Sunteți pe pagina 1din 7
MODERNISMUL: Denotând, în sens general, tendinţa de înnoire specifică spiritului uman, conceptul de Ion Barbu „modernism”
MODERNISMUL: Denotând, în sens general, tendinţa de înnoire specifică spiritului uman, conceptul de
Ion Barbu
„modernism” defineşte în literatură o mişcare largă care cuprinde toate manifestările postromantice înscrise
sub semnul unui „principiu de progres” (E. Lovinescu). promovează imperativul sincronizării cu modelul
civilizaţiei şi culturii europene, considerând că perpetuarea canoanelor etniciste învechite generează o
inadmisibilă „provincializare şi izolare a culturii româneşti”.
CARACTERISTICI ALE PROZEI MODERNISTE: mutaţii în sfera problematicii şi inovarea formulelor
narative
 substituirea problematicii sociale şi morale cu domeniul psihologicului şi cu problematica existenţialistă;
 se cultivă introspecţia şi retrospecţia, analiza conştientului, a subconştientului şi inconştientului; canonul
modernităţii impune o literatură a autenticităţii: persoana I narativă, principiul memoriei involuntare,
pluriperspectivismul, construcţia narativă multi-nivel, discontinuitatea narativă / fragmentarismul, inserţiile
eseistice, structurile deschise etc.;
 personajele prozei sec. al XX-lea nu mai reprezintă tipologii sau „caractere” de tip balzacian, ci ipostaze
existenţiale ale omului modern: fragilitatea fiinţei umane în faţa neantului, angoasa existenţială,
solitudinea, alienarea, spaima de moarte, sentimentul finitudinii, al eşecului existenţial, al absurdului; eroii
nu mai sunt construiţi ca individualităţi „coerente”, având o identitate vagă, fiind surprinşi în căutarea
sinelui. Noile modele sunt personajele „pulverizate” în „voci” (care îşi certifică existenţa numai prin actul
de limbaj) sau roluri / măşti, personaje contradictorii, „contrapunctice”, cu dublă / multiplă personalitate,
„omul fără însuşiri”, ins absurd, nonerou, personaj „sucit”, bufon, nebun, parodic, raportat la propria
existenţă (memoria afectivă), la limitele existenţiale, la ideea de libertate etc.
CARACTERISTICI ALE POEZIEI: explorează orizonturile interioare ale omului modern şi limitele limbajului
 tipologia poeziei moderniste: poezia filosofică, de meditaţie estetică (arte poetice) şi existenţială
(condiţia umană, dilemele omului modern, „poetica urâtului existenţial”), poezia ermetică; construirea
viziunii poetice pe repere ale unui univers existenţial modern, pe simboluri cultural–filosofice şi
ştiinţifice;
 cultivarea unei poezii intelectualizate, cu funcţie de cunoaştere, cu referinţe din sfera culturii;
 lexic poetic care rezolvă criza limbajului prin revigorarea discursului, generată de:
-
limbaj autoreflexiv (metalimbaj – termeni cu sensuri noi, contextuale sau resemantizarea unor sintagme);
- utilizarea unor termeni neologici din domeniul filosofiei, al celorlalte arte (Blaga, Arghezi,Barbu), al
ştiinţelor exacte (termeni specializaţi, monosemantici din: matematică, astronomie, ştiinţele naturii etc. -
Barbu);
-
termeni religioşi (liturgici) utilizaţi şi cu sensuri laice (Arghezi, Blaga);
-
termeni din limbaj popular: învechit, poetic – Blaga; apoetici, duri – Arghezi;
-
termeni din limbaj colocvial şi din limbajul copiilor: banalităţi uzuale; termeni din argou / jargon - Arghezi
creaţii lexicale originale.
 expresivitatea limbajului poetic e generată de înlocuirea metaforei plasticizante:
-
-
cu „metafora revelatorie” (Blaga), cu construcţii oximoronice (Arghezi), cu metonimia (Ion Barbu: În
concepţia barbiană, în interiorul versului cuvintele îşi pierd sensul obişnuit, participând la semantismul global, difuz al
poemului, astfel că fiecare poem se configurează ca un univers autonom.);
Ion Barbu (1885-1961), poet modernist: „În tinereţe am aruncat discuţiei cuvântul de lirism
ab solut, echiva-lentul unor slăvi absolute ale intelectului şi viziunii: starea de
geometrie şi, deasupra ei, extaza. Există o treaptă de experienţă poetică, de la care
versul se dovedeşte a fi rigoare şi fervoare, nu interjecţie dezvoltată ori celebrare
Timbru
Timbru
ETAPELE CREAŢIEI BARBIENE:
Cimpoiul veşted luncii, sau
fluierul în drum,
Durerea divizată o sună-
încet, mai tare ...
Dar piatra-în rugăciune, a
humei despuiare
Şi unda logodită sub cer, vor
spune – cum?
 Etapa parnasiană (1919-1920) –
poezii publicate în Sburătorul: Lava,
Munţii, Copacul, Banchizele, Arca,
Panteism, Pytagora, Râul, Umanizare
etc.
 Etapa baladic-orientală (1921-1925)
în Viaţa românească şi Contimporanul:
Brâncuşi, Rugăciune (1907)
După melci, Riga Crypto şi lapona
Enigel, Domnişoara Hus, Isarlâk;
 Etapa ermetică (1925-1926): ciclurile
Uvedenrode (Oul dogmatic, Ritmuri
Prof. Rodica Lungu
Artă poetică : specie a liricii filosofice, transfigurând în imagini poetice crezul Ion Barbu artistic al
Artă poetică : specie a liricii filosofice, transfigurând în imagini poetice crezul
Ion Barbu
artistic al poetului, principiile sale estetice, viziunea sa despre sursele şi actul creaţiei,
despre funcţia ei cognitivă, despre menirea şi destinul artei şi artistului; poezie
