Testament

de Tudor Arghezi

Modernismul este în plan universal un curent literar, ce se manifestă la sfârșitul secolului

XIX, până în anii 60’ ai secolului XX, fiind o formă de manifestare a modernității, constituind
eticheta aplicată de obicei, în sens larg, celor mai recente forme de expresie ale spiritului novator
în planul creației artistice. În literatura română, Eugen Lovinescu este cel care teoretizează
modernismul ca doctrină estetică, dar și ca manifestare artistică, introducerea curentului fiind
bazată pe principiul sincronismului, a teoriei imitației și, în plus, definirea teoriei mutației
estetice. Atitudinea modernistă este prin definiție antiacademică, anticonservatoare și împotriva
tradiției.

Tudor Arghezi a fost considerat poetul cuvintelor potrivite, este cel care a introdus în
poetică estetica urâtului și este unul dintre inovatorii limbajului poetic românesc, alături de Mihai
Eminescu, Ion Barbu și Nichita Stănescu. Poezia „Testament” deschide volumul de debut
„Cuvinte potrivite” în 1927, fiind simțită de la început ca o poezie programatică în care apar
probleme de ideologie literară și de tehnică artistică, esentiale pentru definirea viziunii poetice a
lui Arghezi. Opera este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă unele convingeri despre arta
literară, despre menirea literaturii, despre rolul artistului în societate. Este o artă poetică,
deoarece regăsim în ea problematica specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic,
estetica urâtului, raportul dintre inspirație și tehnica poetică.

O primă trăsătură a modernsimului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica

urâtului. Poezia exprimă o estetică a metamorfozelor semantice, cu funcția ei semantică și
paradoxală de purificare a lumii. Ca formă de manifestare poetică, originea esteticii urâtului se
află în volumul lui Baudelaire „Florile răului”. La Arghezi are loc un proces de sublimare
estetică, angajând prin forța primordială a cuvantului, ameliorarea lumii. „Veninul” cu efecte
mortale a fost transformat în „miere”, valența negativă fiind reconvertită într-una benefică, iar
bubele, mucegaiul și noroiul, aflate sub auspiciile logosului magic, dobândesc un alt sens, de
„frumuseți și prețuri noi”. Pe această latură a ilustrării esteticii urâtului se folosesc cuvinte ce
exprimă stări negative, toată gama semantică posibilă: „ocara” a fost pusă „când să-mbie, când
să-njure”, limita inferioară a lumii care va fi supusă înnobilării, purificării este alcătuită
metaforic din „bube, mucegaiuri și noroi”, cele mai expresive cuvinte în simbolistica imundului
și a putreziciunii. Forma inversă a perfectului compus „iscat-am” sugerează inițierea greu de
oprit a acestui fenomen cathartic ce cuprinde întreaga creație.

O a doua trasatură a modernismului este limbajul ca „esență de cuvinte”. Cuvintele se

resemantizează în contexte neobișnuite și dau corporalitate lirică gândului de la care pornesc.
Asocieri lexicale precum „seara razvratită”, „cuvinte potrivite”, „Dumnezeu de piatră”, „rodul
durerii de vecii întregi”, au forța adevărului enunțat frust și aprope familiar. Limbajul este supus
unei voințe creatoare paradoxale, dar nu este numai joc sau portivire de cuvinte, ci și încercare de
înțelegere a existenței prin cuvânt. În această artă poetică modernă, timpul își pierde durata,
cuvintele sunt „frământate mii de săptămâni”, poetul demiurg ignorând trecerea clipei pentru a-și
întemeia creația în timpul etern.

Tema poetică o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată unui fiu
spiritual. La Arghezi apar două ipostaze ale creatorului și implică 2 forme ale creației: poeta
vates (poetul înțelept) și poeta artifex (poetul meșteșugar). Astfel poetul apare în ipostaza de
poeta artifex, adică poet ce depune un efort în elaborarea artei sale, cu scopul trezirii unor stări și
sentimente militante.

Ideea poetică a transmiterii testamentare este redată cu ajutorul termenului cheie „carte”.
Este scrisă într-un moment de inspirație divină, fiind un mijloc de inserție a spiritului divin în
câmpul semantic al cuvintelor. Poetul („robul”) este astfel numai un medium care transcrie fiorul
inspirației, reconstituind lumea, a cărei imagine o supune contemplării divine, dar și cititorul
obișnuit care, prin efortul creator al semenului său înzestrat cu har divin, poetul devine el însuși
„domn”, beneficiar al acestui imens efort de inspirație ce atinge porțile transcendenței. Cartea, ca
întrupare a logosului, devine universală, lume paralelă sau interferentă cu lumea reala.

Cartea este, pentru conștiința estetică modernă, o oglindă a lumii ce merge până la
confundarea totală a celor 2 concepte. Cartea dobândește astfel proprietăți magice, de creare, prin
sensurile originare ale cuvintelor, a înseși lumii, de evocare a trecutului și de prefigurare a
viitorului. Cartea este o „treaptă” a cunoașterii umane, suma experiențelor spirituale ale unei
comunități, imitând-o pe cea demiurgică, dovada fiind truda titanică de atingere a acestui nivel.

