Moara cu noroc de Ioan Slavici – particulariățile textului

În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism, și anume cel
obiectiv, diferit de abordarea scriitorilor anteriori. Nuvela ,,Moara cu noroc” ( Novele din popor, 1881) se
înscrie în acest curent prin obiectivarea perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul
descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii naratoriale.
Slavici este primul scriitor care demonstrează că sufletul țăranului nu este nici simplu, nici linear, ci
se alcătuiește ca un spațiu al dilemei morale, al incertitudinilor și zbuciumului sufletesc dramatic.
Prozatorul îşi înzestrează personajele cu trăsături umane complexe, calităţi şi defecte, cu acel „amestec de
bine şi rău, ce se află la oamenii adevăraţi”, după cum observă George Călinescu.
Reper 1
Nuvela este una realistă, de factură psihologică, fiind una dintre scrierile reprezentative pentru
viziunea asupra lumii și asupra satului transilvănean.
Opera Moara cu noroc este o nuvelă cu o construcție riguroasă, un fir narativ central ce
urmăreşte dezumanizarea individului generată de patima banului, personajele relativ puține ce pun în
evidenţă evoluția personajului principal. Se observă tendința de obiectivarea perspectivei narative,
naratorului, narațiunea la persoana a III-a, impersonalitatea, veridicitatea. Omniscienţa naratorului se
remarcă în anticipările de conţinut din capitolul al doilea al operei: situarea „morii” „într-o vale” la răscruce
de drumuri, izolată de restul lumii, înconjurată de pustietăţi întunecoase prefigurează descinderea lui Ghiţă
în infern, situarea lui între legea judecătorească şi înţelegerea mutuală a hoţilor, crucile devin simboluri ale
predestinării tragice. Înlănţuite temporal şi cauzal, faptele sunt credibile, verosimile, iar efectul asupra
cititorului este de iluzie a vieţii (veridicitate) şi de obiectivitate.Pe lângă perspectiva obiectivă a
naratorului, intervine tehnica punctului de vedere în intervenţiile simetrice ale bătrânei,
personaj episodic, dar care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei. Înainte şi după
discursul narativ propriu-zis, bătrâna rosteşte cele două replici – teze ale nuvelei, privitoare la sensul fericirii
şi la forţa destinului :”Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa,căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei
tale te face fericit”şi„[. . .] aşa le-a fost dată” . Astfel, este înfățișată realitatea secolului al XIX-lea,
prezentând pătrunderea relațiilor capitaliste în societatea arhaică. În timp ce mama Anei optează pentru un
trai tihnit în care omul trebuie să fie mulțumit și cu puținul, deoarece prioritară este liniștea și fericirea casei
chiar dacă nu sunt bani, Ghiță privește lucrurile din punctul de vedere al bărbatului care trebuie să asigure
prosperitate sației și copiilor săi, atribuindu-și rolul de pater familias. Ghiță și Ana fac trecerea de la arhaic
la capitalist, ei desprinzându-se de mentalitatea șederii pasive pe prispă în așteptarea zilei de mâine și
îndreptându-se către dezvoltarea propriei afaceri.
Nuvela are caracter psihologic întrucât sunt prezente toate particularităţile acestei specii:
dezumanizarea individului sub imperiul malefic al banului (arghirofilia), puternic conflict interior – opera
urmărind devenirea interioară a personajului, procesul de involuție morală și psihologică a personajului
dominat de setea înavuţirii, personaje complexe şi modalităţi de caracterizare şi de investigaţie
psihologică a acestora. Dintre tehnicile de investigaţie psihologică se remarcă: monologul interior
, „Trei ani, numai trei ani să pot sta aici, își zicea el, să mă pun în picioare, încât să pot să lucrez cu zece
calfe și să le dau altora de cârpit.”, monolog adresat și autoadresat, stilul indirect liber
, „Ghiţă întâia oară în viaţa lui ar fi voit să nu aibă nevastă şi copii, pentru ca să poată zice: „Prea puţin
îmi pasă”, introspecție, analiza psihologică din exterior spre interior (comportamentism) și invers.

Reper 2
Complexitatea tematică a nuvelei n-a scăpat criticilor mai vechi (Nicolae Iorga, George Călinescu)
sau mai noi (Mircea Zaciu, Magdalena Popescu). Drama pierderii dimensiunilor umane,
datorată ignorării normei morale şi devoratoarei patimi a banilor a fost observată în trei ipostaze:
SUPRATEMA DESTINULUI (îl enunţă cuvintele bătrânei, făcând din „Moara cu noroc” o nuvelă tragică),
DEZUMANIZAREA SUB INFLUENȚA NEFASTĂ A BANULUI (vizează procesul
dezumanizării, îmbogăţirea pe căi necinstite, a lui Ghiţă şi, prin contaminare, a Anei- nuvelă sociologică,
de un intens dramatism) FORȚA DEVASTATOARE, DEMONICĂ (surpinde dezintegrarea tuturor
personajelor fragile psihic- nuvelă a psihologiei abisale).
Așadar, „Moara cu noroc” are ca temă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
îmbogățire.