programatică în care sunt exprimate, prin simboluri artistice, concepţii despre creaţie şi
creator.
Timbru este o artă poetică integrată ciclului Joc secund (1930; publicată mai întâi
în Sburătorul, 1926), ilustrând deci etapa ermetică din creaţia lui Ion Barbu. George
Călinescu identifică în această poezie ermetismul autentic al creaţiilor barbiene, generat de
Ion Barbu, 1895-
simbolurile poetice, spre deosebire de ermetismul sintactic, de „dificultate filologică" din Joc secund.
Teme sunt specifice artelor poetice moderniste: izvoarele creaţiei, raportul dintre realitate şi
ficţiunea artistică, criza limbajului, opţiunea pentru un nou model de poeticitate.
Termenul-titlu valorifică ambiguitatea determinată de omonimie, creând o imagine sinestezică
definitorie pentru poezia modernistă (percepţia vizuală şi cea auditivă se suprapun):
-
cuvântul de intitulare are sensul de marcă poştală, desen miniatural cu valoare simbolică, sugerând ideea că poezia trebuie
să reflecte, emblematic, figurativ ca şi geometria, coerenţa lumilor fizice şi spirituale;
-
ca termen specializat în muzică, substantivul-titlu exprimă ideea de poezie-cântec cu o tonalitate specifică, originală.
Compoziţia: Cele două catrene alcătuiesc, fiecare, câte o secvenţă poetică, punând în relaţie de
opoziţie două modele poetice – poezia tradiţionalistă, dominată de afectivitate şi poezia modernistă, cântec
al spiritul pur care pune ordine şi sens în universurile oglindite. Antiteza dintre aceste tipuri diferite de
poezie se realizează prin serii de opoziţii: simboluri ale teluricului în prima strofă / simboluri ale acvaticului şi
ale celestului în strofa a doua; motivul instrumentelor muzicale // motivul orfic şi motive cosmogonice;
preponderenţa imaginilor auditive // dominanta sinestezică a imaginilor; enumerarea // comparaţii dezvoltate;
verbe la indicativ // verbul la condiţional-optativ etc.
Viziunea poetică este construită prin însumarea unor simboluri – cu un grad ridicat de
ambiguitate şi ermetism – prin care se figurează cele două modele de poeticitate: tradiţionalistă şi
modernistă.
Prima secvenţă (strofa întâi) reliefează prin simboluri poetice concrete trăsăturile liricii tradiţionale:
 aceasta este desemnată prin două metonimii – fluierul şi cimpoiul – ce sugerează melodia simplă, de
tonalitate rustică, deci o poezie minoră, cu o tematică de ordin sentimental (durerea divizată: dorul,
tristeţea, jalea exprimate incomplet, fragmentar, ca experienţe individuale);
 caracterul mimetic al liricii tradiţionaliste este sugerat prin asocierea acestor simboluri cu un spaţiu comun,
banal (lunca, drumul), în contrast cu adâncul mărilor foşnitoare şi înaltul cerului care „se logodesc” în
poezia modernă (unda logodită sub cer);
 interogaţia retorică ce încheie secvenţa exprimă ideea că poetica tradiţională nu poate exprima toată
complexitatea omului modern; aceasta este sugerată prin enumerarea celor trei metafore ermetice / închise
(piatra-în rugăciune, a humei despuiare / Şi unda logodită sub cer) care pot semnifica forţa artei moderne
de a surprinde şi exprima tainele şi limitele vieţii şi ale morţii, ale credinţei, ale cunoaşterii.
 Secvenţa a doua (catrenul al doilea): poezia modernă pentru care optează Ion Barbu (verbul la mod
optativ: ar trebui) este figurată prin metaforele „cântec încăpător” şi „lauda grădinii de îngeri”, ce exprimă
ideea unei poezii-cântec care reeditează geneza universului.
dă sentimentul capodoperei, fovmulînd magnific ipoteza tărâmului ideal, în măsură a traduce |
 Primul enunţ este structurat pe motivul orfic, concretizat printr-o comparaţie dezvoltată (Ar trebui un cântec
c
s
eea ce tăcerea reculeasă a pietrei, a pămîntului şi a apei închidă
Pre slava creatorului lor.
încăpător, precum / Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare); această comparaţie generează o imagine
sinestezică (reunind senzaţii vizuale, auditive, tactile şi gustative), exprimând capacitatea poeziei moderne
de a surprinde totalitatea lumii şi complexitatea trăirilor umane.
Enunţul final sugerează forţa demiurgică a poetului modern ce creează noi universuri; simbolurile
selectate din mitul biblic al genezei (spaţiul paradisiac, cântarea îngerilor, Adam, Eva) devin simboluri
poetice, metonimii prin care sunt sugerate caracteristicile liricii moderniste:
 poezia – cântec sacru şi Logos ce întemeiază lumi;
 actul creaţiei – ficţiune (trunchi de fum) prin care se sublimează realitatea imperfectă, fragmentară (coasta
bărbătească); perfecţiunea ficţiunii artistice în raport cu realitatea imperfectă din care se inspiră este
sugerată prin dubla opoziţie: totalitate / fragment (trunchi / coastă), principiul feminin (considerat de I. Barbu
superior) / principiul masculin (Eva / Adam).
Limbajul poetic: complexitate lingvistică obţinută prin alăturarea unor termeni populari
(despuiare) şi a unor neologisme (timbru, divizată); ermetism sintactic rezultat prin ambiguizarea relaţiilor
sintactice (incipitul din prima variantă: Cimpoiul trist în luncă ) şi prin dislocare sintactică ( vor spune –

