Flori de mucigai

De Tudor Arghezi
Flori de mucigai (1931)

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă
Introducere

Modernismul românesc este curentul literar ce a marcat perioada interbelică, trăsăturile sale fiind teoretizate de
Eugen Lovinescu și promovate, în special, prin intermediul cenaclului și al revistei ”Sburătorul”. Se distinge prin
nevoia desprinderii de trecut, prin inovații la nivelul formei, al tehnicilor sau al temelor abordate, iar, în ceea ce
privește poezia, modernismul militează pentru ambiguizarea expresiei artistice, renunțarea la prozodia tradițională și
pentru utilizarea metaforelor inedite. Tudor Arghezi este un poet modernist, ca și Lucian Blaga și Ion Barbu,
aparținând perioadei interbelice a literaturii române. Deși este revendicat deopotrivă de tradiționalism și modernism,
opera sa prezentând trăsături ale ambelor curente literare, autorul se remarcă prin originalitate, reprezentând totodată
spiritul veacului prin integrarea specificului național în formula lirismului european. Poetul debutează în 1927 cu
volumul de versuri „Cuvinte potrivite", căruia îi urmează o bogată activitate literară, tratând o tematică diversă: arta
poetică, poezia cu deschidere filosofică, poezia erotică, tema sociogonică, poezia socială, poezia ludică.
  Apariția celui de-al doilea volum, în 1931, intitulat „Flori de mucigai", propune un discurs liric inedit, având drept
sursă de inspirație un fapt din biografia autorului, anume perioada politice dintre 1918 și 1919. Pornind de la realitatea
acestei lumi a închisorii, Arghezi creează un univers liric în care zugrăvește lumea ispitei, a păcatului și a ispășirii, a
hoților, a prostituatelor și a ucigașilor. Cu toate acestea, întregul volum se axează pe credința că, în orice mediu,
oricât de abject ar fi, există un dram de frumusețe a spiritului și de omenie. Titlul său amintește de „Florile răului",
volumul lui Baudelaire, de la care creatorul român preia maniera de exprimare poetică a urâtului, dezvoltând-o în mod
original. Volumul „Flori de mucigai” se deschide cu arta poetică omonimă, prin care se sintetizează ideile exprimate
de acesta, într-o manieră originală, ca rezultat al trudei artistului de a zugrăvi un mediu uitat de divinitate.
Reper 1: Evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă/orientare tematică, într-un curent cultural/literar

Pe de o parte, dimensiunea modernistă a poeziei se evidențiază tocmai prin caracterul de artă poetică, specie
care cunoaște o dezvoltare aparte în perioada interbelică, textul reflectând conceptul de poezie intelectualizată, ce
stă sub semnul ”esteticii urâtului”. Prin asumarea rolului creator de către poet, discursul liric nu mai este un simplu
vehicul pentru stările afective, ci devine un adevărat crez artistic, un produs estetic conceptualizat. Spre deosebire
de contemporanii săi, Blaga sau Barbu, care au în vedere aspecte atitudinale sau ideatice, Arghezi are în vedere
esența poeticului, condiția creatorului, raportul cu propria lui artă și cu lumea, dar și tehnica și materialul poetic.
Conform noii sensibilități artistice promovate de Arghezi, urâtul nu este altceva decât un nou tip de frumusețe, mai
complex, cu origini diferite, purificator în esenţă, trăind doar prin actul creației artistice. Din perspectiva noii
estetici, urâtul nu urmărește să înlocuiască frumosul, ci să-l completeze, oferind o viziune mai complexă asupra
lumii.

