BAC 2020 prof.dr.

Bogdan Rațiu

Tema și viziunea despre lume

Modernism/ Tudor Arghezi
Text studiat: Testament

Tudor Arghezi este „poet al atitudinilor lirice şi al abisurilor infernale” cum este
caracterizat de Perpessicius, sau „Marele Alpha” (Al. George) şi reprezintă în cultura română
o personalitate greu definibilă, controversată, însă fascinantă prin complexitatea ei, fiind
reprezentant al modernismului eclectic (Ion Bogdan Lefter). Tudor Vianu îl consideră cel mai
mare poet de la Eminescu încoace, având aceeaşi influenţă binefăcătoare asupra limbajului
poetic românesc.
Modernismul reprezintă o experiență estetică radicală, îndrăzneaţă a celor mai
recente forme de expresie în planul creaţiei, fiind opus tradiţionalismului. Imprimă o
tendință de înnoire în arta și literatura secolului XX, fiind o cale de sincronizare cu evoluția
cunoașterii artistice.
În literatura română, modernismul a apărut în jurul reviste Sburătorul (1919) și ca
urmare a tezelor lui Eugen Lovinescu asupra dezvoltării literaturii. Lui Eugen Lovinescu îi
revine meritul de a fi acţionat în direcţia adaptării modernismului la specificul culturii şi
civilizaţiei româneşti. La dezbaterea de idei a epocii, Lovinescu a contribuit prin câteva
concepte, între care, alături de autonomia esteticului, ideea mutaţiei valorilor şi teoria
sincronismului, principiul imitaţiei şi existenţa unui spirit al veacului, care imprimă un
proces de modernizare a civilizaţiilor.
Criticul literar prin intermediul revistei Sburătorul va încerca să aducă în prim-plan
poeţii tineri (Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi), să imprime o tendinţă modernistă
evoluţiei literaturii, să intelectualizeze emoţia estetică, să treacă spre o literatură care să
cultive simbolul, subiectivismul, metafora şi să inoveze sub aspect ideatic şi formal (tehnica
ingambamentului, versul liber, ritmul interior). În plus, se remarcă orfismul, imagismul
puternic, creându-se o poezie a cunoaşterii, astfel, modernismul orientează poezia spre o
estetică a sincerităţii şi a rafinamentului.
Viziunea despre lume a autorului este fundamentată pe ideea că discursul poetic
participă la ordinea limbajului comun şi, totodată, transcende această ordine, astfel încât
„poezia este născută din rădăcina însăşi a cuvântului, ea este o vorbire originară” (Nicolae
Balotă). Crezul artistic al autorului esenţializează importanţa cuvântului în univers, în
concepţia sa acesta fiind omnipotent şi încărcat de forţă creatoare „Mă lupt de o viaţă
întreagă cu cuvintele. Am căutat să le supun şi din materia lor plastică să modelez, după
gând şi simţire, un veşmânt nou pentru o idee pentru sentiment”. De asemenea, el proclamă
estetica urâtului preluată de la Charles Baudelaire, prin care se ajunge la catharsis. Astfel,
procesul creației implică metamorfoza urâtului existențial în frumos artistic. Există două căi
de dezvoltare a esteticii: pe de o parte prin limbajul poetic care valorifică cuvintele nepoetice
cu sensurile artistice și, pe de altă parte, prin configurarea unei lumi infernale, dominată de
nocturn, prin care eul poetic ajunge la esență prin oglindirea în spiritul creator (de exemplu,
în volumul Flori de mucigai). Opera sa lirică se constituie din patru mari direcţii tematice:
poezia filozofică, ce cuprinde arte poetice
, lirică existenţială şi sociogonică, poezia socială, poezia de dragoste şi poezia
universului mărunt „a boabei şi fărâmei”. Pe lângă tema morţii, cea a căutării lui Dumnezeu,
a eului aflat între „credinţă şi tăgadă” constituie una dintre coordonatele definitorii ale

