Flori de mucigai, Tudor Arghezi

„Flori de mucigai” este o poezie modernă ce deschide volumul omonim (1931), exprimând prin mijloace artistice crezul
poetului despre menirea acestuia şi a operei sale. Elementele de modernitate se regăsesc în preferinţa poetului pentru
lirismul subiectiv şi reflexiv, în dimenisiunea filosofică a creației și inovațiile compozi ționale și prozodice. Astfel, un prim
element de modernitate îl regăsim la nivelul conținutului. Poezia este o artă poetică modernă, deoarece autorul îşi exprimă
propriile convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și rolul artistului în societate. De asemenea, în cadrul ei
apare o problematică specifică liricii moderne: estetica urâtului, respectiv raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică. Un al
doilea element de modernitate îl regăsim la nivelul formei lirice. Poetul respinge rigurozitatea tradiţională, recurgând la
asimetria strofelor și la ingambament, procedeu modern care presupune continuarea liberă a ideii dintr-un vers în altul,
pentru a elibera rostirea poetică de constrângerile care ar împiedica-o să urmărească mişcările complicate ale gândului. Mai
mult, la nivelul limbajului, artistul apelează la ambiguizarea voită, la polisemantism şi metaforă.
Titlul poeziei „Flori de mucigai”, care aminteşte de „Florile răului” ale lui Ch. Baudelaire, este un oximoron , în care florile
sugerează frumuseţea, puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifică urâtul, răul, descompunerea şi întunericul. Oximoronul
creează o imagine contradictorie a lumii şi rezumă din punct de vedere stilistic estetica urâtului: prin alchimie verbală, impurul
devine pur, violenţa – gingăşie, tradiţia – modernitate, suferinţa fiind transfigurată în poezie.
Tema „ Florilor de mucigai” - rolul artistului în societate - exprimă prin intermediul motivelor literare precum unghia,
întunericul, scrumul efortul artistului pentru a obţine un produs spiritual şi consecinţele pe care le are acesta asupra stărilor lui
interioare. Versurile nu mai sunt produsul unei revelaţii, al harului divin, ci al setei creatoare.
Poezia „Flori de mucigai” este compusă din două strofe asimetrice, prima ilustrând crezul artistic arghezian referitor la
condiţia artistului şi a operei sale, iar cealaltă raportează actul creator la realitatea exterioară. Din perspectiva structurii şi a
compoziţiei, poezia se află la interferenţa tradiţiei cu modernitatea, aceasta din urmă construindu-se pe elementele
tradiţionale – catren, rimă; modernitatea se regăseşte la nivelul strofelor polimorfe, cu aspect narativ, construite în jurul
nucleului metaforic „flori de mucigai”.
Prima secvență surprinde condiţia neobişnuită a creatorului, captiv într-un spaţiu al claustrării, şi sugerează dorinţa
devoratoare a acestuia de a se exprima, fiind dominat de setea de comunicare cu lumea. Spaţiul creaţiei este unul al
suferinţei, având o singură firidă ce opturează lumina sacră, ajutorul divin. Poetul, într-o solitudine impusă şi lipsindu-i
uneltele scrisului, încearcă să zgârie „cu unghia pe tencuială / Pe un părete de firidă goală” versurile născute din nevoia
comunicării. Condiţiile vitrege de viaţă îi seacă însă forţa creatoare, idee exprimată în versurile: „Cu puterile neajutate / Nici
de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu şi lui loan”. Enumerarea prin negaţie a
simbolurilor religioase creează o imagine sugestivă privind starea de deprimare a poetului, nefericit în absenţa creaţiei. Dacă
asupra evangheliştilor a coborât harul divin, figurat prin simbolurile biblice taurul, vulturul şi leul, eul liric se distanţează de
marii apostoli prin absenţa iluminării ( „ cu puterile neajutate”). Versurile, săpate în sufletul poetului, sunt „stihuri fără an”,
situate în atemporalitate, care exprimă „setea” de creație a poetului şi „foamea” lui de ardere până la mistuire, dar şi faptul că
actul artistic este perceput ca nevoie existenţială, ca formă de supravieţuire: „Stihuri ... / De sete de apă / Şi de foame de
scrum”. Harul poetic - „unghia îngerească”- tocit de efort, nu-i mai permite poetului revelaţia, deoarece ea „nu a mai crescut”.
Astfel, lumea închisorii, care a inspirat creaţia argheziană, poartă în ea semnele răului care acţionează negativ asupra naturii
angelice a fiinţei umane, toceşte „unghia îngerească”, împiedicând-o astfel să se exprime.
A doua secvență reprezentativă surprinde planul realităţii exterioare, schiţând o lume pusă sub semnul întunericului şi al
descompunerii. Atmosfera sumbră e sugerată prin „întuneric” şi prin ploaia care se aude „departe afară”, amplificând
deznădejdea artistului, simţită „ca o ghiară”. Nevoia de comunicare a poetului cu lumea, setea de a-şi dezvălui trăirile îl silesc
să scrie „cu unghiile de la mâna stângă”, deşi acest lucru implică ideea de suferinţă creatoare.
Din perspectivă stilistică, textul se înscrie în datele modernităţii prin estetizarea urâtului şi opţiunea pentru un limbajul
metaforizat, prin referinţele livreşti ( trimiteri la textul biblic, la mitul meşterului Manole), dar şi prin ambiguitatea provenită din
polisemantism.  Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care şochează, cuvinte „urâte”, al căror sens capătă noi
valori. De pildă, cuvântul „mucigai”, cu aspect arhaic, are aici sensul profund al degradării morale, al descompunerii
spirituale, cu trimitere sugestivă către om, deoarece el însoţeşte cuvântul „flori”, care poate semnifica viaţa, lumea. Arghezi
utilizează cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca „firidă”, „stihuri”, din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei
evanghelişti - Luca, Marcu, loan - pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufleteşti de tristeţe, dezamăgire şi deprimare.
Oximoronul „flori de mucigai” transmite ideea complexă a imperfecţiunilor vieţii, a condiţiilor vitrege la care este supusă fiinţa
umană, iar metaforele argheziene accentuează starea de disperare a artistului care nu poate crea liber, fiind constrâns să-şi
reprime setea de comunicare, idee sugestiv exprimată de structura nominală „cu puterile neajutate”.
Concluzionând, prin preferinţa pentru lirismul subiectiv şi reflexiv, pentru tema condiţiei umane ( condiţia creatorului) şi a
cunoaşterii realizată prin creaţie, prin opţiunea pentru ambiguizarea voită a limbajului, provenită din polisemantism şi
metaforă poezia se înscrie în limitele modernismului.