Moara cu noroc de Ioan Slavici

Ioan Slavici este unul dintre scriitorii care au introdus în literatura română filo nul popular al
povestirii şi universul satului românesc transilvănean. Scriitorul este un creator de personaje
memorabile, un observator lucid şi moralist cu vocaţie de pedagog. Astfel, în nuvela Moara cu
noroc, Ioan Slavici ilustrează virtuţi morale, precum: sinceritatea, cinstea, cumpătarea.
Perioada marilor clasici, căreia îi aparține Ioan Slavici, alături de Ion Creangă, Mihai Eminescu și I.
L. Caragiale, este una foarte importantă în evoluția literaturii române, prin modelele literare propuse
generațiilor următoare. În proza acestor autori se remarcă o mare varietate atât la nivelul tematic (banul,
dezumanizarea individului, satirizarea unor moravuri etc.), cât și la nivelul orientării estetice
(romantismul, clasicismul, realismul, naturalismul).
În istoria prozei românești, Slavici este un deschizător de drumuri, abordând direcția realismului
social. Scriitorul este atras de voluptatea concretului, dar extrage și judecăți morale, în virtutea cărora
literatura capătă o funcție moralizatoare, mai ales în scrierile sale nuvelistice.
Moara cu noroc (1881), publicată în volumul de debut „Novele din popor”, este cea mai complexă
dintre nuvelele sale, iar problematica acesteia poate fi urmărită pe mai multe niveluri: social, etic și
psihologic. Caracterul psihologic al nuvelei este susținut de problematica abordată, de amploarea
conflictului interior (urmărit cu minuțiozitate) și, totodată, de modalitățile de investigație specifice
prozei psihologice: monologul interior și introspecția.
Scriitorul optează pentru estetica realistă, de altfel întreaga sa creație remarcându-se prin aderarea
la principiul verosimilității, prin tipizare ca mijloc de construcție a personajelor, folosirea detaliului
semnificativ și prin obiectivitate.
Componenta tematică majoră o constituie prezentarea efectelor nefaste ale dorinței de înavuțire.
Protagonistul, Ghiță, un cizmar sărac devenit cârciumar, oscilează dramatic între valorile tradiționale,
guvernate de principiul etic (familia, iubirea, munca) și patima banului. Esenţială rămâne, în „Moara cu
noroc”, confruntarea dintre două caractere puternice, Ghiţă şi Lică. Se constată, în nuvelă, un transfer al
categoriei tragicului, din genul dramatic, în genul epic: Ghiţă este un personaj tragic, el încearcă să-şi
depăşească limitele de om neînsemnat şi, pe măsură ce-şi sporeşte câştigul, el crede că n-ar mai fi om
dacă ar renunţa.
  „Moara cu noroc” este o nuvelă, adică o specie a genului epic, în proză, cu un sigur fir narativ, cu
un conflict concentrat, cu personaje puţine şi construită în jurul unui personaj principal care este urmărit
de-a lungul evoluţiei sale, personalitatea sa dezvăluindu-se în urma unor situaţii conflictuale. Este o
nuvelă realistă prin tematică, construirea personajelor în relaţie cu mediul în care trăiesc, prin
veridicitatea şi obiectivitatea perspectivei narative şi este o nuvelă de analiză psihologică prin utilizarea
modalitatăţilor de caracterizare a personajelor, de investigare psihologică și prin conflict interior..
Titlul, Moara cu noroc, este mai degrabă aluziv, metaforic, sugestiv, întrucât locul întâmplărilor este
mai degrabă unul cu ghinion, care aduce nenorociri, autorul apelând la tehnica subversivă
( subiectul intră în conflict cu titlul nuvelei). În credința populară există ideea că o moară părăsită este
bântuită de spirite rele. Termenul „moară” este utilizat cu sens metaforic-cârciuma/ moara macină
destinele tuturor protagoniștilor implicați în acțiuni negative.
Tema nuvelei urmăreşte efectele nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de înavuţire ceea ce susţine
caracterul realist, dar şi pe cel psihologic prin urmărirea evoluţiei psihologice ale personajelor.
Perspectiva temporală se definește printr-un timp real, acțiunea începând în preajma zilei de Sf.
Gheorghe și    terminându-se de Paște, într-un an de la sfârșitul secolului  al XIX-lea, iar perspectiva
spațială este reprezentată de un spațiu exterior, real, hanul Moara cu noroc si de un spațiu interior,
psihologic, care reflectă conflictul interior al protagonistului.
Semnificative pentru tema și viziunea despre lume a scriitorului sunt două scene, care evidențiază pe
de-o parte, dorința puternică a lui Ghiță de a scăpa de sărăcie și pe de altă parte, dezumanizarea definitivă
a personajului, când își ucide soția.
