FIGURI DE STIL

Figura de stil este un procedeu stilisic prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt pentru
a da mai multă forță expresivă imaginii sau expunerii prezentate.

-formă a limbajului dotată cu expresivitate.

1. FIGURI DE SUNET/ METAPLASME

a) Aliterația – figură de sunet constând din repetarea consoanelor sau a silabelor inițiale într-o
secvență de cuvinte apropiate în enunț; formă a omofoniei.

Și somnul, vameș vieții, nu vrea să-mi ieie vamă(M. Eminescu)

b)Asonanța – figură de sunet constând din repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe
cuvinte care se succedă.

Apele plâng clar izvorând în fântâne. (M. Eminescu)

c)Paronomaza – figură de sunet constând în similitudinea sonoră între cuvinte.

Am vrut să nu fiu eu de vină/Că am avut numai atâta rădăcină/ Cât a rodit o rodie, ș-atât.
(T.Arghezi)

d)Rima – figură de sunet constând din identitatea fonică a finalelor de vers începând cu ultima
vocală accentuată.

Ziua scade, noaptea créște/ Și frunzișul și-l răréște. (M.Eminescu)

Rima interioară - rimă care apare în interiorul versurilor, nu la sfârșitul lor.

linele, colinele/strâng de sus luminile (Blaga)

Rima ecou – rimă cu aspect fonetic perfect asemănător; această asemănare poate privi două
cuvinte omonime sau același cuvânt reluat în rimă.

Se-așterne bruma peste vii/ De ce nu-mi vii/ De ce nu-mi vii? (M.Eminescu)

2.FIGURI DE CONSTRUCȚIE (SINTACTICE)/METATAXE

a)Paralelismul sintactic – figură sintactică realizată prin reluarea simetrică a unor unități sintactice
sau metrice într-un context de dimensiuni variabile.

O! Desmiardă, pân-ce fruntea-mi este netedă și lină/ O!desmiardă, pân-ești jună ca lumina cea
din soare,/ Pân-ești clară ca o rouă, pân-ești dulce ca o floare/ Pân’nu-i fața mea zbârcită,
pân’nu-i inima bătrână. (M.Eminescu)

b)Enumerația – figură sintactică realizată prin înșiruirea în enunț a unor termeni aflați în raport de
coordonare.

1|Page
Aștri defuncți atârnă de păreți,/Împărecheați cu zeci de instrumente,/Tablouri fără dată, cărți,
portrete,/Pendule-n care cucul s-a oprit,/Spade cu vârful ars și ruginit,/Icoane, pajuri, chivote,
stilete.(T.Arghezi)

Termenii enumerației alcătuiesc uneori o gradație ascendentă (climax) sau descendentă

(anticlimax).

O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți
zei.(M.Eminescu)

Ea pleacă, se duce, s-a dus. (Al.Macedonski)

c)REPETIȚIA – figură sintactică care constă în reluarea de două sau mai multe ori a aceluiași sunet,
radical, cuvânt sau grup de cuvinte.

Enigel, Enigel,/ Ți-am adus dulceață, iacă. (I.Barbu)

d)Anafora- repetarea aceluiași cuvânt/sintagmă la începutul unităților succesive.

Se-ntind domol părinții pe sub pietre,/ în timp ce în lumini mai adăstăm,/ în timp ce fericiri ne-
mprumutăm/și suferinți și apă vie pe la vetre. (L.Blaga)

e)Epifora – repetarea aceluiași cuvânt/sintagmă la sfârșitul unităților succesive.

Silită poezie-a vremii noastre/Într-adevăr prea mult a vremii noastre/ Și prea puțin a vremurilor
toate. (Al. Philippide)

f)Anadiploza – repetarea unui cuvânt/sintagmă la sfârșitul și la începutul a două unități sintactice

succesive.

N-a fost nimic din ce-a putut să fie/ Și ce-a putut să fie, s-a sfârșit. (I. Minulescu)

g)Epanadiploza – repetarea aceluiași cuvânt/sintagmă la începutul și la sfârșitul aceleiași unități

sintactice.

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. (M. Eminescu)

h)Chiasmul – repetarea încrucișată a cuvintelor/sintagmelor cu aceeași funcție sintactică.

Ai putea să lepezi cârma și lopețile să lepezi. (M.Eminescu)

i)Refrenul – repetare identică sau cu o ușoară variație a unui cuvânt/sintagmă/vers/distih la

anumite intervale sau la sfârșitul fiecărei strofe a unui poem.

Sunt solitarul pustiilor piețe (Bacovia) versul este reluat simetric în poziții fixe din corpul anumitor
strofe ale poeziei Pălind.

j)Inversiunea – figură sintactică realizată prin antepunerea determinării cu valoare de epitet în

grupul nominal/verbal.

