Apartenenta poeziei Flori de mucigai de Tudor Arghezi la

modernism
Modernismul reprezinta o tendinta de innoire in arta si literatura secolului
al XX-lea, caracterizata prin negarea traditiei si prin impunerea unor noi
principii de creatie.
Lirica lui Arghezi este reprezentativa pentru modernismul interbelic atat
prin temele abordate cat si, mai ales, prin inventivitatea lexicala si
procedeele artistice insolite pe care le-a utilizat.
Tudor Arghezi este un poet modernist, apartinand perioadei interbelice a
literaturii, opera sa ingloband atat trasaturi ale traditionalismului, cat si ale
modernismului. Cosiderat al doilea mare poet roman, creeaza o opera
orginala care a influentat literatura vremii astfel incat dupa cum insusi
afirma o idee sa nasca alte sute.
El este intemeietorul esteticii uratului in literatura romana, valorificand
in lirica sa o dimensiune inconfundabila a limbajului, denumita de George
Calinescu surpriderea suavitatii sub expresia de mahala.
Volumul Flori de mucigai apare in anul 1931 si are la baza ideea esteticii
uratului, fiind consecinta unei experiente de viata: perioada detentiei pe
considerente politice la inchisoarea Vacaresti intre 1918-1919. Pornind de
la realitatea acestei lumi, Arghezi creeaza un univers poetic in care
zugraveste lumea ispitei, a pacatului si a ispasirii, a hotilor si a ucigasilor.
Intreg volumul se axeaza pe credinta ca in orice mediu oricat de abject ar
fi exista un gram de frumusete si de omenie.
Ambiguitatea limbajului realizata prin frecventa metaforei, adancirea
lirismului intr-un plan subiectiv, exploatarea esteticii moderne a uratului,
imaginile socante, dar si noutatea prozodiei prin folosirea versului liber
sunt procedeele artistice moderniste prezente in text.
Volumul se deschide cu o arta poetica omonima, prin care se sintetizeaza
ideile exprimate de artist intr-o maniera originala, zugravind un mediu
uitat de divinitate.
Titlul poeziei este oximoronic, obtinut prin alaturarea insolita a termenului
floare, simbol al frumusetii si vietii si a termenului mucigai,simbol al
raului, uratului si degradarii. Acesta devine o metafora a operei poetice,
care are puterea de a izvori, dintr-un mediu al intunericului si de a se inalta
deasupra unui univers care presupune alaturarea frumusetii sufletesti cu
grotescul si tragicul.