1
 Prima scenă semnificativă apare la începutul romanului, când mama Anei îi avertizează pe cei doi
tineri, Ghiță și Ana, care vor să ia în arendă cârciuma Moara cu noroc că „dacă e vorba, nu bogăţia, ci
liniştea colibei tale te face fericit”, avertisment de care protagonistul nu vrea să țină seama, tocmai pentru
că dorința de a se îmbogăți și de a oferi propriei familii o viață mai bună este mai puternică: „Vorbă
scurtă, răspunse Ghiță, să rămânem aici, să cârpesc si mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată
săptămâna in opinci ori desculți(…) și să ne punem pe prispa casei la soare, privind eu la Ana, Ana la
mine, amândoi la copilaș, iară d-ta la tustrei. Iaca liniștea colibei.”
Cea de-a doua scenă ilustrează foarte bine transformarea lui Ghiță, dezumanizarea acestuia, care, e
capabil să renunțe la tot, inclusiv la familie pentru a-și satisface obsesia pentru bani, lăcomia, orgoliul,
omorând-o pe Ana. „— Nu-ti fie frică, ii zise el induioșat; tu știi că-mi ești dragă ca lumina ochilor! N-am
să te chinuiesc: am să te omor cum mi-aș omori copilul meu când ar trebui să-l scap de chinurile călăului,
ca să-ti dai sufletul pe nesimțite.”
Conflictul nuvelei este complex, de natură socială (confruntarea a două lumi cu mentalităţi diferite),
psihologică şi morală (lupta dintre bine şi rău). Astfel, din perspectiva socială, nuvela prezintă un conflict
exterior dat de încercarea lui Ghiţă de a-şi depăşi condiţia socială, pentru care se confruntă cu personajul
antagonist, Lică Sămădăul. Din perspectiva psihologică, nuvela prezintă conflictul interior trăit de Ghiţă
care este sfâşiat de dorinţe puternice şi contradictorii: pe de-o parte el vrea să rămână cinstit şi fericit
alături de familie, pe de altă parte vrea să se îmbogăţească repede şi fără efort.
Construcţia epică este bazată pe naraţiunea obiectivă în care comportamentul, sentimentele şi
gândurile eroului sunt prezentate din perspectiva unui povestitor omniscient, la persoana a III-a.
Incipitul este de tip enunţiativ şi se formulează ca un discurs etic al unui personaj-reflector: mama
Anei, care este numită simbolic „bătrâna”, simbolizând înţelepciunea. Cugetarea ei reprezintă în acelaşi
timp o avertizare asupra forţelor conflictuale, având rol moralizator: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa,
căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.” Din perspectiva acestui incipit,
nuvela se defineşte ca nuvelă tragică, iar conflictul ar fi unul de ordin moral (lupta dintre bine şi rău,
dintre virtute şi depravare).
Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, între două repere temporale cu valoare religioasă: de la
Sfântul Gheorghe până la Paşte. Alcătuită din 17 capitole, nuvela are un fir epic complex, o structură
narativă complicată şi pleacă de la o teză morală: în viaţă, omul trebuie să aibă simţul măsurii, echilibru şi
stăpânire de sine. Astfel, textul are un puternic spirit moralizator, caracteristică generală a prozei lui
Slavici. Personajele plătesc pentru imoralitatea lor, fiind sancţionate de destin. Subiectul nuvelei îl
constituie etapele şi efectele înfruntării dintre protagonist, Ghiţă şi antagonist, Lică.
  În expoziţiune este descris drumul care duce la Moara cu noroc prezentându-se astfel cadrul obiectiv
al acţiunii. Ghiţă, eroul principal, nemulţumit de condiţia sa socială de cizmar modest şi sărac, se
hotărăşte (împotriva sfaturilor soacrei sale) să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc. El
intenţionează să stea aici numai trei ani până se pune pe picioare, astfel că se mută cu toată familia acolo.
La început, lucrurile merg bine, iar Ghiţă este mulţumit.
Intriga o constituie apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc tulburând echilibrul familiei.
Desfăşurarea acţiunii se concentrează pe înstrăinarea lui Ghiţă faţă de familie. Devine mohorât, violent,
îi plac jocurile crude, primejdioase, e brutal cu Ana şi cu cei mici. Datorită generozităţii lui Lică, starea
materială a lui Ghiță devine tot mai înfloritoare, numai că începe să-şi piardă încrederea în sine. Dornic să
facă avere, Ghiţă se îndepărtează de Ana şi devine treptat complicele lui Lică la diverse neleguiri: jefuirea
arendaşului, uciderea unei femei şi a unui copil. Reţinut de poliţie, lui Ghiţă i se dă drumul numai pe
„chezăşie”. Cârciumarul se aliază cu jandarmul Pintea, fost hoţ de codru şi tovarăş al lui Lică, pentru a-l
da în vileag pe Sămădău. Ghiţă nu reuşeşte să fie onest până la capăt nici faţă de Lică şi nici faţă de
Pintea. Punctul culminant al nuvelei reprezintă momentul în care Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a
degradării morale. Dispus să facă orice pentru a se răzbuna, Ghiţă îşi aruncă soţia în braţele lui Lică.

