Iona

Marin Sorescu
Demonstraţie de dramaturgie modernă/ teatru modern

Iona de Marin Sorescu aparţine teatrului modern prin: eliberarea de formele dramaturgiei tradiţionale,
preferinţa pentru teatrul-parabolă şi teatrul absurdului, reluarea parodică a unor strategii dramatice clasice,
inserţia liricului în text, valorificarea şi reinterpretarea unor mituri, apariţia personajului-idee, lipsa
conflictului exterior, dispariţia dialogului şi prezenţa monologului, timpul şi spaţiul cu valoare simbolică etc.
Piesa face parte, alături de Paracliserul şi Matca, din volumul Setea muntelui de sare, care apare în
1974, titlul trilogiei fiind o metaforă care sugerează ideea că setea de adevăr, de cunoaştere şi de comunicare
sunt căile de care omul are nevoie pentru a ieşi din absurdul vieţii, din automatismul existenţei.
Din punctul de vedere al încadrării într-o specie dramatică, piesa este, de asemenea, controversată,
deoarece nu se mai păstrează distincţiile dintre speciile tradiţionale ale dramaturgiei. Este subintitulată
de autorul său tragedie în patru tablouri, prin lupta individului (Iona) cu destinul şi încercarea lui de a-1
înfrunta, prin încercarea de a se găsi pe sine, de a-şi defini fiinţa, așa cum se întâmpla în piesele antice. Prin
amestecul de comedie și absurd, este o dramă, dar iese din clasificările clasice, fiind o parabolă
dramatică, alcătuită sub forma unui monolog care cultivă alegoria şi metafora.
Viziunea despre lume a autorului este o altă dovadă a modernităţii piesei: având ca punct de plecare
povestea biblică a prorocului Iona, Marin Sorescu creează o dramă modernă despre singurătate şi tragica
absenţă a sensului din lume. Această intenție este exprimată direct de autor, într-una dintre prefețele piesei:
”Știu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”.
Tematica piesei este modernă: singurătatea fiinţei umane, condiția sa, imposibilitatea comunicării,
absența lui Dumnezeu, destinul. În frământarea omului în efortul de aflare a sinelui. Iona se revoltă în faţa
destinului său, refuză să-şi accepte soarta de fiinţă solitară, încearcă să-şi redescopere identitatea, originile şi
să-1 regăsească pe Dumnezeu. Această tematică este susținută și de motive literare puternice, a căror
semnificație le transformă în simboluri. Astfel, pescarul este, în viziunea autorului, omul supus norocului,
în așteptarea ”peștelui celui mare”, a împlinirii, dar aflat în două ipostaze antitetice în piesă: Iona – omul
revoltat care nu-și acceptă destinul, pescarul I și II – oamenii resemnați, supuși acestuia. Marea este simbol
al unei existențe bogate, pline de toate oportunitățile, acvariul este un microunivers, o copie în mic a
existenței, prin care Iona îți trăiește iluzia împlinirii.
Titlul piesei trimite la mitul biblic al prorocului lona din cartea cu acelaşi titlu a Vechiului Testament, pe
care autorul îl reinterpretează şi îl tratează în manieră proprie. În povestea biblică, Iona, un om credincios,
va fi trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a propovădui credinţa unor oameni care şi-o pierduseră
demult. Chinuit de spaima de a nu fi ucis, Iona refuză să se ducă acolo unde este trimis şi fuge pe o corabie
către Tarsis. Drept pedeapsă, Dumnezeu trimite o furtună pe mare, iar ceilalţi corăbieri îl aruncă pe lona în
apă, pentru a potoli urgia. lona este înghiţit de un chit (balenă). După trei zile şi trei nopţi petrecute în burta
peştelui, timp în care îşi cere iertare de la Dumnezeu şi promite că va îndeplini misiunea încredinţată, lona
este eliberat. Marin Sorescu păstrează din mitul biblic doar numele eroului, Iona, și un mesaj înrudit
(descoperit ca ”o scrisoare în cutia poștală” – afirma autorul în prefață). Destinul personajului lui Marin
Sorescu este însă cu totul altul. Spre deosebire de prorocul biblic, personajul din tragedia lui Sorescu se află
de la început prizonier în gura unui peşte, fără posibilitatea evadării şi fără a fi săvârşit vreun păcat. Acţiunea
de a pescui devine simbol al căutării, al cunoaşterii, al eliberării și al împlinirii spirituale. Tragicul situaţiei
constă în faptul că procesul acesta se derulează într-o lume închisă: abdomenul monstrului marin.
