceea ce era cunoscut.
A doua secvență reprezintă o definire metaforică a creației, produsul realizat într-un asemenea
univers al recluziunii:

2
 “Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groază, de sete de apă
Și de foame de scrum
Stihurile de acum.”
Folosirea arhaismului stihuri reprezintă inovarea lexicală specifică viziunii moderniste. Creația
depășește temporalitatea fără an, este eternă de acum și este rodul unei experiențe limită de groapă, al
simțurilor exacerbate spasmodic de sete de apă de foame de scrum. Poezia cuprinde netimpul,
moartea, simțurile hipertrofiate, de fapt, transfigurarea urâtului așa cum este el perceput convențional.
A treia secvență încifrează artistic experiența îndepărtării de tradiție:
“Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Și nu a mai crescut
Sai nu o mai am cunoscut.”
Metafora unghia îngerească sugerează tradiția, abordarea canonică a actului creator pe care eul
o pierde. Experiența tragică pe care o parcurge îl face să nu se mai recunoască în maniera tradițională
de a scrie. Dislocarea sintactică Sau nu o mai am cunoscut este un element de noutate, de exprimare
voit șocantă specifică liricii argheziene. Estetica urâtului presupune și ipostaza iconoclastă a
creatorului, da și un limbaj nou, apoetic în înțelegerea tradițională.
Catrenul cuprinde ultima secvență poetică în care se definește abordarea esteticii urâtului:
“Era întuneric. Ploaia bătea departe afară
Și mă durea mâna ca o gheară
Neputincioasă să se strângă
Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”
Îndepărtarea de universul înconjurător, alienerea și condiția tragică a creatorului sunt sugerate de
imaginea artistică auditivă Ploaia bătea departe afară și de cea vizuală Era întuneric. Metafora
gheara / Neputincioasă să strângă sugerează revolta, imposibilitatea de a se stăpâni, atitudinea de
frondă. Totodată, metafora mă durea mâna ca o gheară subliniază ipostaza creatorului revoltat care
nu dorește să se mai supună canoanelor tradiționale. Verbul m-am silit potențează chinul lăuntric al
artistului. Metafora simbol unghiile de la mâna stângă sugerează estetica inovatoare, iconoclastă,
atitudinea demonică a celui care nu se supune tradiției.
Arta poetică Flori de mucigai reprezintă o profesiune de credință a artistului modern care se
eliberează de canoanele tradiționale și își exprimă liber emoțiile generate de contextul existențial.
Această eliberare este și o eliberare lexicală prin folosirea termenilor necanonici și prin crearea
unui limbaj poetic.