2|Page
Norilor copacii le urzesc brocarte (T.Arghezi)

3.FIGURI SEMANTICE/METASEMEME

a)Metonimia – figură semantică (trop) prin care un nume de obiect este înlocuit prin altul, pe
baza unei relații de contiguitate logică existentă între acestea.

Principalele substituții metonimice sunt:

- cauză pentru efect/ efect pentru cauză: a trăi din munca altuia; culesul este foarte bogat
anul acesta;
- conținut pentru conținător/conținător pentru conținut: a înghițit băutura dintr-odată; și-a
terminat farfuria;
- materia pentru obiect: a vândut un porțelan de preț; colecționează aramă;
- creator pentru operă: cântă foarte bine Chopin; are un Rembrandt;
- instrument pentru acțiune/acțiune pentru instrument: a trecut țara prin foc și sabie;
- loc de proveniență pentru obiectul produs: l-a tratat cu un porto; a cumpărat olandă
pentru cearceafuri;
- general pentru particular: a înșelat vigilența paznicilor;
- abstract pentru concret: se află în primăvara vieții;
- specific pentru generic: mănâncă o pâine de pe urma mea.

b)Sinecdoca – figură semantică(trop) realizată prin înlocuirea unui nume cu altul pe baza unei
relații cantitative între cei doi termeni.

Sinecdoca poate lua două forme principale:

- parte pentru întreg: o pânză la orizont –„corabie”

- întreg pentru parte: mână de lucru – „om”

c)Metafora – este o figură de analogie (trop) care constă în transferul de nume de la un obiect la
altul, cu condiția ca aceste obiecte să se găsească într-un raport de asemănare.

În funcție de manifestarea celor doi termeni – care denumesc obiectul metaforizat și pe cel
metaforizant – metaforele se distribuie în două clase:

- metafore in praesentia (explicite/coalescente): Când noaptea-i o regină lunatecă și brună

(M.Eminescu)
- metafore in absenția (implicite): Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care
trece albă, regina nopții moartă. (M. Eminescu)

O realizare sintactico-semantică aparte este lanțul metaforic care se realizează fie ca o secvență
de mai multe metafore, fie ca un singur termen metaforizat și mai mulți metaforici:

Lumi comprimate,/lacrimi fără de sunet în spațiu,/monadele dorm (Blaga)

3|Page
d)Comparația – figură semantică (trop) care apropie doi termeni – unul comparat și celălalt
comparant – prin intermediul unui adverb ce semnifică asemănarea lor totală sau parțială (ca,
precum, cum).

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic. (M. Eminescu)

În funcție de prezența/absența în text a calificării comune, comparația este:

- explicită: Mori de vânt, cu aripe deschise izbite de pământ,/ Păreau un cârd de berze
zburând stângace (I.Pillat)
- implicită: Câte-o lebădă-și îndreaptă capul, ca un nenufar (Arghezi)
Din punct de vedere semantic, comparația poate fi:
- comparație concretizatoare/plasticizantă: gândirea-mi se arată/Ca tigrul în pustiuri o
jertfă așteptând (Alexandrescu)
- comparație abstractizantă: În pâlnia muntelui iezerul netulburat/ ca un ochi al lumii,
ascuns, s-a deschis (L.Blaga)
- comparație sinestezică, hiperbolizantă: Ești o tulpină fără rădăcină/Și semeni a mireasmă
și lumină (T.Arghezi); Las altora globul terestru ca o minge (I.Pillat)
- comparație oximoronică: O, gând anarhic și amar,/Pe care vorbele nu-l pot cuprinde/
Atunci când ca un meteor bizar/ î n noaptea inimii adânci s-aprinde (Al. Philippide)

e)Personificarea – figură semantică (trop) prin intermediul căreia se atribuie unui obiect concret
sau unei noțiuni abstracte trăsături ale creaturilor vii sau chiar calități umane.

Natura toată doarme (Heliade)

f)Epitetul – figură semantică (trop) care aduce un plus semantic, introduce în enunț o valoare
expresivă. Din punct de vedere gramatical, se reduce la o determinare pe lângă un substantiv sau
un verb.

După ceriteriul estetic, epitetul poate fi:

- epitet apreciativ (cuprinde o judecată de valoare): floare mândră, răpitoare (M.Eminescu)

- epitet evocativ (asociere în sintagmă a unei realități fizice cu una morală): tăinuitele
dureri;un gând fin și obscur (M.Eminescu);
- epitet ornant (amplifică sensul determinantului): umbră măreață; voal subțire
(M.Eminescu);
- epitet generalizator (valabil pentru un număr mare de determinante): dulce plai; frumosul
ideal (Alecsandri);
- epitet pleonastic: colb mărunt; umbră fină; ceață sură (M.Eminescu);
- epitet impropriu sau imposibil (specific poeziei moderne): mersul albastru al lunii (L.
Blaga);
- epitet cromatic: păru-i galben; ochii ei albaștri; domuri de-argint (M.Eminescu).
După criteriul semantic, epitetul poate fi:
- epitet metaforic: cugetările regine (M.Eminescu); slovă de foc; visul de azur (T.Arghezi);
- epitet sinestezic: aerul văratic, dulce, moale(M.Eminescu);
4|Page
 - epitet contrastiv sau oximoron: farmec dureros, bulgări de lumină (M.Eminescu).

g)Oximoronul – figură sintactico-semantică realizată ca asociere între doi termeni cu sensuri

(aparent) opuse ori incompatibile.