Prof. Rodica Lungu

Ion Barbu

Riga Crypto şi lapona Enigel – publicată în volumul Joc secund, 1930, inclusă în ciclul Uvedenrode; - ilustrează cea de-a doua etapă a creaţiei lui Ion Barbu, etapa baladic-orientală.

Specie literară:

Titlul:
Titlul:
Structura Temele
Structura
Temele

Compoziţia

 

baladă cultă, cu elemente de artă poetică şi de legendă etiologică; propune o nouă

formă de lirism – „lirismul absolut”, impersonal, „ritual de iniţiere în lucrurile esenţiale” (I. Barbu).

sintagma de intitulare este alcătuită după modelul marilor poveşti de iubire din literatura lumii;

: iubirea imposibilă, tema cunoaşterii, opţiunea existenţială a omului superior; tema creaţiei

însumează trei planuri, care puse în relaţie prin călătoria iniţiatică a lui Enigel:

  • - coordonarea numelor celor doi protagonişti este un semnal al narativităţii, întărit prin subtitlul baladă.

  • - planul inferior, al lumii vegetative, reprezentate de Crypto (cunoaştere prin Eros / trăire dionisiacă);

  • - planul median, al lumii boreale, ordonate prin puterea minţii (cunoaştere raţională / trăire apolinică);

  • - planul superior, „mântuit azur”, desemnat prin semnul Soarelui, simbol al cunoaşterii absolute.

este modelată de formula narativă a naraţiunii în ramă:

Prima secvenţă: rama iniţială (strofele 1-4) are rol de prolog, dezvoltând tema creaţiei şi creatorului

-

discurs dialogic, actanţii comunicării artistice fiind menestrelul (artistul în ipostază orfică) şi nuntaşul fruntaş (proiecţia în text a receptorului operei de artă – lectorul avizat);

elemente de artă poetică: poezia-cântec transfigurează realitatea imperfectă (la o nuntă adevărată se zice povestea imposibilei nuntiri); prin „oglindire” în cântec larg, este redată perfecţiunea Ideii absolute. Secvenţa expozitivă (strofele 5-8): discurs heterodiegetic (narare prin relatare, narator omniscient), reunind două descrieri simbolice de tip portret, figurând modele existenţiale şi tipologii umane opuse;