Un alt aspect modernist este reprezentat de limbaj, care şochează prin materialitate şi concreteţe, are
accente arhaice - ,,părete" sau ,,nu o mai am cunoscut" - şi trimiteri religioase. Originalitatea sa constă în
valorificarea unor zone precum vorbirea populară şi termenii arhaici. Versurile au rimă împerecheată, dar nu sunt
constrânse de prezența ritmului sau a măsurii. Stilul se înscrie între caracteristicile poeziei moderniste,
reprezentând un amalgam dintre stilul înalt sau cult şi stilul jos, ce conține registre precum cel popular, familiar sau
argotic. Astfel, se remarcă folosirea cuvintelor ”nepoetice”, precum ,,mucigai", „stihuri", ,,scrum", „ghiară", ,,firidă",
în context literar, ceea ce conferă textului poetic un efect artistic insolit. De altfel, întreg volumul se bazează pe
inovație lexicală menită să reprezinte mediul ostil al închisorii.
Reper 2: Analiza a două elemente de compoziţie şi de limbaj semnificative pentru textul poetic ales
Titlul poeziei este, fără îndoială, inspirat de volumul lui Charles Baudelaire, ”Les fleurs du mal” (,,Florile răului"). Prin
imaginea şocantă a mucegaiului, poetul impune plastic noua mentalitate estetică, fără a se îndepărta de conotaţiile etice
ale ,,răului" baudelairian. La adăpostul întunericului şi al răului, arta va creşte ca o bizară floare rară, topind şi rafinând
aceste experienţe într-o purificatoare alchimie. Oximoronul ”flori de mucigai” ilustrează această curioasă transformare şi
devine imaginea emblematică a noii estetici. Conform acesteia, urâtul nu este altceva decât un nou tip de frumusețe, mai
complex, cu origini diferite, purificator în esenţă, trăind doar prin actul creației artistice. Din punctul de vedere al categoriei
estetice, urâtul nu vrea să înlocuiască frumosul, ci să-l completeze, oferind o viziune mai complexă asupra lumii.
Poezia este structurată în două strofe inegale, care conțin patru secvențe lirice, ilustrând condiția artistului condamnat la
însingurare și dornic de a comunica la nivelul artei, propriile trăiri, într-o nouă manieră de exprimare. Confesiunea lirică
debutează cu pronumele personal de persoana a treia, „le" care se referă la versurile create în mediul ostil al închisorii,
accentuându-le importanț. Acestea reprezintă un rod al imaginației unei ipostaze lirice cuprinse de febra creației,
reprezentată printr-o marcă specifică a prezenței sale în text, anume verbul la persoana l: „Le-am scris cu unghia pe
tencuială”. Maniera inedită de a scrie „cu unghia pe tencuială” presupune un sacrificiu creator asumat de cel care,
condamnat la însingurare, este mistuit de dorința de a lăsa mărturie simbolurile artei sale. A doua secvență lirică oferă o
definiție poetică a ineditei maniere de a crea, redată prin metafore-simbol: „Sunt stihuri fără an,/ stihuri de groapă,/ De sete
de apă/ Și de foame de scrum,/ Stihurile de-acum”. Menirea artistului este aceea de a descrie lumea marginală, a suferinței,
condamnată de către societate la uitare, aruncată în tenebre. Setea și foamea depășesc nevoile biologice, definind dorința
de cunoaștere și aspirația către absolut. A treia secvență lirică se axează pe metafora „unghiei îngerești", instrumentul cu
care imaginația poetică este revărsată în cuvinte, simbol al sacralității, manifestat prin capacitatea de a crea sub îndrumare
divină. Ostilitatea mediului închisorii determină „tocirea” acesteia, dar și speranța în regenerare, deși creatorul nu are
cunoștiința că Dumnezeu îi mai poate trimite binecuvântarea Sa. Ultima secvență lirică debutează cu o constatare aparent
impersonală: „Era întuneric", sugerând lipsa luminii exterioare, compensate de lumina interioară, care deschide calea
aspirației către absolut, către eliberare spirituală posibilă doar la nivelul imaginației.
Reper 3: Comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat

Fiind o artă poetică, poezia ”Flori de mucigai” scoate în evidență tema creației, căreia Arghezi i-o asociază pe
aceea a condiției umane. Artistul se simte abandonat de Divinitate în spațiul infernal al închisorii, condamnat să lupte
singur cu tenebrele. Două idei poetice pun în evidență această tensiune lirică determinată de nevoia poetului de a
crea și de ostilitatea mediului în care își duce existența.
Pe de o parte, spațiul claustrant al „firidei", întunericul și singurătatea delimitează un mediu ostil vieții, dar prielnic
meditației, întoarcerii nestingherite către propria conștiință. Arta devine astfel rodul exclusiv al sondării interioare,
bazată pe „slova făurită", lucrată de artist cu migală și efort, căci inspirația de factură divină este exclusă din mediul
damnării. Poetul scrie ”cu puterile neajutate” de animalele simbolice care i-au inspirat pe evangheliști. Simbolurile
biblice, taurul, leul și vulturul, precum și numele evangheliștilor sunt puse sub semnul negației, sugerând absența
sacralității din spațiul demonic al închisorii. Respins de Divinitate, artistul își tocește ”unghia îngerească” în efortul de
a-l imita pe Creator în întunericul ”firidei” sale. Ipostaza de martir pe care și-o asumă este generată de convingerea că
”stihurile” sale vin dintr-un fond comun întregii umanități: ”Sunt stihuri fără an,/ Stihuri de groapă,/ De sete de apă/ Şi
de foame de scrum”.
O a doua idee poetică semnificativă pentru tema creației se regăsește în ultima strofă. Alcătuită din patru versuri,
separate de restul textului, acestea semnifică izolarea și părăsirea totală a ființei umane de către divinitate. Semnele
lumii exterioare se depărtează tot mai mult, poetul înfundându-se fără speranță în adâncurile închisorii: „Era Întuneric.
Ploaia bătea departe, afară.". Aici se produce conversiunea demonică, devenită unică poartă de salvare: „Și mă durea
mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să se strângă. / Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.". Scrierea cu
unghiile de la mâna stângă e o măsură de adaptare, dar și de revoltă împotriva părăsirii totale, căutând în adâncurile
infernului o nouă cale de ieșire la suprafață.
Concluzie

În concluzie, Tudor Arghezi rămâne unul dintre poeții importanți ai perioadei interbelice, reflectând
originalitatea poeziei moderniste. E un poet al pământului, al concretului şi al materialului. Caracterul teluric al
creației sale are o notă distinctă, comparat cu transparența filosofică a versurilor lui Blaga sau cu încifrarea
matematică a metaforelor lui Barbu. Volumul ”Flori de mucigai”, în general, şi arta sa poetică, în special,
delimitează un nou tărâm al imaginarului poetic arghezian, anume lumea claustrării. Constrângerea izvorăşte
din experienţa detenţiei, dar îşi extrapolează sensurile către societate sau către întregul univers, omul fiind
astfel prizonierul propriei existenţe şi aspirând continuu către eliberare spirituală, către absolut.