Tema și viziunea despre lume în poezia modernistă „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi

Considerat al doilea mare poet român după Eminescu, Tudor Arghezi crează o operă originală
care a influențat literatura vremii. Plecând de la aspectele tradiționale el oferă alternative poetice
moderne. Personalitate controversată din punct de vedere al creației, Arghezi realizează o operă
revendicată de clasici și de moderniști deopotrivă, ce impresionează prin varietate și inovație.
Poezia argheziană este expresia unei conștiințe frământate, aflată în perpetuă căutare, oscilând între
stări contradictorii sau incompatibile. Aceasta este o primă particularitate a modernismului prezentă
în opera poetică argheziană.
Poezia „Flori de mucigai” deschide volumul cu același nume, publicat în anul 1931, și este o artă
poetică reprezentativă pentru estetica urâtului. Astfel, universul carceral sau existența unor categorii
negative reprezintă fațete ale modernismului liric. Poezia numită poate transfigura artistic realități
respinse odinioara, arta reușind să trasnfigureze urâtul prin stârnirea sentimentelor estetice în
cititor. Tot de modernismul arghezian ține și procedeul constant de „accidentare” a versului,
dislocările sintactice, ambiguitatea limbajului și asocierile lexicale neobișnuite „stihuri...de foame
de scrum”.
Tema poeziei este reprezentată de condiția artistului și este dublată de o viziune subiectivă
modernistă. Poezia este una programatică fiind o artă poetică ce reflectă percepția scriitorului
asupra creației și creatorului. O primă idee elocventă pentru tema și viziunea asupra lumii este
regăsită în strofa polimorfă ce conține confesiunea poetică: „Le-am scris cu unghia pe tencuială.”
Eul liric are o identitate problematică, de origine joasă, făcând parte din lumea murdară a temniței.
Potrivit esteticii urâtului, creatorul este părăsit de har, este singur și claustrat în propria lui suferință,
deci eul liric este un „creator uratit”. Circumstanțele scrisului sunt diferite prin ostilitate, neputință,
secvențialitate („pe tencuiala”, „pe un părete”, „pe întuneric”, „în singurătate”, „cu puterile
neajutate”. Poezia devine astfel o necesitate și odată ce inspirația divină (Murcu, Luca și Ioan) este
pierdută, criza creației duce la criza identității.
O altă idee relevantă pentru tema condiției artistului o reprezintă imaginea eului damnat ca o
consecință a refuzului inspirației divine. Poetul își refuză condiția și se asociază cu forțele răului,
căci creația presupune nu doar inspirație ci și efortul creator. Libertatea este tot mai departe iar
condiția poetului este supusă degradării: „Ma durea mâna ca o ghiara”. Efortul creator devine
dureros iar gheara este un simbol al maleficului. Neputința din prima secvență este reluată în final:
„neputincioasă să se strangă”. Poetul conștientizează că doar prin poezie își poate menține condiția
umană, iar resturile ce vor urma exprimă o poezie întoarsă în care sentimentul neputinței încearcă să
estompeze toate trăirile negative: „si m-am silit să scriu, cu unghiile de la mâna stangă”.
Un prim element de structură relevant pentru tema condiției artistului și viziunea modernistă
asupra lumii îl reprezintă titlul. Întrucât poezia este una programatică și reprezentativă pentru
estetica urâtului, sintagma nominală din titlu coincide cu titlul volumului și realizează o imagine
artistică oximoronică. Simbolul cultural cunoscut, floarea, semnifica frumusețea ca receptacul pasiv
ce captează diversele forme de manifestare. Dacă lumea este murdară sau dezgustătoare floarea o va
recepta în esența ei dar la Arghezi se poate vorbi despre o transfigurare a realității. Deși se inspiră
din titlul volumului „Florile raului” (Baudelaire), Tudor Arghezi îl personalizează sugerând faptul
că textul liric poate să capteze în imaginarul lui estetic orice aspect din realitate, chiar aspectele
urâte ale acesteia. Dacă floarea reprezintă fragilitatea, mucegaiul reprezintă degradrea, moartea,
aspect remarcat și din punct de vedere morfologic: plante cu fluorescență și putreziciune, conotativ:
titlul dezvoltă în text două câmpuri antitetice.
 Relevante pentru tema și viziunea despre lume sunt elementele de recurență, metaforele sau
limbajul. Identificate în a două secvență poetică, „stihurile”se suprapun semantic titlului și
complementului direct din incipit „le”. Efortul artistului și singurătatea lui sunt atribute definitorii
dar poetul aflat în ipostaza damnatului își asumă identitatea, ceea ce nu îl împiedică să scrie.
Atributele stihurilor exprimă idei diferite: arta se sustrage trecerii timpului („fara an”), arta reușește
să se manifeste chiar și în condiții neprielnice („de groapa”), creația fiind vitală prentru creator („de
sete de apa”,”de foame de scrum”). Pentru a ajunge la definirea creației, poetul introduce metafora
unghiei ca instrument al scriereii. Eul liric trăiește o situație limită în care accentul cade pe efortul
creator cu consecințe în plan fizic. Mediul este nepotrivit creației, de aceea se face apel la „unghia
ingereasca” ce desemnează harul divin. Metafora unghiei de la mâna stângă reprezintă opțiunea
pentru estetica urâtului. Câmpul semantic al mucegaiului este semnificativ pentru ceea ce
desemnează un mediu al carcerei, lipsit de amprenta divinității și care nu este propice actului
creator. Asocierea termenilor din universul carceral cu cei biblici crează imagini insolite.
Tema condiției artistului și viziunea modernistă se reflecta în mod original în nevoia de
comunicare a poetului cu lumea, în setea de a-și dezvălui sentimentele. Poetul damnat este o
ipostază modernă iar stihurile sunt „flori de mucigai”, rezultat al ereziei eului. Prin depoetizarea
limbajului, secventialitatea epică, autodefinirea eului prin negație, adâncirea lirismului și
ambiguitatea limbajului, polimorfismul structurilor și refuzul rigorilor prozodiei clasice, poezia
„Flori de mucigai” ilustrează estetica urâtului și se circumscrie direcției moderniste.