Indicii spațio-temporali sunt simbolici: cadrul aparţine aproape exclusiv imaginarului (plaja, burţile
peştilor, moara de vânt, acvariul) şi se înscrie în seria metaforică a existenţei claustrante. În tablourile I și
IV, spațiul este aparent exterior, ca și cum Iona ar fi în exteriorul peștelui, ceea ce este absurd, deoarece
peștele, ca simbol al destinului uman, îl conține mereu, dar el trăiaște iluzia eliberării. Tablourile II și III
sunt construite într-un spațiu închis, deoarece Iona conștientizează drama limitelor umane. Acțiunea este
plasată în atemporal, creând impresia unui timp mitic, fapt ce generalizează experiența tragică a lui Iona. În
plus, se observă predominanța timpului interior, discontinuu și psihologic specific operei moderne, un timp
al cugetării, al introspecției. Rarele momente ale timpului exterior sunt absurde, deoarece timpul cronologic
ridiculizează problematica existențială: Iona trăiește o viață anostă, are o familie care nu îl înțelege,
pescuiește pe malul apei, este înghițit de un pește și așa mai departe.

1
 Structura și compoziția piesei sunt o dovadă clară a modernității ei. Este alcătuită dintr-o succesiune de
patru tablouri, organizate sub forma unui aparent dialog. Lipsa numelui personajelor la începutul replicii,
problematica tratată și permanenta interiorizare a conflictului dezvăluie de fapt, monologul ca mod de
expunere, Iona dedublându-se într-o permenentă căurtare de sine și de sens existențial. Interogaţiile lui lona
rămân fără răspunsul cuiva, suspendate într-un spaţiu închis, fără ieşire. Lista de personaje de la începutul
operei fixează statutul simbolic al acestora: un personaj principal, Iona, şi două personaje „fără vârstă,
figuranţi", Pescarul I şi Pescarul II. La începutul fiecărui tablou, autorul plasează nişte indicaţii scenice
ample, destinate fixării spaţiului în scopul montării spectacolului teatral, dar și provocării cititorului de a
descoperi sensurile metaforice multiple. Didascaliile care apar în interiorul tablourilor sunt menite a
individualiza personajul, a-i surprinde stările de spirit, bogăția vieții interioare: ”enervat”, ”meditând”,
”înspăimântat”, ”iluminat deodată”.
În Tabloul I, scena este conturată simbolic, fiind împărțită între gura peștelui, larg deschisă – metaforă a
destinului care în conține pe Iona de la început - și marea desenată cu creta sub forma unor cercuri
concentrice – viața ciclică, repetitivă a oamenilor, care trăiesc aceleași evenimente generați după generații.
Astfel, spaţiul desemnează de la început condiţia tragică a omului modem condamnat să-şi ducă existenţa
într-o lume închisă, limitată, fără speranţa de a schimba cumva aceste coordonate. Într-o stare inițial
optimistă, Iona constată bogăția mării din fața lui, bogăția existenței umane care ascunde o varietate de
oportunități. Totuși, nemulțumirile lui Iona încep să iasă la iveală, dovadă a caracterului său diferit: într-o
viață atât de bogată ipotetic, el suferă de o singurătate absolută ( își strigă numele, dar nici măcar ecoul nu
îi răspunde), este limitat și ar trebui să trăiască umil, acceptând această limitare, dar nu poate (”De-aia
fiecare om trebuie să-și vadă de trbușoara lui. Să privească în cercul său. Și să tacă. Numai că eu trebuie să
strig. Să-l chem pe Iona.”), s-a înstrăinat de sine trăind o viață falsă, voit înfrumusețată (îl strigă pe Iona ca
să păcălească peștii și pe el însuși, deoarece i s-a dat o existență lipsită de noroc: ”Iona n-are noroc și
pace.”). Eșecul în plan exterior se transformă într-o adevărată obsesie a atingerii idealului, corespunzând cu
visele pe care le are noapte de noapte: nu o balenă visează (”Aș, n-am eu norocul acesta.”), ci ”visul și
peștele”: crap, morun, plătică și, în final, o fâță pe care o pierde pentru că se trezește. Pasajul este foarte
sugestiv pentru încăpățânarea lui Iona de a ajunge la idealul său, ”peștele cel mare” sau, dacă acesta este
imposibil, atunci la oricare ideal, chiar dacă este mai puțin valoros. Ratarea este însă totală și dureroasă,
pentru că nici cel mai mic ideal nu îi este accesibil. Ajunge să invidieze liniștea somnului copiilor săi, care
nu sunt încă obsedați și chinuiți de dorințe, deoarece sunt prea mici pentru a le defini (”Dar poate lor le
convine: visează marea fără pește.”).
