Enigma Otiliei

de G.Călinescu
Particularități de construcție a personajului Felix Sima

Publicat în 1938, în perioada interbelică, ,,Enigma Otiliei” de G.Călinescu este un roman obiectiv realist
de inspirație balzaciană.
Tema fundamentală, balzaciană, este socială, citadină: existența societății burgheze bucureștene la
începutul secolului al XX-lea, o lume căzută în desuetudine, aflată în declin, o umanitate caricaturizată prin
îngroșarea până la exces a unor trăsături  comicul tragic. Aceasta se dezvoltă în arii tematice subsecvente -
iubirea și familia -, având ca motive ordonatoare moștenirea și paternitatea.
Pentru construcția personajelor, autorul alege tehnica balzaciană a descrierii mediului și a
fizionomiei pentru ilustrarea trăsăturilor de caracter. Portretul de tip balzacian pornește de la caractere
clasice, ce înfățișează trăsături general umane (avarul, ipohondrul, gelosul), cărora realismul le conferă
dimensiune psihologică, prin adăugarea unei alte tipologii, plasate în context social, aceea a arivistului.
Se observă, astfel, conturarea caracterului personajelor pe o trăsătură dominantă care le proiectează
într-o anumită tipologie umană. Cu excepția personajului Felix Sima, toate celelalte sunt caractere deplin și
definitiv formate, cele mai multe statice.
Autorul dispune personajele în planuri antitetice, prin procedeul simetriei inverse. Felix și Otilia au
corespondenți, prin reflectare inversată, în zona grotescului: inteligența lui Felix contrastează cu imbecilitatea lui
Titi, iar feminitatea misterioasă a Otiliei cu ridicolul și urâțenia Auricăi. Totodată, Felix și Otilia apar în
roman ,,în calitate de victime și termeni angelici de comparație” (G. Călinescu). Pentru Nicolae Balotă,
personajele par desprinse din ,,Satyriconul” lui Petronius, creându-se două categorii: ,,homo novus”
și ,,saltimbancii”.

