MODERNISMUL

FLORI DE MUCIGAI - TUDOR ARGHEZI

- privită în ansamblu, opera lui Tudor Arghezi e de o complexitate unică în literatura

română; la originea acestei alcătuiri atât de complexe se află o structură scindată a eului poetic,
pe care Arghezi însuşi o recunoaşte: „Sunt înger, sunt şi diavol şi fiară şi-alte-asemeni / Şi mă
frământ în sine-mi ca taurii-n belciug...” („Portret”)
- în consecinţă, toţi criticii au putut constata dualismul structural al poetului
- primul care a exprimat această realitate sufletească a fost Eugen Lovinescu; în 1923,
teoreticianul modernismului îl descria pe Arghezi ca pe un „suflet faustian, în care nu sălăşluiesc
numai „două suflete”, ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern” („Istoria
literaturii române moderne”).
- volumul “Flori de mucigai”, ce apare în 1931, îl consacră pe Tudor Arghezi ca poet
modern și marchează contribuția sa majoră la înnoirea limbajului poetic, prin estetica urâtului
- preocupat de prezența urâtului în artă, filosoful Karl Friederich Rosenkranz (1805 –
1879) îi conferă statutul de categorie estetică, alături de comic, fantastic, tragic etc; pentru acest
filosof, urâtul este “frumosul negativ”, “negație a frumosului”
- lucrarea lui Rosenkranz, “O estetică a urâtului” (1852) îl inspiră pe Charles Baudelaire
în scrierea volumului său, “Florile răului” (1857) și, pentru prima dată, tot ceea ce este
mizerabil, rău, decăzut, artificial devine sursă de fascinație și de inspirație poetică
- astfel se naște poezia modernă, iar Baudelaire își consolidează influența directă în
literatura română odată cu apariția volumului arghezian “Flori de mucigai”
- imaginarul nocturn al volumului ”Flori de mucigai” se deschide cu un poem
programatic, ars poetica, ce marchează o modificare în estetica lui Tudor Arghezi
- artă poetică: (lat. Ars poetica de Horaţiu): specie a liricii filosofice, transfigurând în
imagini poetice crezul artistic al poetului, principiile sale estetice, viziunea proprie despre
sursele şi actul creaţiei, despre menirea şi destinul artei şi artistului; mesajul–program al unui
artist, exprimând crezul său despre creaţie.
- sintagma „Flori de mucigai” aminteşte de „Florile răului” ale lui Baudelaire, numai că
poetul român înlocuieşte termenul etic „răul” cu un simbol estetic - mucegaiul - , sugerând prin
sonoritate şi sens urâtul existenţial
- oximoronul din titlu, în care stau alături motivul floral (simbol al frumuseţii) şi
substantivul „mucigai”, creează o metaforă - emblemă argheziană a esteticii urâtului
- în sens denotativ, titlul deține semnificații negative, sugerând triumful urătului;
structura titlului, alcătuit din două substantive dintre care unul cu formă regională (“mucigai”),
trimite către imaginea unui parazit existent într-un mediu umed, rece și închis, pe care sfârșește
prin a-l degrada
- formulată ca un monolog liric, confesiune a eului poetic care îşi asumă condiţia de
artist fascinat de zonele de umbră din fiinţa omului, poezia dezvoltă tema condiţiei existenţiale a
creatorului şi tema creaţiei
- versurile reprezintă o expresie a crizei creatoare, manifestată printr-o stare de
singurătate a omului și printr-o lipsă a harului și a inspirației
- la nivel compoziţional, cele două strofe inegale (16 şi 4 versuri) construite prin tehnica
ingambamentului, se organizează în două unităţi ce reunesc trei secvenţe poetice
- prima secvenţă surprinde condiţia neobişnuită a poetului, care creează într-un spaţiu al
claustrării; versurile sunt scrise ,,Pe întuneric, în singurătate, / Cu puterile neajutate / Nici de
taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui loan”
- întregul proces creator este marcat de mutații ieșite din comun, pentru a surprinde criza
de identitate și criza creatoare a eului liric: suportul ( “pe tencuială”), instrumentul (“cu
unghia”), locul (“pe un părete”), timpul (“pe întuneric”), starea (“în singurătate”), modul (“cu
puterile neajutate”)
- solitudinea fiinţei captive într-un orizont al nesfârşitei nopţi este proiectată prin
raportarea la părinţii textelor sacre: Luca, Marcu, Ioan, asupra cărora a coborât harul divin,
figurat prin simbolurile biblice „taurul, leul, vulturul”; lipseşte, în mod semnificativ, Matei şi
simbolul său transcendental – îngerul
- aşadar, aceste versuri reprezintă expresia claustrării, a solitudinii şi a vidului existenţial
- la adăpostul întunericului din spaţiul penitenciarului cresc numai damnatele „flori de
mucigai”, ca nişte „flori ale răului”
- secvenţa a doua defineşte poezia care ilustrează estetica urâtului prin simbolul gropii,
metaforă a condiţiei umane, sugerând apartenenţa la teluric, existenţa într-un spaţiu degradat şi
moartea.
- poezia apare așadar ca o scriere ieşită din timp (“Sunt stihuri fără an”), impregnată de
ipostazele Răului (“Stihuri de groapă”) şi străbătute totuşi de o secretă aspiraţie spre puritate
(,,De sete de apă”)
- stihurile „fără an” situează într-un prezent etern „setea” de viaţă a omului şi „foamea”
lui de ardere până la mistuire
- eul poetic se recunoaşte părăsit, cu nicio putere de sus care să-l hrănească
- sacrul nu este negat, ca în volumul Cuvinte potrivite, el pur și simplu nu există,
deoarece în lumea tenebrelor nu acţionează decât manifestări negative, care nu mai conferă
fiinţei putere de regenerare.
- în acest spațiu cu desăvârșire profan, eului liric i se toceşte « unghia îngerească »,
instrument de scriere divină, pierzându-se astfel legătura cu simbolurile sacre reprezentate de cei
trei evanghelişti şi de vieţuitoarele care semnificau virtuţile lor morale
- eul poetic se confruntă acum cu o nouă dimensiune a vieţii, o lume înscrisă într-un
tipar negativ, al tenebrelor şi al vieţii lipsite de orice speranţă; în această lume, care nu se mai
poate regenera, divinitatea refuză să coboare pentru a salva sufletele celor căzuţi în păcat
- în ”Flori de mucigai”sentimentul transmis în mod direct cititorului este disperarea, viaţa
fiind compusă din ”foame de scrum” şi ”sete de apă”, metafore cutremurătoare ale unui deşert al
sentimentelor umane
- secvenţa a treia, alcătuită din cele patru versuri ale ultimei strofe, separate de restul
textului, semnifică izolarea şi părăsirea totală a fiinţei umane de către divinitate
- semnele lumii exterioare se depărtează tot mai mult, eul poetic afundându-se, fără
speranţă, în adâncurile închisorii : ”Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară”
- aici se produce transformarea demonică, devenită unică poartă de salvare : ”Şi mă durea
mâna ca o ghiară / Neputincioasă să se strângă. /Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna
stângă”
- mâna se transformă, așadar, într-o gheară, eul liric fiind supus unei stranii metamorfoze,
de care nu se poate elibera
- scrierea cu unghiile de la mâna stângă reprezintă o măsură de adaptare, dar şi de
revoltă împotriva părăsirii totale, căutând în adâncurile infernului o nouă cale de ieşire la
suprafaţă