Te desfaci c-o dulce silă ; Neguri albe, strălucite (M. Eminescu)

h)Simbolul – figură semantică (trop), nume al unui obiect concret, ales în mod convențional
pentru a desemna o întreagă clasă de obiecte, o noțiune abstractă sau o însușire predominantă cu
care poate fi pus în legătură.

Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună/Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
(M.Eminescu)

i)Sinestezia – figură semantică (ansamblu de tropi) realizată prin asocierea a doi sau mai mulți
termeni care desemnează senzații provenind din domenii senzoriale diferite.

E o tăcere moale de rugă de sfeștanii/ Și liniștea lânoasă se leagănă-n cântar (T.Arghezi)

4. FIGURI DE GÂNDIRE (LOGICE) SAU METALOGISME

a)Atiteza – figură de gândire rezultată din alăturarea a două cuvinte/ grupuri de cuvinte/fraze cu
sens opus, pentru a scoate în evidență contrastul în formularea enunțului.

Făcui din zdrențe muguri și coroane,/ Veninul strâns l-am preschimbat în miere. (T.Arghezi)

b)Hiperbola – figură de gândire constând în exprimarea exagerată a calităților unui obiect/

stări/acțiuni.

Sălbaticul Vodă e-n zale și fier,/Și zalele-i zuruie crunte,/Gigantică poart-o cupolă pe frunte,/Și
vorba-i e tunet, răsufletul ger,/Iar barda-i din stânga ajunge la cer,/Și Vodă-i un munte.
(G.Coșbuc)

c)Litota – figură de gândire, formă de disimulare apropiată de eufemism, care constă în

exprimarea reticentă a unei idei, astfel încât să se înțeleagă mai mult decât se spune în enunț.

Nu e un laș. Nu sunt chiar așa de prost.

d)Ironia – figură de gândire constând dintr-o expresie simulată, prin intermediul căreia se
formulează cu seriozitate un conținut comic, uneori burlesc, opus față de ceea ce se afirmă
aparent în enunț.

Zoe: Fănică, fii calm...

Tipătescu: Da, sunt calm... Pentru că dumnealui(Farfuridi, Brânzovenescu și Trahanache apar în

fund și ascultă. Cei dintâi arată tot ce se petrece în scenă celui de-al treilea) nu e ca alții mișel,
pentru că nu e ca alții canalie, nu e ca alții infam ... (se montează din ce în ce) ... pentru că încă o

5|Page
dată, la alegători ca d-ta, cu minte, cu judecată limpede, cu simț politic, nu se poate mai bun
reprezentant decât d.Cațavencu, (apăsând) onorabilul d.Cațavencu! (Tipătescu împinge cu scârbă
pe Cetățeanul turmentat). (I.L. Caragiale)

e)Parabola – figură de gândire bazată pe analogie în care o anumită teză ori afirmație se ilustrează
printr-o scurtă narație simbolică.

Parabola „fiului risipitor”, a „seminței”, a „bunului samaritean”

f)Paradoxul – figură de stil realizată sub forma reunirii a două idei aparent ireconciliabile.

Este oare ceva mai plin de înțeles ca ne-nțelesul? (L.Blaga)

g)Alegoria – figură de gândire constând dintr-o suită de simboluri coerente semantic, prin
intermediul cărora se concretizează, sub forma unor tropi, o serie de noțiuni abstracte.

Să le spui curat/Că m-am însurat/C-o mândră crăiasă,/A lumii mireasă(...)/Preoți munții

mari,/Paseri lăutari,/Păsărele mii/ Și stele făclii. (Miorița) - alegorie a „ritualului de
înmormântare”.

5. FIGURI DE ADRESARE

a)Invocația retorică– este figura retorică prin intermediul căreia se adresează o rugă divinității/
muzei/ unui personaj tutelar, implorându-i ajutor.

Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punând mâna pe ei,/Să-i împarți în două cete: în smintiți și în
mișei! (M.Eminescu)

b) Interogația retorică –este figura retorică construită dintr-o întrebare sau dintr-o serie de
întrebări adresate auditoriului/unei persoane absente, întrebări la care nu se așteaptă răspuns.

Cine, privind starea prezentă a românilor nu s-a simțit pătruns de durere? Pentru ce această
adormire?Istoria străbunilor, bogată de suveniruri glorioase, nu-i deșteaptă? (N.Bălcescu)

6|Page