Fiind un om energic, un revoltat, Iona nu își acceptă eșecul, caută alte realizări posibile: ”Dacă aș fi
pădurar...” Își dorește o existență lipsită de tentații, de dorințe, deci de ratări, o viață care să constrea doar în
somn și visare: ”...să visez chiar din prima noapte un milion de copaci”, ”și eu acolo, cu capul pe-o
rădăcină...”, dar realizează repede că i-ar fi imposibil să nu se uite după veverițe, să nu găsescă o tentație, un
ideal pe care să-l urmărească. O altă soluție: să se facă pescar de nori, că la așa ceva se pricepe, ”că la nori
am noroc”, ”aș aduce repede potopul”, deci să accepte că este foarte priceput la a vâna iluzii. Astfel, ironic,
își descrie, de fapt, propriul eșec. Constatând, amar, acest tablou dezamăgitor al viații sale, Iona încearcă o
ultimă soluție: automistificarea. Se liniștește cu acvariul și cu peștișorii ”personali”, aferenți îndeletnicirii
sale: ”Sunt pescar și trebuie să se găsească oricând un pește și în casa mea. Altfel ce ar zice lumea?”
Contemplarea lor îi susține iluzia unei viitoare împliniri, deci este liniștitoare, îi conferă un dram de respect
de sine și de apreciere a celorlalți, dar, din păcate, nu și a soției sale, care îl iubește, dar nu când stă și se uită
la pești. Divergența de concepție asupra modului de a trăi dintre cei doi soți sugerează și singurătatea
personajului în mijlocul familiei sale, cu atât mai dureroasă.
Dezamăgirea indusă de toate aceste reflecții provoacă o schimbare spectaculoasă de percepție, o revelație
asupra condiției umane: independența, chiar și aparentă, libertatea de a contempla sau de a acționa, de a
alege un ideal și de a lupta pentru el, toate sunt parte al unui scenariu în care oamenii sunt pești supușu unu
pescar care îi momește. Viața este ”plină de nade, tot felul de nade frumos colorate” (ispite, oportunități)
printre care oamenii trăiesc gălăgioși, cu o energie demnă de o cauză mai bună, în căutarea celei mai mari –
a idealului suprem – până când, ”peste câteva clipe, observăm mirați că ni s-a terminat apa”. Iona are
înțelepciunea de a observa și admite inutilitatea zbaterilor umane, risipirea unei vieți și așa foarte scurte cu
goana inutilă după idealul suprem, ratând, din acestă cauză, micile bucurii și satisfacții ale vieții. Situația
este cu atât mai ingrată, cu cât o forță superioară ipotetică aruncă în viața omului toate aceste iluzii,
tulburând cu aparența sa calea de a ajunge la cea mai importantă pentru fiecare: ”O, tu pescar, care stai sus

2
pe mal, măcar lasă-ne limpede drumul până la ea, nu ni-l tulbura cu umbra picioareler.” De acum, de când
Iona și-a dat seama care sunt limitările condiției umane, va trăi acut senzația claustrării între pereții ei: ”în
clipa aceasta gura peștelui uriaș începe să se închidă.”