-

-

riga Crypto, aparţine unei lumi inferioare, a umbrei, a instinctelor (În pat de râu şi humă unsă); numele eroului sugerează circumscrierea într-un univers închis, solitar, enigmatic [criptogamă = specie de plante inferioare; cryptos = tainic, încifrat]; protagonistul se singularizează prin rang (crai), prin firea introvertită (inimă ascunsă) şi prin refuzul de a-şi îndeplini destinul într-un spaţiu al vieţii vegetative; portretul se întregeşte prin caracterizare directă, făcută din perspectiva celor care aparţin acestei lumi: Şi răi ghioci şi

toporaşi / Ieşeau din văi să-l ocărască / Sterp îl făceau şi nărăvaş / Că nu voia să înflorească.

Enigel, personaj arhetipal care întruchipează o umanitate superioară, capabilă să reflecte prin roata albă a spiritului adevărurile revelate prin cunoaştere. Numele eroinei poate avea etimonul angel=înger reliefând aspiraţia spre celest; epitetele mică, liniştită, preacuminte, asociate protagonistei evidenţiază natura ei echilibrată, raţională, apolinică; surprinsă într-o călătorie iniţiatică spre tărâmurile Soarelui, Enigel străbate drumul transhumanţei ca pe un drum al iniţierii, ca pe o aventură a cunoaşterii. ● Secvenţa-intrigă (strofa 9): textualizează ideea de „început” al iniţietierii – popasul în poiana lui Crypto.

-

Dezvoltarea acţiunii (strofele 10-22): întâlnirea din vis dintre Enigel şi Crypto (narare prin reprezentare)

-

cele trei încercări ale regelui-ciupercă de a o determina pe Enigel să renunţe la călătoria spre miazăzi, la aspiraţia spre Soare se cristalizează ca tentaţii ale trăirii instinctuale în somn fraged şi răcoare;

Enigel depăşeşte proba ispitirii, refuzând să se abată din drumul spre cunoaştere totală; monologul ei exprimă crezul omului superior care triumfă asupra limitelor sale; metaforele-simbol (roata Soarelui, sufletul-fântână, roata albă a conştiinţei) definesc modelul ontologic şi gnoseologic al omului superior. ● Punctul culminant (strofa 23): întâlnirea lui Crypto cu Soarele, aprins inel (narare prin relatare). ● Deznodământul (strofele 24-28) are funcţii multiple: reprezintă epilogul şi rama finală care inserează elemente de legendă etiologică (explicarea, prin cauzalitate magică, a apariţiei ciupercilor otrăvitoare);

-

-

metamorfoza lui Crypto, care „înnebuneşte” este descrisă în limbajul incantatoriu al descântecului şi al blestemului folcloric, din perspectiva naratorului auctorial;

-

finalul poveştii imposibilei iubiri valorifică în chip neaşteptat motivul basmic al nunţii împărăteşti, care este valorizat negativ: nuntirea nebunului rigă Crypto cu măsălariţa mireasă, ca şi rătăcirea făpturii dezrădăcinate prin lume reprezintă asumarea eşecului; cel care aspirase spre o mireasă ideală (Enigel, fiinţa superioară lui), refuzând nuntirea cu perechea predestinată lui – vrăjitoarea mănătarcă, fiinţa de acelaşi regn, aparţinând aceleiaşi lumi –, este pedepsit cu dezrădăcinarea, cu alienarea, cu rătăcirea unui „fiu risipitor” căruia nu-i mai este îngăduită întoarcerea: [ De a rămas să rătăcească / Cu altă faţă,

]

mai crăiască: // Cu Laurul-Balaurul / Să toarne-n lume aurul, / Să-l toace, gol la drum să iasă ...

Interpretări critice

: „Fascinată doar de natura şi devenirea Fiinţei, opera lui Barbu reintegrează,

cu orfică seninătate, fiinţa umană unui context cosmic şi mitic.” (I.Em. Petrescu)

„Crypto e poetul, creatorul şi el plăteşte, cu nebunia, încercarea de a-şi modifica condiţia, de a trăi. Fiind blestemat să nu se exprime în felul oamenilor, să nu trăiască, el păcătuieşte prin iubire. [ ] ...

Crypto e pedepsit cu pierderea minţii. [ povestea poetului” (N. Manolescu).

]

Ca şi Luceafărul, Riga Crypto şi lapona Enigel este

Prof. Rodica Lungu

Ion Barbu

Citeşte următorul text:

1. Sunt numai o verigă din marea îndoire,

1.

