GRUPA 3

Aconstantinesei Ana-Maria, Saicu

Diana, Olariu Diana, Batariuc
Ana-Maria, Ciotoi Patricia, Bejinariu
Ionela ,Ghiga Mihail
 Critic literar și romancier, George Călinescu scrie
în perioada interbelică unul dintre cele mai
complexe romane care se încadrează în același
timp în realism, balzacianism, clasicism,
modernism și romantism. Romanele călinesciene
pornesc de la câteva puncte comune, teoretizate
de criticul care preferă maniera clasică de
abordare a meterialului epic.
,,Enigma Otiliei" este roman prin acțiunea
amplă desfășurată pe mai multe planuri narative
și prin personajele numeroase implicate în
conflicte puternice. Prin tematică acesta aparține
romanului social și citadin, fiind în același timp un
roman de dragoste și maturizare (bildungsroman).
 Apartenența la realism este susținută de tematica socială, de simetria
incipitului cu finalul, obiectivitatea perspectivei narative, tehnici narative
specifice și personaje tipice. Realismul clasic călinescian are evidente
implicații moderne și balzaciene. Descrierile arhitecturale, problematica
moștenirii, a paternității și a căsătoriei, dar și caracterizarea cu ajutorul
elementelor de mediu și de vestimentație sunt trăsături ale ,,balzacianismului
fără Balzac".
Pe de altă parte, descrierea
Bărăganului, personajele antitetice
(Otilia și Aurica, Felix și Titi), dar
și iubirea dintre Felix și Otilia
încadrează textul în romantism.
*Cartea depășește modelul realismului clasic prin spiritul critic şi
polemic, prin elemente ale modernităţii cum ar fi: ambiguitatea
personajelor, tehnicile moderne de caracterizare, cum ar fi
relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi realizând
un portret complex şi contradictoriu, reflectarea poliedrică, la nivel
formal, prezenţa unor limbaje diferite, introducerea unor secvenţe
specifice genului dramatic într-o structură narativă (Cap. al
XVIII-lea este realizat scenic: moş Costache, după un prim infarct).
Alte elemente ale modernismului prezente sunt:
-prin tipul intelectualului (Felix);
-un cadru urban de început de secol XX ;
-analiza psihologică a personajelor.
 Titlul operei
Titlul inițial al operei Părinții Otiliei reprezintă
motivul balzacian al paternității, o aluzie la felul
în care fiecare personaj determină soarta
acesteia. Schimbarea titlului mută accentul pe
misterul comportamentului ei.
 Tema
O secvență ce surprinde tema familiei este cea inițială, cea a jocului de
cărți, când Felix intră pentru prima oară în casa lui moș Costache și
întâlnește toate personajele, autorul folosind acest prilej pentru o
caracterizare inițială elementară a acestora.
Tema moștenirii este firul roșu al romanului, cuprinzând în jocul ei o mare
parte din personaje (familia Tulea) și are ca punct culminant secvența în
care Stănică sustrage banii moșului de sub saltea, provocându-i acestuia
un șoc ce îl va ruina.
 Perspectiva narativă

Perspectiva narativă este obiectivă, la persoana a III-a, naratorul

fiind detașat și neimplicat în faptele prezentate, omniscient şi
omniprezent. Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este
absent, el se ascunde în spatele măștilor sale, care sunt
personajele, fapt dovedit şi de prezenţa personajului reflector
care are rolul de a reduce omniscienţa.
 Structura romanului

Romanul este alcătuit din 20 de capitole iar

prin tehnica planurilor narative paralele este
urmărit destinul mai multor personaje:
destinul Otiliei, destinul lui Felix cât și destinul
clanului Tulea. Secvențele narative sunt
prezentate prin alternanță, iar succesiunea
evenimentelor este redată prin înlăntuire.
 Rezumatul operei
● Expozitunea romanului începe cu venirea tanarului
Felix, orfan, absolvent al Liceului Internat din Iași,
la Bucuresti, în casa unchiului si tutorelui sau legal,
Costache Giurgiuveanu.
Într-o seara de la sfarsitul lui iulie 1909, cu puțin înainte
de ora 10, un tânăr de vreo 18 ani intra în strada Antim
din București, cu o valiză în mână. Este un bun prilej
pentru scriitor de a critica amestecul de stiluri
arhitectonice, aspectul dezolant și "bizar" al străzilor din
Bucuresti, o adevarată “caricatura in moloz a unei strazi
italice" și al caselor. Pătruns în locuință, Felix îl
recunoaște pe unchiul său, pe verisoara Otilia.Replicile
Aglaei anticipeaza conflictul succesoral, iar atitudinea
protectoare a Otiliei motiveaza atașamentul lui Felix.
 ● Intriga se dezvoltă pe doua planuri care se intrepatrund:
1.Istoria mostenirii lui Costache Giurgiuvescu - competiția pentru mostenirea bătranului
avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, al obsesiei
banului.Batranul avar, proprietar de imobile, restaurante, acțiuni, nutrește iluzia
longevitatii si nu pune în practica nici un proiect pentru viitorul Otiliei, pentru nu a
cheltui.Desi are o afecțiune sinceră pentru fata, bătrânul amână înfierea de dragul
baniilor si din teamă de Aglae. Clanul Tulea urmărește succesiunea totală a averii lui.

