Flori de mucigai

DE TUDOR ARGHEZI
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric.Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Flori de mucigai (1931)Tudor Arghezi/Text poetic/artă poetică modernistă

Modernismul denumește un ansamblu de curente ale gândirii și ale creației universale

(avangardismul, constructivismul, suprarealismul etc.), manifestate în plan european
începând cu simbolismul, care se disting prin negarea structurilor clasice, academic,
propunând schimbări radicale în plan estetic și revalorizarea conceptului de frumos. Se
realizează “trecerea de la o estetică a permanenței, bazată pe credința într-un ideal de
frumusețe neschimbător, la o estetică a tranzitoriului și a imanenței, ale cărei valori sunt
schimbarea și noul”( Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității).
În spațiul cultural românesc, Eugen Lovinescu (coordinator al cenaclului și a revistei
Sburătorul) este teoreticianul care a elaborate o doctrină a modernismului adecvată
specificului autohton, cunoscută sub denumirea generic de teoria sincronismului. El
pornește de la idea sociologului Gabriel Tarde, potrivit căruia există un spirit al veacului
ce duce la omogenizarea culturilor europene și la anularea, treptată, a diferențelor majore
prin instaurarea implicită a unei legi a imitației. Se produce, astfel, mutația valorilor
estetice , pe baza principiul simulare-stimulare: se importă mai întâi forma, pentru ca,
ulterior, să creeze un fond autentic, dezvoltat organic.
Poezia românească interbelică are ca trăsătură de fond dobândirea conștiinței de sine, iar
Tudor Aghezi este un adevărat poet paradigmatic ( Marin Mincu), ilustrând ,în lirica
interbelică, estetica urâtului prin aplicarea principiului imitației.
Volumul de povestir, intitulat sugestiv "Poarta neagra" din 1930, ilustreaza tragica
experiență de viață a lui Tudor Arghezi (1880-1967) care a petrecut o scurta perioadă de
detenție in inchisoarea de la Văcărești, in perioada 1918-1919, din motive politice. Volumul
de poezii "Flori de mucigai", aparut in 1931 reediteaza aceeași experiență de viață in
variantă lirică, in care lumea interlopă a hoților, delincvenților este privita cu intelegere și
omenie de poet. Titlurile poeziilor care compun acest volum sunt deosebit de sugestive
("Galere", "Ion Ion", " "Ucigă-l toaca", "Morții" etc.) pentru lumea aceasta periferică, față
de care poetul are compasiune, considerând că “Pretutindeni și in toate este poezie, ca și
cum omul și-ar purta capul cuprins într-o aureola de icoană. Toate lucrurile naturii și
ale omului și toate vietătțle poartă țandara lor de aureolă, pe dinafară sau pe
dinăuntru".
Poezia "Flori de mucigai" se află in deschiderea volumului omonim publicat în 1931 și
constituie o arta poetică "ce are în centru condiția tragică a poetului forțat să creeze într-
un mdediu ostil, lipsit de ajutor divin și învingându-și limitele omenescului pentru a
supraviețui prin cuvânt. Originalitatea viziunii vine din atitudinea sfidătoare față de un mod
de a concepe arta : “negarea creatoare a utopiei frumuseții”( Mircea Scarlat).
Apartenența poeziei la modernism se relevă prin substratul filosofic profund, prin plasarea
eului problematizant în centrul discursului liric, prin tematica existențială – moartea,
singurătatea, relația dintre om și divinitate- , prin înnoirea limbajului poetic și prin
cultivarea unor categorii negative ce vor fi teoretizate mai târziu de Hugo Friedrich în
Structura liricii moderne ( dezorientarea, absurdul, grotescul, urâtul etc.).
Tema poeziei exprimă efortul creator al artistului pentru un produs spiritual și
consecințele pe care le are acesta asupra stărilor interioare ale eului poetic, chinuit de
frămantari și de tulburări interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelații, al
harului divin, ci al unei neliniști artistice și a setei creatoare.
Discursul liric ia forma unui monolog confesiv și este structurat în două secvențe
corespunzătoare celor două strofe inegale. Caracterul apoetic al poeziei este ilustrat de
prozaismul imaginilor, de limbajul crud și de asintaxismul care ia locul topicii coerente.
 Titlul poeziei "Flori de mucigai" este un oximoron, in care florile sugerează frumusețea,
puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifica urâtul, răul, descompunerea și intunericul.
Oximoronul creeaza o imagine contradictorie a lumii, in care valorile umane sunt degradate,
alterate cu trimitere la lumea inchisorilor, in care viata oamenilor este supusa reprimărilor
și restricțiilor. Titlul este, in acelasi timp, reprezentativ pentru inovatia limbajului
arghezian numită estetica urâtului, o modalitate artistică intalnită in lirica europeana la
Baudelaire, care scrisese "Florile răului". Asocierea celor doua categorii estetice
contradictorii (frumosul - reprezentat de floare - si urâtul - sugerat de mucigai ) oferă
titlului o expresivitate șocantă și fascinantă totodata prin efectele estetice. Urâtul are
rolul de a evidenția imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care capătă