Fragilă, unitatea mi-e pieritoare; dar

2.

Numește câte un sinonim neologic pentru sensul din text al cuvintelor plăpândă şi revarsă.

3.

2 puncte

2 puncte

2 puncte

4 puncte

4 puncte

4 puncte

4 puncte

Explică rolul majusculei în scrierea structurilor: Unduire, Pământuri, Înaltei Cumpeni.

Din călătoarea undă, din apele eterne,

Un roi de existenţe din moartea mea răsar,

3.

Construiește un enunţ în care să ilustrezi sensul conotativ al cuvântului povară.

Îmi însuşesc vestmântul acelor care mor,

Şi-adevăratul nume ce port e: Unduire.

4.

5.

6.

Precizează o temă și un motiv literar identificate în textul dat.

Şi înnoit şi ager alerg, subtil fior, –

Selectează două secvențe din text care conturează dimensiunea spațială a imaginarului poetic.

Prin săli orgolioase ori umede caverne.

Explică rolul antitezei în textul poetic citat.

2. Deci, arcuit sub timpuri, desfăşur lung ţesut

7.

De la plăpânda iarbă la fruntea gânditoare,

8.

Prezintă semnificaţia a două figuri de stil diferite din strofa a treia.

4.

Şi astfel, în Pământuri croindu-mi vaste porţi

Şi blondul şir de forme, urcând din soare-n soare,

9.

Ilustrează două caracteristici ale genului liric / ale lirismului obiectiv.

Spre ritmuri necuprinse de minte vreodată,

Aduc Înaltei Cumpeni povara mea, bogată

De-atâtea existenţe şi tot atâtea morţi.

(Ion Barbu, Elan)

4 puncte

4 puncte

În largul vieţii revarsă un trecut.

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

Comentează, în 60 – 100 de cuvinte, ultima strofă, prin evidenţierea relaţiei dintre

ideea poetică şi mijloacele artistice.

sinonime neologice: plăpândă – fragilă; revarsă – inundă

Utilizarea majusculei în scrierea structurilor selectate are rol de a evidenția cele trei imagini poetice,

conferindu-le valoare de simbol. Astfel, ideile abstracte devin reprezentări poetice semnificative.

Nu voia să poarte singur povara unei asemenea responsabilități.

teme: cunoașterea / aspirația spre cunoașterea totală; succesiunea viață-moarte;

motive literare: elanul vital, cugetătorul, soarele, apele primordiale, călătoria, cumpăna.

secvențe care conturează dimensiunea spațială: urcând din soare-n soare; prin săli orgolioase;

umede caverne; în pământuri; vaste porţi.

Multiplele antiteze din textul poetic citat au rolul de a reliefa opoziția viaţă – moarte, de a accentua

diversitatea contrastivă a lumii fizice (călătoarea undă / apele eterne) sau de a evidenția procesul

complex al evoluției umane (săli orgolioase / umede caverne).

Epitetul din sintagma apele eterne actualizează mitul Sfintelor Ape, sugerând ideea că umanitatea

renaște cu fiecare generație, trăgându-și forța perpetuării din apele primordiale. Personificarea

(realizată prin epitet personificator) grandioaselor palate prin sintagma săli orgolioase pune în

evidență trufia omenirii care a durat monumente ce sfidează timpul. Potențată prin antiteza cu

umedele caverne, sintagma personificatoare surprinde și progresul umanității, forța sa creatoare.

Poezia lui Ion Barbu poate fi considerată o formă particulară a

lirismului obiectiv

lirismului

obiectiv, fiindcă, deși

prezența textuală a eului liric nu poate fi contestată, această instanță lirică apare într-o ipostază

depersonalizată, întruchipând Omul, verigă în lanțul evoluției universale: Sunt numai o verigă din

marea îndoire Prin urmare, poezia poate fi încadrată în tiparul lirismului obiectiv. // Eu consider că

poezia nu poate fi inclusă în modelul lirismului obiectiv, fiindcă, mărcile subiectivității nu pot fi ignorate.

Astfel, eul liric este textualizat prin mărci ale persoanei întâi (Îmi însuşesc vestmântul

...),

prin indici ai

8.

subiectivității, precum epitetele calificative sau topica afectivă etc.

9.

Catrenul final alcătuiește o secvență cu valoare concluzivă (semnalată și prin adverbul astfel), ce

reunește toate liniile tematice ale poeziei: aspirația spre cunoașterea totală, creația, viața și moartea.