O altă imagine relevantă pentru temă este cea care definește poezia în ultima strofă:
„Slova de foc și slova faurită/ Împerecheate-n casă se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișate în
clește”. Arta se naște atât din inspirație, dar este și simbolul lumii eterne a divinității. În această
privire a artei ca modalitate de transgendere a naturii și a universului, lumea devine un spațiu al
creației, al muncii văzută ca singura metodă de împlinire a acesteia. Actul artistic presupune
creație continuă, o perpetuă situare a poetului în virtualitatea spațiului imaginar. Cele 2 sintagme
„slova de foc” și „slova faurită” reprezintă tocmai relația perfectă a lumii divine cu inspirația și
cu eternitatea. Cele 2 împerecheri ale slovelor sugerează o transcendență a lumii obișnuite,
despărțirea sacrului de profan. Dumnezeul „de piatră” determină separarea celor 2 lumi, telurică
și uranică. Cele 2 imagini ale lumii, celestă și pământească, pot fi transpuse în mod metaforic pe
o pagină de carte. Omul își rememorează faptele trecute și le transmite într-un imens registru
temporal.

Titlul reprezintă expresia concentrată a operei, un orizont de așteptare din partea

cititorului în descifrarea mesajului poetic. Este format dintr-un substantiv comnun, nearticulat,
care are 2 sensuri: unul propriu, denotativ, reprezentând actul juridic, prin care o persoană lasă
bunurile sale moștenire urmașilor, și unul conotativ, prin care se face trimitere la „Biblie” și la
cele 2 părți ale acesteia, „Vechiul Testament” și „Noul Testament”, în care sunt concentrate
învățăturile adresate oamenilor.

Textul poetic este împărțit în 5 stofe cu un numar inegal de versuri, grupate în 3 secvențe
poetice. Prima secvență (strofele 1 și 2) sugerează legatura dintre generații: străbuni, poet și
cititorii-urmașii. Secvența a doua (strofele 3 și 4) redă rolul social, estetic și etic al poeziei. A
treia secvență poetică (strofa 5) reprezintă contopirea dintre har și truda în poezie, condiția operei
de artă. Simetria textului este dată de plasarea cuvântului cheie „carte” și a sinonimelor sale în
cele 3 secvențe poetice.

În prima strofă, opera este văzută ca „o treaptă” în „marea trecere” universală, un

moment al progresului început din adâncurile timpului originar, când cei dintâi străbuni s-au
ridicat din golul preexistenței. Noutatea viziunii asupra artei și a rolului poetului constituie
elemente modernsite.

În strofa a doua, „cartea” devine „hrisovul vostru cel dintâi”, act al înnobilării prin
muncă, dăruit urmașilor spirituali. Ideea legăturii poetului cu strămoșii este exprimată în
metafora osemintelor „vărsate” în sufletul acestuia, într-o contopire fără sfârișt.

În strofa a treia se concentrează o ideație densă. În aceste versuri, ideea legaturii dintre
generații câștigă noi semnificații: „bătrânii” autorului sunt țăranii, care au menținut prin truda lor
viața planetei, încardrând-o în ritmurile cosmice; metafora „Sudoarea muncii sutelor de ani”
cumulează șirul de opintiri existențiale ale străbunilor, având drept consecință apariția unor
generații de intelectuali. Tot aici apare și sintagma „cuvinte potrivite”, care îl definește pe autor
ca un artizan care „potrivește” cuvintele în vers, printr-o activitate migăloasă și grea, desfașurată
în „mii de săptămâni”. Decantate din graiul simplu și rudimentar al înaintașilor ărani, cuvintele
sunt „prefacute” „în versuri și-n icoane”, devenind artă.

Strofa a patra reliefează rolul purificator al creației poetice, metafora „Pe care ascultând-o
a jucat/ Stăpânul ca un țap înjunghiat” prezintă o armonie care încântă, dar și pedepsește, cu
scopul curățirii lumii. Transfigurată în poezie, durerea ancestrală are menirea de a izbăvi, de a
spala de păcate pe cei care reprezintă răul, astfel încat lumea să-și recapete puritatea pierdută.

În ultima strofă, autorul își sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creații. Alcatuită din
„slova de foc” (cuvântul fierbinte, inspirat) și „slova faurită” (cuvântul ales cu migală și cu
truda), „cartea” este darul pe care „Robul” (autorul) i-l oferă „domnului” (cititorii). În această
secvență se observă o anume obscuritate a textului, astfel încat metaforele precum „Stăpânul ca
un țap înjunghiat”, „chiorchin de negi” sau „Domnița suferă în cartea mea” se lasă greu
descifrate.

Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate este inedită: poezia cuprinde strofe inegale ca
număr de versuri, având măsura de 9-11 silabe și ritm variabil, în funcție de intensitatea
sentimentelor și de ideile exprimate. Rima ține de vechile convenții, fiind împerecheată.
 În conluzie, prin tema specifică curentului literar, prin titlu, prin muzicalitatea ei și prin
structura specifică, „Testament” scrisă de Tudor Arghezi aparține curentului literar numit
modernism.