Tabloul II se derulează în interiorul Peştelui I, printre bureţi, oscioare, alge, mizerie acvatică, simboluri
ale unei existențe umile, derizorii, Iona fiind surprins în semiobscuritatea spaţiului-capcană, cu mâinile
dibuind, năuc, încercând să-și explice noua condiție. Începutul tabloului surprinde personajul în stare
meditativă pe tema destinului uman, cea mai traumatizantă experiență a acestuia fiind moartea. Pătruns de
inevitabilul momentului, Iona este inițial resemnat, se desprinde de restul existențelor (”Universul întreg să
fie dat lumii de pomană”), așteptând să moară: ”De ce trebuie să se culce toți oamenii la sfârșitul vieții? Nu
contează, trebuie să dormi.” Imediat însă are o altă revelație care îl face optimist: moartea este inevitabilă,
este adevărat, dar până la a se produce există o viață întreagă care trebuie trăită, de care se poate bucura ca și
cum ar fi liber de momentul final: ”Pot să merg, uite, pot să merg încolo. (merge într-o direcție, până se
izbește de limită.) Și pot să merg și încoace. Pot să merg unde vreau. Fac ce vreau.” Iluzia libertății nu este
de durată, Iona înțelegând că momentele vieții umane sunt consumabile, că se mistuie unul după altul, ceea
ce în aduce într-o stare dramatică: ”... (Iona cântă pe o melodie apropiată de Veșnica pomenire) – Veșnica
mistuire, veșnica mistuire. (Iona se întoarce cu fața spre public, are lacrimi în ochi).” Imediat însă apare
bucuria de a descoperi că are instrumentul de străpungere a destinului, cuțitul – sumă a tuturor calităților
care l-ar putea face pe om biruitor în lupta cu destinul (încredere, încăpățânare, determinare, speranță). Cu
forțe noi, atacă o latură mai permisivă a acestuia, gândindu-se în același timp că încercarea sa, dacă ar fi o
reușită, ar constitui un moment de cugetare și o speranță pentru toți oamenii care s-ar putea astfel reculege
pentru a descoperi în interiorul lor o putere asemănătoare. Ideea este sugerată de metafora băncii de stejar
geluit, construită pe apă de Iona, punându-i de jur împrejur marea: ”Ar fi ca un locaș de stat cu capul în
mâini în mijlocul sufletului.”
În Tabloul III, îl întâlnim pe Iona resemnat la a se regăsi între acealeași limitări: un alt pește, același
decor, deci aceeași existență. Singura diferență este dată de mica moară de vânt care se poate învârti sau nu,
de colții căreia Iona se va feri constant. Este un simbol foarte puternic al destinului care macină, dar și al
inutilității înpotrivirii, trimițând la un alt erou literar sublim, Don Quijote, personajul lui Cervantes, care
înfruntă morile de vânt, crezând că sunt uriaşi. Spre deosebire de el, Iona evită pericolul, dar nu va face
singurul gest cu adevărat normal într-o astfel de situaţie: să o înlăture din cale. La fel făcuse de fapt tot
timpul până atunci: refuzase să-şi conştientizeze situaţia, încercând doar să se adapteze, să se resemneze în
faţa a ceea ce se întâmplă. Forțat să gândească iar la granițele destinului, Iona judecă momentul nașterii, care
îi unește pe oameni, egali în fața acestui eveniment crucial, așa cum erau și în fața morții. Are revelația
identității cu ceilalți, chiar dacă trăind este minimalizată de egoism (”Neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să
nu-ți mai vezi fratele.”), se sperie de ideea că este geamăn, că toți oamenii sunt gemeni. Teoria lui este
susținută de apariția în scenă a celor doi pescari, ”cu câte o bârnă-n spinare”, pe care îi recunoaște ca fiind
oameni supuși aceleiași existențe, dar pe care îi percepe apoi ca resemnați, deci diferiți de el, revoltatul.
Crede, pe moment, că solodaritatea este o cale de salvare, dar renunță la idee cînd constată că cei doi nu sunt
doritori să iasă din aceste limite. La întrebările lui Iona, pescarii rămân muţi, totuşi dau din cap că sunt
liniştiţi, ceea ce însemană că îşi poartă crucea, îşi duc povara existenţei, fără să protesteze. Iona nu poate
accepta că există o forță care să oprească omul din a-și organiza propriul destin: ”Cine este stăpân pe
întoarcerea voastră? Pe reîntoarcerea noastră? Intrăm unde vrem și ieșim cînd vrem. Scurt!” și este decis să
evadeze și să transmită apoi mesajul că, deși există unii care optează pentru a se lăsa ”mâncați”, el nu o va
face: ”O scot eu la cap într-un fel și cu asta, nicio grijă!” Voința extraordinară, încăpățânarea și chiar puterea
de autosugestie și de automistificare sunt foarte clare. Metaforic, acestea sunt exprimate prin simbolul
transformării lui Iona într-o ”unghie puternică, neâmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu. O unghie care
sparge încălțămintea și iese afară la lume ca o sabie goală.” Puse în practică, aceste calități duc iarăși la
spulberarea unei iluzii: nu poate trece de limitări (a spart peretele celui de-al doilea pește și intră în interiorul
celui de-al treilea).