Eul liric apare într-o dublă ipostază. Ca eu cunoscător, se raportează la Înalta Cumpănă a rațiunii, dar,

purtat de elanul cunoașterii, aspiră spre sferele înalte ale cunoașterii totale, necuprinse de minte

vreodată. Ca eu creator, se definește prin înălțarea din Pământurile realului spre ritmuri nepământene.

Metafora porților vaste sugerează ideea că elanul creator deschide calea spre ilimitat, spre planul

metafizic al entităților eterne ce reunesc atâtea existenţe şi tot atâtea morţi.

Prof. Rodica Lungu

Ion Barbu

Vãzut în lumina soarelui, oul relevã însãºi esenþa universului, imaginea eternã a

increatului.

În Ritmuri pentru nunþile necesare se evocã trei cã de cunoaºtere: prin eros ( sau

senzualã), reprezentatã astral prin Venus, prin raþiune, având simbol pe Mercur, ºi prin

contemplaþie poeticã, care e tutelatã de Soare.

Fiecare experienþã este o "nuntã", adicã o comuniune cu esenþa lumii, dar prin primele

douã contopirea nu este perfectã. Senzaþiile permit numai un contact fulgerant , iar

intelectul ignorã, pentru a face operaþiile proprii cunoaºterii logice, condiþia fundamentalã

a universului, care este devenire continuã. Aspiraþia spre absolut se împlineºte doar prin

atingerea contemplaþiei poetice, prin viziunea directã a principiului universal când:

Joc secund. În seria de poezii din Joc secund, orientãrile fundamentale rãmân cele douã,

mai mult întâlnite spre prinderea sensului lumii ascuns de aparenþe, de fenomene sau

dimpotrivã, spre fenomenalitatea imediatã în care se intuieºte esenþa lumii. Din aceastã

perspectivã ciclul are douã texte care pot fi socotite arte poetice: cel intitulat chiar Joc

secund (sau Din ceas dedus) ºi Timbru.

Joc secund impresioneazã mai întâi printr-o sonoritate impecabilã, adevãratã "muzicã a

formelor în zbor ", dar nu - ºi dezvãluie sensul de la prima lecturã. Dupã însãºi

mãrturisirea poetului " poezia este lumea purificatã în oglindã( deci reflectare a figurii

spiritului nostru) act clar de narcisism (de autoiubire deci de autocunoaºtere), semn al

minþii (deci act intelectual, un sentiment, afectivitate liricã) ". Ideea fundamentalã în

acestã poezie este cã arta e un joc secund, mai pur, realitate sublimatã, care porneºte din

viaþã, dintr-o trãire, dar nu se confundã cu viaþa, constituindu-se ca un univers secund,

posibil. Acest univers se ridicã pe anularea, pe " înecarea" celuilalt, nu e, cu alte cuvinte,

o copie a lui, ci are un sens propriu, intern, care - l justificã. Dacã lumea realã existã sub

zenit, în obiectivitate, poezia trãieºte sub semnul nadirului, în reflectare. Poetul transpune

oglindirea din conºtiinþa sa în melodia cuvintelor, ascunzând în ele cântecul lui - creaþia,

asemenea mãrii care îºi ascunde cântecul ei sub clopotele verzi ale meduzelor.

În poezia Timbru , privirea poetului e fixatã pe suprafaþa lumii, nu dincolo de ea fascinat

într-atât de lucruri (de piatrã, de humã, de unda mãrii ) , încât le atribuie o viaþã

sufleteascã. Cum ele sunt mute, poezia este aceea care ar trebui sã le exprime, ceea ce

presupune, pentru poet, o comunicare simpateticã cu ele, identificarea (atitudinea e

diametral opusã aceleia din Joc secund).

Poezia postulatã acum nu mai e concentrare de esenþe ci "un cântec încãpãtor", capabil

sã cuprindã diversitatea infinitã a lucrurilor, un imn de laudã a creaþiei cosmice asemãnãtor

aceluia pe care conform tradiþiei biblice, l-ar fi intonat în paradis îngerii, când Dumnezeu a

creat-o pe Eva din coasta lui Adam.