2. Destinul tânărului Felix Sima- planul formării tânărului Felix,urmărește experiențele

trăite de acesta în casa unchiului său, în special iubirea pentru Otilia.Ea îl iubește pe
Felix, dar după moartea lui moș Costache îi lasă tânărului libertatea de a-și împlini visul
și se căsătorește cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înțelegerea și protecția.
.
★ Defășurarea acțiunii -este transpusă prin cele două mari conflicte
dintre familiile lui Costache Giurgiuveanu și ale surorii acestuia,
Aglae. Primul conflict se datorează averii lui Giurgiuveanu iar cel de-al
doilea conflict duce la dezbinarea clanului Tulea.
În mare parte a acțiunii se surprinde dorința eternă a căsătoriei, din partea
mai multor personaje. Casatoria Otiliei cu Pascalopol, pentru a avea un
viitor sigur și pentru a se simți protejată de un bărbat matur, lucru ce nu ar
fi fost posibil cu tânărul Felix, un student la medicină ce a trăit dragostea
vieții sale alături de Otilia. Pentru el, Otilia a devenit idealul feminin în
viață, iar pentru Pascalopol, Otilia a rămas un simplu mister, sau cum este
precizat si in titlul romanului, o enigmă. De asemenea Aurica si Titi simt
necesitatea de a cunoaște experiența căsătoriei, Stanica se căsătorește
cu Olimpia, si in cele din urma si Felix ajunge sa se însoare.
★ Punctul culminant
După infarct moş Costache devine din ce
în ce mai speriat de moarte. Consultă
diferiţi doctori, urmează chiar un tratament
chetuind bani pe medicamente şi invită şi
preoţii să-i sfinţească casa.
Moş Costache ii dăruieşte lui Pascalopol o
suta de mii (100000) de lei pentru Otilia.
Stănică, după indelungi cautari află locul
unde sunt ascunşi banii şi-l jefuieşte.Moş
Costache este surprins de atac şi în urma
efortului moare.
★ Deznodamantul
Olimpia este părăsită de Stanica, Felix o pierde pe Otilia, dar cu ocazia
războiului devine doctor, apoi profesor universitar.
Se întâlneşte întâmplător cu Pascalopol pe tren şi află că acesta a divorţat
de Otilia, fiind acum căsătorită cu un om bogat din Argentina. Fotografia
arătată nu mai aduce nimic din ceea ce era odinioara Otilia. Amintirile
acelei idile se năruiesc în cuvintele lui moş Costache: „Aici nu stă nimeni"
Simetria incipit-final se realizeaza prin descrierea străzii și a casei lui mos
Costache după perspectiva lui Felix.
 Personaje
Costache Giurgiuveanu este o ilustrare a clasicei, universalei
figuri a avarului, a zgârcitului incapabil să‑şi domine această
patimă. Este un personaj balzacian, blajin, cu porniri generoase,
capabil de sentimente autentice, dar mereu blocat de patima lui
de a păstra banii. Este un maniac, o caricatură a spiritului
burghez, situat la limita dintre comic şi tragic. Trăieşte mereu cu
spaima de a nu fi furat, moartea însăşi părându‑i un furt, dar
acceptă în jurul lui o familie numeroasă şi ostilă, cu sentimentul
că ea, familia, este o prelungire a încăperilor prăfuite ale casei
lui, cu toate că se teme. Numai în preajma lui Pascalopol şi a
Otiliei se simte sigur, de aceea încearcă, în timpul primului atac
să‑i dea lui Pascalopol banii pentru Otilia, dar, din slăbiciunea
lui, amână pentru mai târziu, sperând că nu acesta este ultimul
moment. Trăieşte umil, nedemn în raport cu averea pe care o
are, face gesturi pe care numai săracii dezumanizati le fac
 Aglae este „baba absolută”, cum o numeşte
Weissemann, „geniul rău” al casei, „zgârcită şi
rapace” ea înveninează tot. Fiinţă mărginită, nu
are încredere decât în avere şi desconsideră
orice activitate pozitivă, lucrativă sau
intelectuală. Odioasă şi meschină, este capabilă
să o distrugă pe Otilia de dragul progeniturii
proprii (de altfel, îşi va lăsa soţul să moară în
ospiciu, sau pe o soră a ei în spital).
Absolutismul ei poate fi şi cauza degradării
psihice a membrilor propriei familii.
Stănică Raţiu este, ca rol, singurul capabil să-i facă faţă