După ce meditase asupra punctelor esențiale ale destinului, moartea și nașterea, Iona nu mai are decât să
analizeze multitudinea de puncte dintre ele, adică viața însăși. Rezultatul nu este mulțumitor, ci chiar
frustrant, dureros, așa că se gândește la o soluție ingenioasă, dar imposibilă: ”Mamă... Mai naște-mă o dată!
Prima viață nu prea mi-a ieșit ea. Dar poate a doua oară... Și dacă nu a doua, poate a treia oară... poate a
zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta și naște-mă mereu.” Imaginea mamei aduce din nou în discuție
solidaritatea umană, deoarece, dacă toți oamenii s-ar gândi în același timp la mama lor, ar ajunge la ”o

3
singură mamă, una imensă și bună”, deci la conștiința fraternității, a întrajutorării: ”Dacă ar striga cineva
după ajutor, cred că ar fi auzit pe-ntreg pământul.” Disperat, Iona mizează pe acestă conștiință și își pune
durerea într-un mesaj extraordinar de dramatic și de profund, scris pe pielea podului palmei sale, cu propriul
sânge. Încearcă să trimită scrisoarea, într-un gest disperat, asemenea naufragiaţilor, punând-o într-o băşică
de peşte. Faptul că tot el este acela care regăseşte biletul îi accentuează sentimentul acut al singurătăţii și îi
anulează toate speranțele de a fi ajutat de cineva din cercul său, de pe planetă sau, mai grav, din cer. Are
puterea să se ironizeze, amar: ”Se vaită ca un copil... Să stea pe lumea cealaltă, dacă se smiorcăie așa!”
Decăderea este totală și, pentru prima dată, Iona realizează, îngrozit, ostilitatea destinului său: puii pestelui îl
atacă ”cu gurile... scoase din teacă.”
Cadrul tabloului IV este foarte asemănător celui de la început, întreținând iluzia unei reușite, ca și cum
Iona ar fi trecut dincolo de limite: stă într-o gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat. Există totuși
câteva elemente ce contrazic această primă impresie: în faţa lui este un spaţiu nedefinit, având cîteva
elemente asemănătoare cu interiorul peștilor: ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă. Iona
însuși este schimbat: are o barbă foarte lungă ce flutură la gura grotei fără ca el să se zărească încă.
Amănuntul transmite un mesaj clar: Iona și-a consumat existența, a ajuns la capătul vieții sale încercând de o
mulțime de ori să iasă din limitările destinului. Atâta efort și determinare confirmă că este un luptător.
Senzația de reușită, de evoluție este susținută și de atitudinea lui și de dorințele de acum, care devin
absolute: ”Strașnic năvod mai am. Vreau să prind acum cu el soarele.” Exaltat, Iona se bucură de succes și
își planifică următoarea mișcare: să înoate până la țărm, char dacă acesta ar fi un efort inuman: ”O să înot pe
burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un
fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la un liman.” Hotărârea
lui presupune existența unei alte limitări, unui alt țel chiar după ce granițele destinului uman ar fi sparte, dar
nu se dă înapoi de la acest efort. Dezamăgirea era de așteptat: se află la sfârșitul vieții (constată că nu mai
este marea, că i s-a terminat apa, așa cum spunea în primul tablou), îi vede pe cei doi pescari, deși aceștia nu
se angajaseră în încercarea de a trece dincolo de limite, recunoaște că nu este atât de fericit pe cât ar trebui.