Tema poeziei exprim efortul creator al artistului pentru un produs spiritual

i consecinele pe care le are acesta asupra strilor interioare ale eului
poetic, chinuit de frmntri i de tulburri interioare. Versurile nu mai
sunt produsul unei revelaii, al harului divin, ci al unei neliniti artistice i
al setei creatoare.
Poezia este structurata in doua unitati strofice inegale, prima ilustrnd
crezul artistic arghezian, iar cealalt neputina artistului de a crea n
condiii de claustrare.
Confesiunea lirica debuteaza cu pronumele personal le care se refera la
versurile create intr-un mediu ostil al inchisorii, ele reprezinta un rod al
imaginatiei eului liric, dominat de setea de comunicare cu lumea,
reprezentat in text prin verbul la persoana I am scris.
Maniera inedita de a scrie ''cu unghia pe tencuiala'' este o dovada a
dorintei mistuitoare de a crea,de a lasa marturie urmasilor,dar exprima si
un efort imens dus pana la sacrificiu. Spatiul claustrat
intunericul'',''singuratatea'',''firida goala''constituie un mediu prielnic
pentru meditatie,pentru intoarcerea catre propria constiinta. Arta devine
astfel rodul exclusiv al sondarii interioare bazata pe slova faurita, lucrata
de artist cu migala si efort caci inspiratia divina este exclusa in mediul
damnarii. Simbolurile biblice, taurul, leul si vulturul, precum si
evanghelistii invoca jertfa, aspiratia catre libertate, catre absolut, fiind
reprezentanti ai sacralitatii, exclusa in lumea inchisorii. Astfel, eul liric
creeaza o religie a spiritualitatii de dincolo de sacralitate din cel mai
dezagreat mediu social.
A doua secventa lirica ofera o definitie a ineditei maniere de a crea, redata
prin metafore-simbol sunt stihuri fara an/ stihuri de groapa/ De sete de
apa/ Si de foame de scrumb/ Stihurile de-acum. Versurile sugereaza
lumea damnarii din toate timpurile, prevestesc moartea, singura speranta
a celor inchis de a-si recapata libertatea. Menirea artistului este aceea de
a descrie lumea marginala a suferintei condamnata de catre societate la
uitare. Setea si foamea depasesc nevoile biologice definind dorinta de
cunoasterea si aspiratia catre absolut.
A treia secventa lirica se axeaza pe metafora unghiei ingeresti,
instrumentul prin care imaginatia poetica e revarsata in cuvinte sub
indrumare divina. Ostilitatea mediului inchisorii determina tocirea
acesteia prin coborarea eului in infern, dar si speranta regenerarii am
lasat-o sa creasca, desi artistul nu are certitudinea ca Dumneze ii mai
trimite binecuvantarea Sa si nu a mai crescut/Sau nu o mai am
cunsocut.

Ultima secventa lirica debuteaza cu o constatare era intuneric, sugerand

lipsa luminii exterioare care deschide calea aspiratiei catre absolut, catre
eliberarea spirituala. Spatiul de afara, unde se intuieste o ploaia
benefica purificatoare este taramul fagaduintei, zona libertatii absolute.
Creatorul isi urmeaza menirea, chiar daca acest fapt inseamna sacrificiu;
constrangerile fizice, durerea resimtita organic nu il poate sustrage
dorintei arzatoare a spiritului si ma durea mana ca pe o gheara.
Inlocuirea unghiei ingeresti cu unghiile de la mana stanga echivaleaza
cu renuntarea constienta la ajutorul divin si concentrarea asupra propriilor
puteri, ca rezultat al unui pact cu fortele raului, cu lumea pacatului din
inchisoare.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin
expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori.
De pilda, cuvantul "mucigai" este un regionalism cu aspect arhaic, dar are
aici sensul profund al degradarii morale, al descompunerii spirituale.
Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular nepoetice precum: "firida",
"stihuri", mucigai, ghiara, oferind un efect artistic insolid.
Confesiunea subiectiva se axeaza pe metafore prin care este creata
ambiguitatea de factura modernista. Metaforele argheziene poteneaz
starea de disperare a omului claustrat, fiind constrns s-i reprime setea
de comunicare. Neputina creatoare a artistului este sugestiv relevat de
metafora "cu puterile neajutate". Lumea nchisorii poarta n ea stigmatele
rului care acioneaz negativ asupra naturii angelice a fiinei umane,
tocete "unghia ngereasc, mpiedicnd-o astfel s se exprime.
La nivel prozodic, poezia respecta trasaturile modernismului. Se remarca
prin inovatie formala,se renunta la elementele traditionale prozodice in
favoarea dezvolatarii ideilor artistice, versurile lungi alterneaza cu cele
scurte, ritmul este interior, iar masura variaza.
In opinia mea, Arghezi introduce in literatura romana, prin aceasta creatie
literara, estetica uratului, arta devenind un mijloc de refelctare a
complexitatii aspectelor existentei si o modalitate de amendare a raului.
In concluzie, poezia Flori de mucigai este o arta poetica reprezentativa
pentru modernismul interbelic prin tema poeziei si noutatea viziunii asupra
artei si a rolului poetului, prezenta metaforei cheie, organizarea strofica
inegala si masura variabila si prin adancirea lirismului intr-un plan
subiectiv.