Expresia “piatra-n rugaciune” este metafora cea mai profunda a lumii, care anima neantul si

edifice o religie intemeiata pe un patentism profound. Rugaciunea reprezinta actul de

comuniune ce l mai profund al omului cu Increatul si cu lumea ascunsa. recerea la alt nivel al

structurii vii arata ca eternitatea rezulta din matrice stabile ale tuturor transformarilor la

suprafata. Huma reprezinta aisbergul existentei unui alt univers, mult mai profound, care

trimite la suprafata ecouri perceptibile intr-un cantac amplu, cuprinzator « precum/ Fosnirea

matasoasa a marilor cu sare »

Prof. Rodica Lungu

Ion Barbu

Poezia “Timbru” este o arta poetica definitorie pentru creatia barbiana, punand in semnul

interogatiei procesul essential al creatiei, perceput cu imensa vibratie sonora a luminii,

surprinsa in complexitatea ei:”Cimpoiul vested luncii, sau fluierul in drum, / Durerea divizata o

suna-ncet mai tare…/ Dar piatra-n rugaciune, a humei despuiare / Si unda logodita sub cer,

vor spune-cum?” Se identifica deasemenea niveluri spatiale multiple: lumea biologica

reprezentataprin lunca, prin elemental vegetal, cadrul geologic, construit din piatra, din drum si

din “a humei despuiare”, reunite intr-un univers auditiv, cladit pe sunetele de cimpoi si de fluier,

intalnite metaforic in plan cosmic prin “unda logodita sub cer”, in contingenta uranica, celesta,

cu revarsarea in spirit, prin “durerea divizata” si rugaciunea ce se inalta incet, in efluvii sonore,

catre lumea divina.

Toate aceste componente potenteaza un “timbru” inefabil , un cantec “incapator”, un punct

material al lumii cunoscute si necunoscute, cu secvente ce compun lumea discreta,

insondabila, necuprinsa, pornita din corul de ingeri al creatiei primordiale si al gradinii

Paradisului.

Senzualitatea, atribuită odinioară elanurilor dionisiace sau temperamentelor balcanice, revine în poezia

barbiană, imprimată în ritmurile melosului, în imagistica grotescă; reapar astfel ecouri din scenarii

iniţiatice sau chiar cu finalitate soteriologică. Asemeni unor alte spirite alese, Barbu a fost sedus de

filosofiile gnostice, înţelese ca reinterpretare a câtorva mituri, idei şi teologumene de largă circulaţie în

epoca alexandrină.

Reverberaţii ale unor elemente de dualism gnostic sunt prezente în scenariul iniţiatic pe care îl

urmează lapona Enigel; nobilă şi spiritualizată, coborând din zona gheţurilor veşnice care predispun la

interiorizare şi asceză, ea va primi de la soare semnul de inel-pecetluitor al nunţii cosmice la care a

aspirat. (Riga Crypto şi lapona Enigel) Poezia Ritmuri pentru nunţile necesare propune un parcurs

spiritual alcătuit din trei etape. Senzualul şi intelectualul sunt transfigurate şi integrate într-o

dimensiune mai înaltă şi mai profundă, cea a spiritului. Destinul propriu şi firesc al omului, parcurgerea

"nunţilor necesare", e urmat prin "ritmuri", printr-o trăire din ce în ce mai spiritualizată şi mai atentă la

ritmurile cosmice, sugerate şi într-o măsură reconstituite muzical în poezie. În poezia Oul dogmatic,

mitul biblic al genezei cosmice e readaptat - în cheie gnostică - la geneza lumii din interiorul oului,

simbol al genezei oricărei lumi. Având aceeaşi înfăţişare de "lume în mic" ca şi "oul dogmatic", "râpa

Uvedenrode" - a cărei geneză stă sub auspiciile erosului şi muzicii - e urmărită în evoluţia ei de la

stadiul de increat neaflat sub tutela timpului, la cel al trecerii "Sub timp, / Sub mode". (Uvedenrode)

Fără a renunţa la efectele de ordin muzical, ciclul Joc secund îşi sprijină forţa sugestivă în special pe

inserarea unor simboluri provenind din limbajul matematic care antrenează celelalte imagini-simbol ale

poeziilor în jocuri semantice uluitoare, ce se sustrag oricărei posibilităţi de analiză riguroasă: "În

matematică cheia se poate găsi oricând, pe cale de gnoză, de analiză. Câştigarea sensului unei poezii

ermetice e mai întâmplătoare."