Statutul social, psihologic, moral etc. al personajului Felix

Felix Sima ocupă un loc privilegiat în roman, fiind atât personaj reflector, cât și actor în scenariul
epic. Este personaj principal, realist, complex, dinamic, fiind surprins în devenire. Dominanta tipologică îl
plasează în tiparul intelectualului.
Deoarece pe fundalul social al romanului se proiectează formarea și maturizarea tânărului Felix, care
evoluează de la tânărul visător, la intelectualul ambițios, preocupat de propria devenire și în final la omul
matur, împlinit, se poate vorbi despre un Bildungsroman.
Prima ipostază a eroului e construită pe motivul intrusului, care descoperă odată cu cititorul, o lume
nouă, aceea a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea. Biografia rezumată din perspectiva
naratorului omniscient întregește această primă ipostază, completând dosarul său de existență. Felix Sima,
absolvent al Liceului Internat din Iași, fiul doctorului Iosif Sima, vine la București spre a urma Facultatea de
Medicină. El va locui în casa unchiului său, Costache Giurgiuveanu, care după moartea tatălui îi devenise tutore,
administrându-i averea rămasă de la acesta. Felix își pierduse mama în copilărie și fusese crescut doar de tatăl
său.
Prosopografia personajului Felix este schițată în linii clasice: ,,Fața îi era juvenilă și prelungă, aproape
feminină, dar culoarea măslinie a obrazului și tăietura oblică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia
impresie”. Fizionomia conturată din linii fine a adolescentului de 18 ani, reliefează originea sa socială, iar
vestimentația sobră și elegantă sugerează rigoarea educației primite la Liceul Internat din Iași. Figura tânărului
este individualizată prin ,,nota voluntară”, care dezvăluie caracterul hotărât și ambiția celui decis să devină un
medic renumit.
Prima replică adresată lui Felix de bătrânul avar Costache Giurgiuveanu, tutorele său legal, desprinsă
parcă din teatrul absurd, îl bulversează pe acesta, făcându-l să se întrebe dacă nu cumva a greșit adresa: ,,Nu-
nu-nu știu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc...”. Tânărul pătrunde, așadar, într-o lume necunoscută, rapace și
agresivă, care ține să-i amintească - prin vocea Aglaei - că este orfan. Prin intermediul lui Felix, străinul care
pătrunde în universul familiilor Giurgiuveanu și Tulea, este prezentat în manieră balzaciană întreg peisajul
tipologiilor prozei realiste (galeria personajelor).
Cea de a doua ipostază care conturează profilul personajului, urmărește inițierea erotică a acestuia.
Criza adolescenței și cea erotică în drumul spre maturizare pe care îl parcurge Felix, sunt descrise prin tehnica
acumulărilor succesive. El trece treptat de la simpla atracție față de Otilia, la acuitatea trăirii sentimentului
iubirii caste.
Obișnuit să se analizeze cu luciditate, Felix înțelege curând că o iubește pe Otilia și îi va mărturisi
dragostea printr-o scrisoare (cap. al VIII-lea), dar ceea ce scapă minții sale clare este comportamentul
derutant al fetei, inconsecvența ei, mobilitatea afectivă și psihică. Aceasta nu pare a avea nicio reacție la
declarația sa de dragoste, fapt ce îl determină pe Felix, într-un gest nebunesc, din ambiție, să fugă de acasă, dar
se va întoarce adus de Otilia.
El simte nevoia imperioasă a prezenței ei, are insomnii, simțurile îi sunt în alertă. Felix încearcă toată
gama de sentimente stârnite de prima iubire: neliniște, teamă, deznădejde, incertitudine, gelozie, adorație,
încântare, fericire. Este gelos pe Pascalopol și îl urăște. Evoluția tânărului pare determinată de cele două
decizii ale Otiliei de a pleca cu Pascalopol la Paris, deoarece ele dau naștere unor crize interioare care conduc
în cele din urmă la maturizarea sa.
Astfel, atunci când Otilia pleacă pe neașteptate cu Pascalopol la Paris, el are o scurtă aventură cu
Georgeta, ,,fată faină”, ,,pupila” unui general, pe care i-o prezentase Stănică. Experiența erotică împlinită
fiziologic prin cunoașterea Georgetei îl maturizează.
Ipostaza finală îl înfățișează pe Felix în anii de după război. Maturizat, el a înțeles că într-o lume în care
totul e supus degradării, dragostea însăși se erodează. El a devenit ,,profesor universitar, specialist cunoscut,
autor de memorii și comunicări științifice, colaborator la tratate de medicină cu profesori francezi” și s-a
căsătorit ,,strălucit”, intrând ,,prin soție într-un cerc de persoane influente”. Felix se lasă asimilat, finalmente,
de lumea pe care o disprețuia atât de mult la început, autorul sugerând, astfel, în subtext, că lupta solitară cu
spiritul societății este sortită eșecului, chiar și în cazul oamenilor excepționali.

Secvențe-cheie
1. O secvență relevantă pentru evidențierea principalei trăsături de caracter a personajului,
ambiția, se regăsește în capitolul al XIV-lea.
Felix obține de la Weissmann, prietenul și colegul său de la facultate un volum de Weininger pe care îl
citește cu pasiune și din care rămâne cu convingerea că ,,femeia e o ființă slabă, victimă a fiziologiei ei,
orientabilă după bărbat, care trebuie s-o ocrotească și să-i împrumute personalitatea lui”.
Ulterior, discuțiile cu Weissmann îi dezvăluie lui Felix o latură care-l rușinează. Acesta realizează că, în
ciuda lecturilor sale numeroase, a dat atenție ,,numai pregătirii tehnice” și ,,nu-și cercetase sufletul, nu-și pusese
probleme, fusese un animal ambițios” și se consideră ,,un înfumurat egoist”. Pe Otilia consideră că ,,a urmărit-o”
înainte de a se asigura că ea îl iubește, ,,compromițând-o și agravându-i situația”, iar pe Georgeta care ,,era o
fată ușuratică”, dar care îl iubea ,,a vexat-o pur și simplu”.
De aceea, Felix hotărăște ,,să-și sugrume orice impulsiune orgolioasă și orice cruzime față de alții” și
evidențiază, prin autocaracterizare, ca va fi ,,ambițios, nu orgolios”.

