Testament

de Tudor Arghezi
(1927)

Modernismul este curentul literar manifestat, cu predilecție, în perioada interbelică,

ale cărui trăsături au fost teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate, în special, prin
intermediul cenaclului și al revistei ,,Sburătorul”. Orientarea artistică promovează o înnoire a
literaturii, prin desprinderea de trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare.
În ceea ce privește poezia, sunt formulate următoarele deziderate: crearea unui lirism
subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești și înlăturarea totală a obiectivității;
ambiguitatea limbajului, prin utilizarea, în primul rând, a metaforei; inovația formală, prin
renunțatea la prozodia tradițională.
Tudor Arghezi face parte din literatura interbelică, afirmându-se ca unul dintre cei
mai originali poeți români și, în același timp, ca unul dintre cele mai controversate nume.
Complexitatea operei sale a îndreptățit o serie de puncte de vedere, adesea opuse, care au fost
departe să epuizeze misterul creațiilor sale.
Revendicat de clasici și moderni deopotrivă, Arghezi este un înnoitor al limbajului
poetic, prin încălcarea convențiilor și a regulilor . Particularități ale modernismului în poezie
sunt: estetica urâtului, limbajul șocant, cu asocieri neașteptate (termeni argotici, religioși,
arhaisme, neologisme, expresii populare), fantezia metaforică, înnoirile prozodice. Țin de
tradiționalism ideea legăturii dintre generații și opțiunea pentru tematica socială.
Opera literara ,,Testament”, de Tudor Arghezi, face parte din seria artelor poetice
moderne ale literaturii române din perioada interbelică, în care autorul își exprimă propriile
convingeri despre arta literară și despre rolul artistului în societate. Poezia este așezată în
fruntea primului volum arghezian ,,Cuvinte potrivite” (1927) și are rol de program literar,
realizat însă cu mijloace artistice.
Titlul poeziei are două sensuri: unul denotativ și unul conotativ. Sensul propriu,
denotativ, desemnează un act juridic prin care o persoana își exprimă dorințele ce urmează
a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. Titlul amintește și de
cărțile biblice, Vechiul Testament și Noul Testament, care conțin învățături religioase adresate
omenirii. De aici derivă și sensul figurat, conotativ, al titlului: creația argheziană, ,,cartea”,
este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de mesteșug, creație lăsată
moștenire unui fiu spiritual.
Lirismul subiectiv se justifică prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și,
la nivelul expresiei, prin mărcile eului liric: verbe și pronume la persoana I singular (,,eu am
ivit”, ,,am preschimbat”); adjective posesive(,,cartea mea”), care se referă la eul liric; dar și
verbe și pronume la persoana a II-a singular (,,te”, ,,tine”, ,,urci”) sau substantive în vocativ
(,,fiule”) care desemnează interlocutorul imaginar.
Organizarea ideilor poetice se face în jurul motivului central, metafora ,,carte”, cu
sensul de bun spiritual care asigură legătura dintre generații și le oferă urmașilor o identitate.
Ca element de recurență, cuvântul ,,carte” are o bogată serie sinonimică în text: ,,testament”,
,,hrisov”, ,,cuvinte potrivite”, ,,slova de foc” și ,,slova făurită”.
 Textul poetic este structurat în șase strofe cu număr inegal de versuri, încălcarea
regulilor prozodice fiind o particularitate a modernismului. Se conservă rima împerecheată.
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual (,,Nu-ţi
voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe o carte”), evidențiază ideea
moștenirii spirituale.
Metafora ,,seara răsvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al strămoșilor,
care se leagă de generațiile viitoare prin carte, creație poetică, treaptă a prezentului.
Enumerația ,,...râpi și gropi adânci”, ca și versul ,,Suite de bătrânii mei pe brânci” sugerează
drumul dificil al cunoașterii și al acumulărilor străbătut de înaintași.
În a doua secvență lirică este prezentată o altă ipostază a cărții, o semnificație
sacră, divină: ,,hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor, ce capătă, pentru
generațiile viitoare, valoarea unui document fundamental asemeni Bibliei.
Poezia se materializează în cea de-a treia secventa poetică, se transformă într-o
lume obiectuală. Astfel, ,,sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine “condei”,
unealtă de scris, iar ,,brazda” devine ,,călimară”. Poetul este, prin urmare, un născocitor, care
transformă, ,,graiul lor cu-ndemnuri pentru vite” în ,,cuvinte potrivite”.
A patra secvența poetică debutează cu o confesiune lirică: ,,Am luat ocara, şi
torcând uşure / Am pus-o când să-mbie, când să-njure.” Astfel, poetul poate face ca versurile
lui să exprime atât imagini sensibile, cât și imagini care descriu răul.
În cea de-a cincea secvență lirică se reia ideea transfigurării socialului în estetic
prin faptul că durerea, revolta socială sunt transformate în poezie: ,,Durerea noastră surdă şi
amară/ O grămădii pe-o singură vioară”.
Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia de
la scriitorul francez Charles Baudelaire. Arghezi consideră că orice aspect al realității,
indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc, poate constitui material poetic: ,,Din
bube, mucegaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.”, ,,cenuşa morţilor”, ,,Veninul
strâns”.
Finalul subliniază ideea că poezia este, în primul rând, meșteșug. Muza,
simbolizată în poezie de ,,domniță”, este depășită de creație: ,,Întinsă leneşă pe canapea, /
Domniţa suferă în cartea mea.”. Astfel, muza ,,pierde” în valoarea meșteșugului poetic.
Condiția poetului este redată în versul ,,Robul a scris-o, Domnul o citește”, artistul este
un ,,rob”, un truditor al condeiului, iar de munca sa se bucură fără efort cititorul -,,Domnul”.
Sursele expresivității se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic. Tudor
Arghezi este renumit pentru înnoirile lexicale, uneori șocante.
Poezia ,,Testament”, de Tudor Arghezi, este o artă poetică de sinteză pentru
orientarea poeziei interbelice, și reprezentativă pentru ideea de modernitate în literatura
română.