Barbu va opta nu pentru un ermetism de tip şaradist, ci pentru unul care încearcă reducerea la esenţial

a materialului lingvistic pentru ca acesta să exprime mai pregnant şi mai profund esenţele existenţei. El

va practica şi va propune lectorului "un joc secund, mai pur", a cărui primă semnificaţie poate sta în

această stilizare lingvistică maximă. Având ca punct de plecare un moment de graţie sau o experienţă

metaraţională depăşite printr-o detaşare lucidă, "jocul secund" al conceperii poeziilor barbiene poate fi

expresia aspiraţiei de reiterare la un nivel spiritual superior, decantat de pasiunile de moment, a primei

împliniri. Perpetuarea vieţii spiritului - instauratoare de noi lumi, din ce în ce mai rafinate - în spaţiul

versurilor era, de altfel, recunoscută de Barbu ca dezideratul acestei etape a creaţiei. Cu toate că

referentul obiectual va dispărea sau va fi dizolvat în viziuni fără suport narativ sau imagistic perceptibil,

poeziile îşi propun să instaureze "existenţe substanţial indefinite", să fie creatoare de realităţi spirituale

ce se sustrag definirii discursive. Sunt elocvente în acest sens numeroasele expresii sau fraze

exclamative ce apar ca nişte chemări la existenţă, ca nişte invocări imperative ale ordinii latente a

Prof. Rodica Lungu

Ion Barbu

lucrurilor: "Nadir latent!" (Din ceas, dedus

...

);

"Fulger străin, desparte această piatră-adâncă; / Văi

agere, tăiaţi-mi o zi ca un ochian!" (Înnecatul); "O, ceasuri verticale, frunţi târzii!" (Mod) etc. Referinţele

mitologice, astrologice, gnostice sau la spaţiul balcanic sunt înlocuite în ciclul Joc secund cu referinţe

biblice, reformulate şi extinse semantic. Crearea femeii e imaginată de Barbu ca asistată şi

acompaniată de un cor îngeresc (Timbru). Poezia Poartă conţine sugestia împlinirii prin erosul sublimat

care-i transportă pe protagonişti într-o realitate paradisiacă. Parabola neotestamentară a celor zece

fecioare e suportul simbolic al poeziei Aura.

Referinţele culturale (biblice şi nu numai), experienţele personale sau imaginile universului cotidian

sunt supuse în ciclul ermetic unor transfigurări poetice vizionare, generând inedite şi prolifice sugestii

poetice de "o cuprindere spirituală cât mai mare". Cuvintele lui Mallarmé "…ne fut-ce que pour vous en

donner l'idée" se constituie ca motto al acestui ciclu, invitând receptorul să înţeleagă realităţile

spirituale din expresia poetică şi de dincolo de ea.

Ilustrând efortul de reconstituire a spiritului vechii Grecii, de ridicare la "modul intelectual al Lirei" şi de

aproximare a "restrânselor perfecţiuni poliedrale", lirica barbiană se profilează ca un corpus organic, în

pofida schimbărilor de formulă poetică de la o etapă a creaţiei la alta. Coexistenţa paradoxală şi

permanentă a vitalismului şi dorinţei de desăvârşire spirituală, a senzualităţii şi sobrietăţii, a candorii şi

rigorii, a omenescului şi stărilor de graţie, a concretului şi abstractului, o confirmă ca expresie a

aspiraţiei spre unificarea intelect-afect, om de ştiinţă-poet, într-o superioară sinteză. Această febră

lăuntrică a unificării contrariilor, definitorie pentru temperamentul barbian, e regăsită de Marian

Papahagi ca o reminiscenţă a romantismului caracteristică pentru climatul cultural interbelic. În această

viziune, opera lui Barbu devine într-un fel o formă de trecere de la romantism la poezia modernă.

Trei dintre simbolurile cu o mare recurenţă în poezia lui Ion Barbu sunt

soarele, nunta şi

oglinda. Aspiraţia spre cunoaştere, spre absolut e configurată ca o fascinaţie solară, ca o

ieşire din sine; împlinirea, desăvîrşirea acestui elan, acestei sete e imaginată ca o nuntă

cosmică. Oglinda este simbolul confruntării cu propriul eu, imagine necomplezentă care uneori

devine insuportabilă, determinând fracturi de destin. Imaginarul poetic barbian este saturat de

simboluri extrase din zone foarte diferite ale căror arii de semnificaţii interferează; este

generată astfel o reţea subtilă de sensuri stratificate, a căror decodificare nu poate fi niciodată

exhaustivă. incompatibilitatea dintre ariile lor lingvistice. Corespondenţele determinate de

aceste construcţii apoziţionale au şi rolul de a crea conexiuni între simboluri, transferuri şi

comunicări de sens între acestea.

O altă particularitate sintactică prefigurată din primele poezii este structurarea textului poetic în

două secţiuni, îmbinate adversativ, în care fie prima secţiune este negată de cea de a doua

(Munţii, Copacul), fie a doua secvenţă indică trecerea într-o altă dimensiune spirituală (Mod).

Prof. Rodica Lungu