1
Enigma Otiliei spaţial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui
George Călinescu
Publicat în 1923, romanul „Enigma Otiliei”
apare la sfârşitul perioadei interbelice, de puternică
afirmare a speciei, şi este al doilea dintre cele patru
romane scrise de G. Călinescu.
Opera literară „Enigma Otiliei” de G. Călinescu
este un roman realist cu elemente moderniste, aparţinând
prozei interbelice. De asemenea este un roman balzacian,
social şi citadin.
Opera literară „Enigma Otiliei” este roman prin
amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe planuri, cu
conflict complex, la care participă numeroase personaje.
Este roman realist prin: temă, structură (închisă),
specificul secvenţelor descriptive, realizarea personajelor,
dar depăşeşte modelul realismului clasic, al
balzacianismului, prin spiritul critic şi polemic (parodic,
ludic, etc.), prin elemente ale modernităţii.
Proza realist-obiectivă se realizează prin
naraţiunea la persoana a III-a (nonfocalizată). Viziunea
„dindărăt” presupune un narator obiectiv, detaşat, care nu
se implică în faptele prezentate. Naratorul omniscient ştie
mai mult decât personajele sale şi, omniprezent,
controlează evoluţia lor ca un regizor universal. El
plăsmuieşte traiectoriile existenţei personajelor, dar
acestea acţionează automat, ca nişte marionete.
Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este
absent, ci comunică, prin postura de spectator şi
comentator al comediei umane reprezentate, cu instanţele
narative. Naratorul se ascunde în spatele măştilor sale,
care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul
uniformizat.
Prin temă, romanul este balzacian şi citadin.
Caracterul citadin este un aspect al modernismului
lovinescian. Frescă a burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea, prezentată în aspectele ei
esenţiale, sub determinare social-economică (banul ca
valoare într-o societate degradată moral), imaginea
societăţii constituie fundalul pe care se proiectează
formarea/maturizarea unui tânăr care, înainte de a-şi face o
carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
Roman al unei familii şi istorie a unei moşteniri, romanul
este realist-balzacian prin motivul moştenirii şi al
paternităţii.
Titlul iniţial, „Părinţii Otiliei”, reflecta ideea
balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre personaje
determină cumva soarta orfanei Otilia, ca nişte părinţi.
Autorul schimbă titlul din motive editoriale.
Romanul alcătuit din douăzeci de capitole, este
construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc
destinul unor personaje. Un plan urmăreşte lupta dusă de
clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache
Giurgiuveanu şi înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea
plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas
orfan, vine la Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte
la tutorele lui şi trăieşte iubirea adolescentină pentru
Otilia. Autorul acordă interes şi planurilor secundare,
pentru susţinerea imaginii ample a societăţii citadine.
Succesiunea secvenţelor narative este redată prin
înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor), completată
prin inserţia unor micronaraţiuni în structura romanului.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul
temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909”) şi
moş Costache, a interioarelor), prezintă principalele
personaje, sugerează conflictul şi trasează principalele
planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea
conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria incipitului
cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui
moş Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul
din familia Giurgiuveanu, în momente diferite, ale
existenţei sale (adolescenţă şi aproximativ zeci ani mai
târziu: „după război”).
Expoziţiunea este realizată prin venirea tânărului
Felix, orfan, în casa unchiului său, Costache
Giurgiuveanu. Sunt prezentate caracteristicile
arhitectonice ale străzii şi ale casei lui moş Costache.
Se observă aici o trăsătură tipic realistă prin
legătura dintre aspectul caselor şi cel al locuitorilor
acestora. În continuare sunt prezentate personajele
principale prin ochii lui Felix.
Naratorul realizează portretul lui moş Costache,
al Otiliei, al Aglaei şi al familiei acesteia (Simion Tulea,
soţul ei, Aurica, Olimpia şi Titi, copiii lor, Stănică Raţiu,
ginerele).
Intriga se desfăşoară pe două planuri care se
întrepătrund: istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu
şi destinul tânărului Felix Sima.
Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar
constituie un prilej pentru a observa efectele
dezumanizante ale banului. Moş Costache este proprietar
de imobile, restaurante, acţiuni, nu asigură viitorul Otiliei
înfiind-o legal, pentru a nu cheltui.
Clanul Tulea urmăreşte obţinerea averii
bătrânului, Stănică Raţiu, ginerele lui Aglae, se însoară cu
Olimpia pentru a parveni, dar smulge banii lui
Giurgiuveanu.
În deznodământ Olimpia este părăsită de
Stănică, Aurica nu-şi poate face o situaţie, iar Felix o
pierde pe Otilia.
În planul al doilea este urmărit Felix, care se
îndrăgpsteşte de Otilia. Este gelos pe moşierul Pascalopol
şi doreşte foarte mult să-şi facă o carieră ca medic.
Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui
moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini
visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat matur care
poate să-i ofere protecţie materială şi înţelegere.
În epilog aflăm că Pascalopol îi redă cu
generozitate libertatea Otiliei care pleacă din ţară,
casătorindu-se cu un conte. Ea rămâne pentru Felix o
imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o
enigmă.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege
tehnica balzaciană a descrierii mediului şi fizionomiei
pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Portretul
balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul,
ipohondrul, gelosul), cărora realismul le conferă
dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip
uman, arivistul. Romanul realist tradiţional devine o
adevărată comedie umană, plasând în context social
personaje tipice. Tendinţa de generalizare conduce la
realizarea unei tipologii: moş Costache – avarul iubitor de
copii, Aglae – „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica –
fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal,
infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Otilia –
cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol – aristocratul
 2

rafinat. Romancierul depăşeşte însă estetica realistă şi pe

cea clasică.
O trăsătură a formulei estetice moderne este
ambiguitatea personajelor. Moş Costache nu este un avar
dezumanizat. El nu şi-a pierdut instinctul de spravieţuire
(cheltuieşte pentru propria sănătate) şi nutreşte o iubire
paternă sinceră pentru Otilia.
Autorul dispune personajele în planuri antitetice,
prin reflectare inversată. Orfanii Felix şi Otilia au
corespondenţi, prin răsfrângere inversată, în zona urâtului,
pe tinerii din clanul Tulea: inteligenţa lui Felix în contrast
cu imbecilitatea lui Titi, feminitatea misterioasă a Otiliei
cu urâţenia Auricăi.
Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul se
ascunde în spatele măştilor sale, care sunt personajele, fapt
dovedit de limbajul uniformizat.
Se uitilizează fraza amplă. Se observă preferinţa
în descriere pentru grupul nominal şi pentru epitetul
neologic.
În opinia mea, „Enigma Otiliei” este un roman
realist (balzacian) prin: prezentarea critică a unor aspecte
ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-
lea, motivul paternităţii şi al moştenirii. Depăşeşte însă
modelul realismului clasic, prin spiritul critic şi polemic,
prin elemente ale modenităţii (ambiguitatea personajelor,
interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile
moderne de caracterizare – comportamentism, reflectarea
poliedrică, realizarea scenică a capitolului al XVIII-lea).