Aglaei, la fel de cumplit şi venal, va provoca moartea lui moş
Costache, va divorţa de Olimpia şi va face carieră politică
uzând de favorurile unei curtezane. El este un personaj
copleşitor, nu numai ca impresie artistică, de o vitalitate
debordantă, inepuizabilă, capabil să desfăşoare mari energii
în slujba unui scop meschin. Este deopotrivă un Dinu Păturică
modern şi un Caţavencu superior, inteligent şi viclean,
consecvent cu el însuşi, lipsit de scrupule. Stănică Raţiu este
un om de lume perfect, canalia inteligentă şi simpatică,
arivistul care are toate atuurile pentru a reuşi. Avocat fără
procese, nu este propriu‑zis un leneş incurabil, realizând din
instinct că nu poate ajunge prea departe prin muncă cinstită,
el îşi face din averea lui C. Giurgiuveanu adevărata lui
„cauză”. Este impostorul inteligent, demagog strălucitor, ţine
teorii sforăitoare despre tot ce reprezintă o valoare:
superioritate, libertate, societate, familie, poezie etc. Familia,
este „ţărişoara” lui Stănică, Cațavencu ideii de familie.
 Pascalopol, un personaj cu pondere în roman, este tipul
aristocratului superior, foarte posibil o proiecţie de sine a
autorului, un bărbat matur, între două vârste, cu o experienţă de
viaţă care îi oferă o perspectivă superioară, detaşată asupra
evenimentelor. Ca moşier nu este un inactiv, ci, dimpotrivă, un
întreprinzător modern, practică o agricultură pe scară largă,
industrială, aplicând concepte şi tehnologii noi, şi îşi
administrează singur afacerile. Cochetează cu artele – cântă din
flaut arii din Mozzart –, cunoaşte sufletul omenesc şi, ca om de
lume, respectă pe fiecare. Este un om delicat şi afabil, chiar şi
atunci când este înşelat. Dovedeşte în toate un bun‑gust absolut
şi o modestie superioară. Este un om generos, gata să sacrifice
pentru capriciile femeii pe care o iubeşte, fără să‑i ceară acesteia
mai mult decât îi poate ea oferi. Deşi nu este implicat în acţiunea
propriu‑zisă a romanului, el este foarte implicat în planul
existenţei personajelor, cu toate nuanţele ei. Pascalopol rămâne
o referinţă ideatică a unui perfect om de lume, o îmbinare de
aristocrat, burghez, intelectual şi artist (fie şi amator) dezabuzat,
care ştie că şi dragostea este o iluzie, o iluzie care merită să fie
cultivată, ca şi arta.
 Felix este tipul intelectualului superior,
în devenire. Este personajul pur şi
desăvârşit, atât de desăvârşit, încât
scriitorul a creat mai mult o idee de
personaj decât un personaj propriu‑zis.
După ce criza erotică prin care trece este
rezolvată, el îşi urmează neabătut
drumul devenirii sale intelectuale şi
umane. Poate fi comparat cu Pascalopol
– un aristocrat al spiritului la vârsta
dragostei juvenile. Nu întâmplător, Otilia,
care îl consideră, într‑un elan romantic,
„un luceafăr”, visează un Felix care să
aibă „răbdarea şi bunătatea lui
Pascalopol”.
 Otiliei, ca personaj, îi lipsesc profunzimile.
Atributul ei este farmecul cu care îi cucereşte pe
toţi. Enigmatică pentru Felix, delicioasă, fragilă,
candidă, neajutorată, dornică de lux şi confort,
pentru Pascalopol, Otilia are în tot ceea ce face
farmecul şi exuberanţa naturii enigmatice. Devine
uşor când expansivă şi exuberantă, când închisă şi
rezervată. Cochetă, nu lipsită de gravitate, ea
singură se caracterizează ca un „temperament
nefericit”, care se plictiseşte repede. În Otilia a
proiectat autorul ideea misterului, a enigmei
feminităţii, gravă şi zglobie, un văl de umbre şi
lumini, de aparenţe vioi strălucitoare şi de
înceţoşate mistere.
În concluzie, opera “Enigma
Otiliei” este un roman
interbelic, dată fiind
poziţionarea acestuia în
istorie, de factură obiectivă,
realistă, balzaciană, însă cu
elemente moderne şi
romantice, ce surprinde prin
tematica sa lumea burgheziei
din capitală la începutul
secolului al XX-lea,
evidenţiindu-se în acest
context prin motivul moştenirii
sau al paternităţii şi prin tema
iubirii.