1
 BAC 2020 prof.dr. Bogdan Rațiu

universului liric arghezian (se observă că Divinitatea este privită din perspectivă religioasă,
gnoseologică, etică şi estetică – Eugen Simion).
Poezia „Testament” apare în primul volum arghezian, Cuvinte potrivite (1927). Este o
artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară, despre
menirea literaturii, despre rolul artistului în societate. Este o artă poetică modernă, pentru că
în cadrul ei apare o triplă problematică, specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în
estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică.
Tema poeziei este creația literară, iar motivul recurent, în jurul căruia se construiește
discursul, este cel al cărții. În viziunea argheziană, poetul are datoria morală de a
transfigura artistic socialul, suferințele predecesorilor, și de a-l lăsa drept moștenire
spirituală urmașilor, contribuind astfel la evoluția neamului său.
Discursul liric este subiectiv și este conceput ca un monolog adresat de tată unui fiu
spiritual căruia îi este lăsată drept moştenire „cartea”; la nivelul expresiei se pot observa
mărcile subiectivităţii precum pronume persona¬le („eu”), adjective posesive („mei”),
verbele la persoana I şi a II-a singular („am prefăcut”, „aşeaz-o”).
Titlul poeziei, „Testament”, este o metaforă. În sens propriu, se referă la un act juridic
prin care o persoană îşi exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte. În
accepţie religioasă, cuvântul face trimitere la cele două mari părţi ale Bibliei, Vechiul
Testament şi Noul Testament, în care sunt concentrate învăţăturile proorocilor şi apostolilor
adresate omenirii. Conotativ, cuvântul testament reprezintă averea spirituală, creaţia, pe care
o lasă artistul generaţiilor viitoare.
Textul poetic este structurat în cinci strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea
regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului. Cele cinci strofe se grupează în
patru secvenţe poetice.
Prima secvenţă conţine monologul adresat de eul liric către cititorul abstract, în
ipostaza de fiu spiritual „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat
pe-o carte”. El adoptă intenţionat ipostaza modestiei, adverbul decât întărind această idee şi
menţionează legătura sa cu opera: autorul concret este „un nume adunat pe-o carte”, ceea ce
sugerează asumarea destinului poetic. Formula de adresare, vocativul „fiule", desemnează
un potenţial cititor, poetul identificându-se, în mod simbolic.
Metafora cărţii simbolizează ideea de cunoaştere, de legătură spirituală între
generaţii, pentru că ea oglindeşte „seara răzvrătită” a strămoşilor ce au urcat „Prin râpi şi
gropi adânci”, dar şi ideea de trudă, de meşteşug, de pasiune.
A doua secvenţă defineşte rolul artistului, accentuând importanţa muncii sale. El face
o paralelă între munca brută a străbunilor săi şi truda intelectuală, ambele fiind reprezentate
obiectual, „sapa" devine „condei, unealtă de scris, iar „brazda" devine „călimară”.
Poetul aplică asupra cuvintelor aceeaşi trudă transformatoare prin care plugarii
supuneau pământul. Acest motiv al metamorfozei, al transformării uneltelor de creaţie, este
cheia de boltă a poeziei. Efortul poetic presupune însă un timp îndelungat, necesar
transfigurării artistice şi trudei asupra cuvintelor, sugerat prin paralelismul dintre munca
fizică („Sudoarea muncii sutelor de ani) şi aceea spirituală („frământate mii de săptămâni).
În viziunea lui Arghezi, prin artă, cuvintele se metamorfozează, păstrându-şi însă
forţa expresivă, idee exprimată prin oximoronul din versurile: „Veninul strâns l-am
preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere". Poetul poate face ca versurile lui
să exprime imagini sensibile, dar şi să stigmatizeze răul din jur („să înjure"), arta având
funcţie cathartică şi, în acelaşi timp, moralizatoare.

2
 BAC 2020 prof.dr. Bogdan Rațiu

În secvenţa a treia apare ideea transfigurării socialului în estetic prin faptul că

durerea, revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizată prin „vioară”, instrument
mult reprezentativ pentru universul ţărănesc: „Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii
pe-o singură vioară”.
Transfigurarea lirică a realităţii este sugestiv exprimată în versurile: „Din
bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi cu preţuri noi”, care reliefează estetica
urâtului. Se conturează clar motivul revoltei, misiunea morală a poeziei, de a purifica
trecutul şi de a căpăta un caracter justiţiar: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/ Şi izbăveşte-
ncet pedepsitor”.
Ultima secvenţă evidenţiază faptul că muza, „Domniţa", „pierde" în favoarea
meşte¬şugului poetic: „întinsă leneşă pe canapea,/ Domniţa suferă în cartea mea". Poezia este
atât rezultatul inspiraţiei, al harului divin „slova de foc”, cât şi cel al meşteşugului, al trudei
poetice „slova făurită": „Slova de foc şi slova făurită / împărechiate-n carte se mărită”.
Condiţia modestă a creatorului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citeşte";
artistul este un „rob”, un truditor al condeiului şi se află în slujba cititorului, „Domnul”.
Modernitatea şi originalitatea se evidenţiază şi în sfera limbajului. Poetul
instaurează „o democraţie a cuvintelor” şi alege termeni nepoetici, „bube, mucegaiuri şi
noroi, „ciorchin de negi, pe care le asociază cu arhaisme (hrisov), regionalisme (gră¬mădii),
cuvinte şi expresii populare (pe brânci, plăvani, vite, zdrenţe), termeni religioşi (cu credinţă,
icoane, Dumnezeu, izbăveşte) şi neologisme (obscur).
Cititorul este surprins de comparaţii inedite („împerecheate-n carte se mărită/
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte"), epitete rare ( „dulcea lui putere", „torcând uşure",
„Dumnezeu de piatră”), iar metaforele şi oximoroanele sugerează o nouă viziune asupra
limbajului („Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”).
Asprimea existenţei şi truda căutării sunt sugerate şi de versificaţie (între
tradiţie şi modernitate): strofe inegale ca număr de versuri, cu măsura de 9-11 silabe şi ritmul
variabil, în funcţie de intensitatea sentimentelor şi de ideile exprimate, dar se păstrează rima
împe¬recheată.

3
 BAC 2020 prof.dr. Bogdan Rațiu

Bibliografie selectivă: Borza Cosmin, et alii.,Bacalaureat 2014: Limba și literatura română: 180 de variante
pentru proba scrisă după modelul MEN, Ed. Paralela 45, Pitești, 2013; Dobra, Sofia et alii, Știu la bac!, Ed. Humanitas,
București, 2014; Paicu, I. et alii, Literatura română. Eseul, Ed. Art, București, 2011, Kozma, Noemi, Scoruș, Gabriela,
Literatura română.Repere critice fundamentale, Ed. Aula, Brașov, 2003; etc.