Semnificativă, în acest sens, este prima întâlnire dintre Ghiță și Lică, moment în care Sămădăul își
impune în fața noului cârciumar propriile reguli:„Eu vreau să știu totdeauna cine trece pe aici, cine umblă pe
drum, cine ce zice și cine ce face și voiesc, ca în afară de mine, să nu mai știe nimeni.” Capacitatea sa de a-l
domina pe cârciumar se observă prin adresarea infatuată și autoritară, când îi spune imperativ „ Cred că ne-
am înțeles”. Se remarcă orgoliul superiorității și vădita dorință de a domina. Pe un ton poruncitor, porcarul îi
atribuie lui Ghiță, fără a-i asculta opinia, rolul de informator al său. Cu toate că își dă seama de pericol,
Ghiță nu poate să refuze, căci nimeni nu poate sta în aceste locuri fără a se pune bine cu Lică.
Mai mult, ruptura dintre cei doi bărbați atinge apogeul în scena jocului din noaptea Paștelui, când,
după un dans ce îi pare lui Ghiță nesfârșit, Lică se lăsă pe laiță,o luă pe Ana pe genuchi și începu,așa în
glumă, să o sărute și să o strângă la piept. Mizând pe o reacție isterică a lui Ghiță, Lică îi spune direct că o
dorește pe soția lui și îi poruncește să-i lase singuri. Pentru prima dată, dezumanizarea cârciumarului e atât
de pregnantă, încât reușește să se stăpânească, ba chiar să îl atragă în cursă pe Sămădău printr-o tactică
învățată de el: cunoscând slăbiciunea porcarului pentru femei, cinicul Ghiță o oferă drept momeală pe Ana și
calculează cum poate să-i dea mai repede de știre jandarmului Pintea. Dezgustată de lașitatea soțului, Ana i
se dăruiește lui Lică. Conștientizând că e însuși vinovat pentru gestul soției sale, Ghiță decide să o ucidă.
Modul de a muri al celor doi este pe măsura caracterului lor. Astfel, Ghiță este ucis de Răuț, Lică moare în mod
violent, izbindu-se cu capul de trunchiul unui copac. Lică Sămădăul este un erou unic în literatura română prin chipul
său demonic „Tu nu ești om, Lică, ci diavol”.

Reper 3
Conflictul de fond al nuvelei, între Ghiță și Lică, nu e, în esență, unu de interese imediate, ci unul
profund, legat de psihologia celor două personaje. Tendinței dominatoare a lui Lică i se opune orgoliul lui
Ghiță. Acest conflict determină și alimentează conflictul interior între dorința cârciumarului de a rămâne
credincios valorilor morale în care crede (cinstea, respectarea legii, familia) și tentația banului, întreținută și
sporită de Lică. Conflictul interior ilustrează realismul psihologic al nuvelei și surprinde analiza
sentimentului fricii, care se instalează treptat și marchează profund psihologia personajului. După apariția lui
Lică, totul ia o întorsătură periculoasă. Ghiță se schimbă pe neașteptate: „se făcuse de tot ursuz”.
Îngrijorarea crește când Sămădăul înnoptează la han înaintea jefuirii arendașului: „Toate gândurile rele se
grămădiseră deodată în capul lui și-l cuprinsese o neliniște ca niciodată mai nainte”. Se simte vulnerabil în
fața acestui sentiment și caută un aliat în Pintea. Nimic nu-i va mai reda lui Ghiță liniștea colibei a cărei
nostalgie o are, gândindu-se la primejdiile ce-l împresurau.
Reperele spațio-temporale au în operă o dimensiune simbolică. La prima vedere, descrierea
amănunțită a locului și timpului în care se desfășoară acțiunea, prin utilizarea detaliului semnificativ, ține de
o tehnică pur realistă. Descrierea locurilor este marcată de simboluri thanatice înzestrate cu rol premonitoriu:
„De la Ineu drumul de țară o ia la vale printre păduri și peste țarini lăsând la dreapta și la stânga satele
așezate prin colțurile văilor. Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci,
și după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug și să le mai lași timp
de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară, mai departe locurile sunt rele. Aici în vale e Moara cu
noroc. ” Însă naratorul obiectiv include o serie de amănunte care conferă nuvelei un sens parabolic,
incluzând puternice implicații etice. De exemplu, spațiul în care se petrec majoritatea acțiunilor poartă
numele de Moara cu noroc, sintagmă care dă și titlul nuvelei. Hanul este situat la o răscruce de drumuri, iar
precizarea nu este întâmplătoare pentru că marchează, totodată, o răscruce în destinele eroilor. În cazul
acesta, moara este un loc blestemat, diabolic, care va „măcina” destinul personajelor, iar norocul pe care îl
aduce este doar aparent. În esență, ea este purtătoare de ghinion.
Un alt element important, care ține de compoziția textului, este simetria. Aceasta este dată de relația
care se stabilește între incipit și final. Ambele o înfățișează pe bătrâna soacră a protagonistului, ale cărei
vorbe înțelepte sintetizează morala desprinsă din lectura operei. În deschiderea nuvelei, ea avertizează
asupra faptului că omul trebuie să fie „mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția: ci liniștea
colibei tale te face fericit”. Apoi, la sfârșit, ea privește, cu ochii în lacrimi, la incendiul care mistuie hanul,
remarcând: „Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat!...”. Apoi, ia copiii „și pleacă mai
departe”, semn că înțelepciunea constă în acceptarea destinului și în puterea de a merge înainte, în ciuda
greutăților vieții.
Concluzionând, putem spune că nuvela lui Slavici a trecut proba timpului, trezind interesul datorită
temei, actuală și în zilele noastre. Caracterul excepțional al nuvelei este conferit de tensiunea epică, ce reiese din
modul în care se dezvoltă tema nuvelei, concentrată într-o ipoteză morală: setea de îmbogățire poate duce la
dezechilibru.