valori noi, ele facând parte din existența umană.
Poezia "Flori de mucigai" este structurata in doua secvente lirice inegale, prima ilustrand
crezul artistic arghezian, iar cealalta efortul artistului de a crea in conditii de claustrare.
Prima secvență poetică are ținuta unei mărturisiri a cuiva care a trecut prin infern și a
supraviețuit. Incipitul are caracter declarativ , verbul la persoana I identificând ipostaza
de damnat a eului poetic( Le-am scris cu unghia pe tencuială), iar perfectul compus evocând
o acțiune încheiată din trecutul poetului. Se sugerează dorinta devoratoare a artistului de a
se exprima in versuri, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Acesta, intr-o
solitudine impusă si lipsindu-i uneltele scrisului, incearca sa zgârie "cu unghia pe tencuială /
Pe un părete de firidă goală, / Pe intuneric" versurile născute din nevoia comunicării.
Condițiile vitrege de viață ii seacă forța creatoare, "Cu puterile neajutate / Nici de taurul,
nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan."
Enumerarea prin negație a adjuvanților fabuloși care au facilitate revelația Sfinților
Evanghelistilor, "taurul", "leul", "vulturul", ilustrează starea de deprimare a eului poetic
nefericit in absența revelației creatoare. Poetul se simte parasite de har și de aceea scrie
cu puterile neajutate. Din evocarea Sfinților Evangheliști , lipsește Mate ice are ca
adjuvant fabulous îngerul. De fapt, acest al patrulea Sfânt Evanghelist este ipostaziat de
poetul damnat, căci lui i se refuză revelația adusă de înger. Versurile sunt săpate in sufletul
poetului, sunt "stihuri fără an" ce nu pot fi exprimate in viața reală, dar sunt profund
simțite de sensibilitatea artistului: "Stihuri de groapă / De sete de apă / Și de foame de
scrum". Harul poetic, "unghia ingerească", este tocit de efort, nu-i mai permite poetului
revelația, deoarece ea "nu a mai crescut" sau, altfel spus, artistul nu se mai poate regasi pe
sine, nu se mai percepe ca un creator de valori spirituale: "Sau nu o mai am cunoscut".
Nicolae Manolescu susține în Metamorfozele poeziei “unghia îngerească a poetului s-a
tocit , adică aspirațiile pământești. Poetul nu se mai bizuie pe ajutorul niciunei puteri din
afară , căci el nu mai este evanghelistul purtător al unui sfânt mesaj. Îngerul care credea
că vorbește prin el, a fost răstignit. “
Ultima secventa amplifica deznadejdea elui poetic, care este simbolizată de atmosfera
sumbră, e "intuneric", iar ploaia se aude "departe afară", ceea ce provoacă poetului o
durere simtita profund, "ca o ghiară", din cauza neputinței totale de a se exprima. Nevoia
de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-și dezvălui trairile il silesc sa scrie "cu
unghiile de la mana stanga". Această metaforă se referă la o simbolistică straveche ce
asociază mâna stangă cu forțele demonice, in antiteză totală cu puterea divina a creatiei.
Inchisoarea este pentru poet un periplu în Infernului lui Dante Alighieri , insă, in acest
cadru al ororilor, frumosul nu este absent. Răul, urâtul sunt numai conjuncturi ale
destinului, cărora omul le opune aspirația spre frumos, care poate fi regasit in sine, in vis
sau in speranta implinirii.
In "Flori de mucigai" predomina registrele stilistice ale esteticii urâtuiui, pe de o parte
ca inovatie lingvistică, pe de alta parte, ca substanță a ideilor exprimate.
Limbajul este particularizat prin folosirea cuvintelor care șocheaza prin expresivitatea
fascinantă, cuvinte "urâte", al caror sens capata noi valori. De pildă, cuvântul "mucigai" este
un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradării morale, al
descompunerii spirituale, cu trimitere sugestivă către om, deoarece el insoteste cuvântul
"flori", care poate semnifica viata, lumea. Se utilizează cuvinte din limbajul popular ori
arhaisme, ca "firidă", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei
Evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufletești de
tristete, dezamăgire si deprimare ale poetului.
Oximoronul "flori de mucigai" transmite ideea complexă a imperfectiunilor vietii, a
conditiilor vitrege la care este supusă fiinta umană, fapt care ii provoacă poetului
aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potențează starea de disperare a omului
claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrâns să-si reprime setea de
comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv relevată de metafora "cu
puterile neajutate", desi poetul avea resurse spirituale profunde. Lumea inchisorii poartă in
ea stigmatele răului care actionează negativ asupra naturii angelice a ființei umane, toceste
unghia ingerească", impiedicand-o, astfel, să se exprime.
La noutatea limbajului arghezian, s-a referit si Tudor Vianu, care afirma: "Renovarea
liricii românesti, smulgerea ei de pe căile unde o fixase marea influentă a poetului
"Luceafărului", este consecința cea mai importanta produsă de afirmarea lui Arghezi. ".
Poetul nu folosește ornarea discursului, ci se folosește de poeticitatea antiestetică și
subversivă .