2
Dezgustată de laşitatea soţului, Ana i se dăruieşte lui Lică. Când se întoarce şi realizează acest lucru,
Ghiţă o ucide pe Ana, iar el la rândul său este ucis de Răuţ, din ordinul lui Lică. Deznodământul este
tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică mistuie cârciuma de la Moara cu noroc. Pentru a nu
cădea viu în mâinile lui Pintea, Lică se sinucide, izbindu-se cu capul de un copac. Singurele personaje
care supravieţuiesc sunt bătrâna şi copiii.
  În nuvelă, accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor.
 Personajul principal, Ghiţă, este un personaj complex, al cărui destin ilustrează consecinţele nefaste ale
setei de înavuţire. La început, el este un om energic, de acţiune, bun meseriaş, harnic, blând şi cumsecade.
El este capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare. Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara
cu noroc tulbură echilibrul familiei, dar şi pe cel interior, a lui Ghiţă. Acesta, cu toate că este conştient de
pericolul pe care-l reprezintă Lică, nu se poate sustrage ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra
sa. Ghiţă devine temător, suspicios, ezitant şi îşi pierde liniştea. Temerile îl fac să îşi ia măsuri de
precauţie (îşi ia câini, pistoale şi o slugă). Caracterizarea indirectă este constituită din conflictul interior
care este trădat de gesturi, gânduri, fapte, de schimbările în relaţia cu membrii familiei. Este brutal cu Ana
şi copiii, este violent, ursuz, crispat şi mohorât. În mintea şi sufletul lui Ghiţă încolţesc tentaţiile (îi pare
chiar rău că are familie şi nu-şi poate asuma riscuri mai mari). Un mijloc de caracterizare
(autocaracterizarea) este monologul interior care transcrie gândurile şi frământările personajului. Ghiţă
devine laş, fricos şi subordonat în totalitate lui Lică.
  Ghiţă este caracterizat direct de Lică drept un „om de nădejde”. Treptat, însă el se trezeşte
complicele lui Lică în diferite fărădelegi, jurând strâmb pentru acesta la proces. În ciuda compromisurilor,
Ghiţă are încă remuşcări, semn că nu şi-a pierdut de tot omenia, pierzându-şi însă încrederea în sine. Axa
vieţii sale morale este distrusă treptat, se simte înstrăinat de toţi şi de toate. De ruşinea lumii, de dragul
soţiei şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la han. Incepe să colaboreze cu Pintea, dar nu
este sincer în totalitate. Ultima treaptă a degradării morale a lui Ghiţă are loc când, orbit de furie şi de
dorinţă de răzbunare, o foloseşte pe Ana ca momeală, aruncând-o în braţele lui Lică şi în cele din urmă o
ucide. La rândul său, el este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică. Sfârşitul tragic este modul în care
destinul îl sancţionează pe protagonist pentru patimile sale exagerate, care l-au adus la cea mai joasă
treaptă a degradării morale.
  Lică Sămădăul exercită asupra celorlalte personaje din nuvelă o fascinaţie diabolică. Caracterul
tipic al lui Lică este susţinut de faptul că naratorul îl include într-o anumită categorie socială – aceea a
păstorilor de porci – prin explicarea noţiunii de „sămădău”. Lică este caracterizat în mod direct de
narator: „un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi
verzi şi cu sprâncenele dese împreunate la mijloc. Lică este porcar ...”. Printr-o scurtă autocaracterizare
este arătat orgoliul de stăpân al lui Lică, care îşi impune, încă de la început, regulile. Tot în mod direct îl
caracterizează şi Ana, care intuieşte că Lică e „om rău şi primejdios”. Cel mai exact, însă, îl
caracterizează Pintea. Bun cunoscător de oameni, Lică ştie cum să utilizeze slăbiciunile celorlalţi. Se
foloseşte de patima lui Ghiţă pentru bani, atrăgându-l în afacerile lui necurate. Profită de fascinaţia pe
care o exercită asupra Anei, determinând-o să i se dăruiască. Chiar Ghiţă îi spune: „Tu nu eşti om, Lică, ci
deavol”. Lică marchează nefast destinul celor care intră în contact cu el, iar sfârşitul lui cumplit este pe
măsura propriilor fapte.
  În concluzie, opera literară „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este o nuvelă realistă de analiză
psihologică prin temă, prin reprezentarea veridică a realităţii satului transilvănean de la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi prin complexitatea personajelor, înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria capodoperelor
literaturii române. Rămâne remarcabilă arta scriitorului de a construi dialogul şi monologul interior,
dar şi de a analiza gândurile şi trăirile interioare ale personajelor. Toate acestea sunt redate în mod
clar, cu o concizie clasică.

3
4