2. O altă secvență relevantă pentru evidențierea ambiției personajului este aceea din finalul
romanului (cap. al XX-lea), care prezintă deznodământul poveștii de iubire: după ce doarme o noapte în camera
lui Felix, Otilia pleacă dimineața la Paris cu Pascalopol, explicându-și decizia într-o carte poștală primită de
Felix după două săptămâni.
Când povestea de dragoste a primei iubiri ia sfârșit, Felix reușește să-și domine suferința și deziluzia,
după cum intuise Otilia, care-i înțelesese perfect aspirațiile. Incertitudinile lui, pendulările chinuitoare între
încredere și dezamăgire, nu dezvăluie, însă, o natură funciar dilematică. Bucuriile și suferințele iubirii nu-l abat
de la studiu. Ambițios, el se dedică studiului și reușește datorită calităților intelectuale, tenacității și voinței să se
afirme încă din primii ani de facultate.

1. Modalități de caracterizare
Comportamentul, gesturile, atitudinile și faptele lui Felix se conturează prin caracterizare indirectă, încă
din primele pagini ale romanului și dezvăluie o fire rațională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire
analitică și un spirit de observație foarte dezvoltat. El evoluează de la adolescență la maturitate, trăind experiența
iubirii entuziaste și ambiția realizării în plan profesional.
Trăsăturile personajului se evidențiază și prin caracterizare directă. Tânărul își dorește să ajungă ,,un
medic mare, savant, autor celebru, om politic”, iar alteori, dimpotrivă, cuprins de un total dezinteres profesional,
devine romantic și încărcat de generozitate sentimentală, și-o imaginează pe Otilia amenințată de bandiți, de care
o salvează, iar ea ,,tremurând, îl strângea cu brațele ei subțiri de gât”.

2. Perspectiva narativă
Formula narativă este heterodiegetică, cu focalizare zero și viziune ,,dindărăt”. Naratorul
extradiegetic, auctorial, omniscient, aflat în ipostază demiurgică, relatează evenimentele la persoana a III-a. Se
sondează psihologii, iar accentul se deplasează de pe evenimentul exterior pe cel interior.
Rolul de narator îi este transferat în unele secvențe lui Felix, devenit personaj reflector (viziune avec
= ,,împreună cu”) atent supravegheat de ,,ochiul estetului” sau altor personaje (Stănică și Weissman = reflectori –
comentează clanul Tulea, în special pe Aglae), fapt ce conduce la multiplicarea perspectivelor narative - element
de modernitate.
Concluzie
Felix Sima, intelectualul a cărui structură spirituală îi permite să aibă o părere avizată asupra spațiilor sau
caracterelor, ilustrează discrepanța dintre pragmatismul social și aspirația devenirii interioare. Destinul lui
Felix trădează concepția călinesciană, constituindu-se ca răspuns explicit al acestuia cu privire la sensul
fundamental al romanului, ce vizează incompatibilitatea dintre spiritul creator, dinamic și orizontul strâmt,
climatul sufocant al existenței filistine.
Încordarea voinței către un țel, ambiția, precum și echilibrul rațional al tânărului îl încadrează în seria
ipostazelor succesive ale omului superior din literatura călinesciană: Șun, Jim Marinescu, arhitectul Ioanide.