Apoi se prăbușește peste el înțelegerea, poate semn al revelației finale, din apropierea morții: orizontul este
compus dintr-un șir nesfârșit de burți de pește ”ca niște geamuri puse unul lângă altul.” Iona realizează că
limitările vor exista întotdeauna și nimeni nu poate trece de ele nici fizic și nici ca putere de înțelegere, deși
poate alege să-și consume viața încercând, așa cum a făcut el. Deznădejdea este cu atât mai mare cu cât
crudul destin uman creează falsa speranță a deschiderii geamurilor, (dacă nu ar fi, ar trebui inventate, spune
Iona) și lasă să se zărească o geană de lumină dincolo de aceste geamuri, confirmând omului că există ceva
acolo care îl ademenește, dar la care nu va ajunge nicicând.
Iona trăiește plenar sentimentul tragic al imposibilității de a schimba ceva în propria existență și chiar în
unuvers. Eșecului său îi dă o interpretare dublă: în plan personal și-a ratat misiunea de a fi mai mult decât un
om și de a oferi astfel tuturor celorlalți un model, o cale de urmat spre libertate; în plan general uman trebuie
să accepte că nu mai există nicio posibilitate de salvare de nicăieri pentru că nu mai există nici măcar
speranța că există o forță superioară binevoitoare omului, Dumnezeu. Comparația cu Iisus este emoționantă:
”Sunt ca un dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieșit toate minunile ... dar, odată ajuns aici în mormânt,
nu mai poate învia.”
Concluzia la care ajunge Iona este că existenţa umană este în permanenţă îngrădită, iar ieşirea din limite
vechi înseamnă intrarea în limite noi: „Toate lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi cum putem înăuntru." Aflat
la capătul puterilor, speranței și al vieții, Iona îşi regăseşte trecutul şi îşi redescoperă identitatea: Cum mă
numeam eu? (Pauză)/ — (Iluminat, deodată.) Iona.l — (Strigând.) Ionaaa!— Mi-am adus aminte: Iona. Eu
sunt Iona.” Acesta nu este însă un punct final, ci moment al unei noi revelații, provocate și de înțelepciunea
la care Iona a ajuns la final de viață. Singura cale de a ieşi din limitele destinului se află înăuntrul nostru și
ea devine vizibilă și accesibilă doar prin descoperirrea propriei identităţi. Gestul de a-şi spinteca burta nu
trebuie înţeles ca o sinucidere, de vreme ce nicio acţiune din text nu se manifestase în planul realităţii, ci tot
simbolic: omul a găsit calea mântuirii, a iluminării, iar aceasta se află în sine. Mitul labirintului ce așteaptă a
fi explorat şi metafora luminii din final (Răzbim noi cumva la lumină) susţin semnificaţia simbolică a piesei.
Din tragedia lui Sorescu lipseşte confruntarea dintre personaje specifică teatrului clasic, iar conflictul
este, de fapt, drama existenţială a protagonistului lona. Conflictul devine vizibil prin dramatismul
monologului realizat prin amestecul dintre fantezie şi ironie. Imagine a omului modern, Iona trăieşte plenar
un conflict interior cu propriul sine, între idealul/ ideea de libertate, de cunoaştere absolută, şi damnarea
de a trăi într-un orizont închis, ca un pântece de chit.

4
 Iona este un personaj alegoric, un simbol, nu o individualitate, chemat să întruchipeze umanitatea, în ceea
ce are ea fundamental şi definitoriu. Numeroase trăsături converg în acest personaj tragic, impresionant prin
tenacitatea de a învinge un destin potrivnic, prin iluzia că poate alunga sau înşela singurătatea, prin voinţa
neînfrântă de a ieşi la lumină şi, nu în ultimul rând, prin inocenţa visului de a găsi un punct de stabilitate în
mijlocul etern mişcătoarei mări.
Statutul social al personajului este acela de pescar. Statutul social are însă în piesă un rol simbolic în
ceea ce priveşte comportamentul uman. El simbolizează figura speranţei eterne până la ultimul său gest pe
care îl săvârşeşte în acest sens. Actul de a pescui semnifică nevoia de cunoaştere şi autocunoaştere. Acesta
este punctul esenţial care conturează statutul psihologic şi moral al personajului. Iona este pescarul care
trăieşte viaţa, printr-o mişcare neîncetată din pântecele unui peşte în altul, în căutarea unui orizont de
lumină, deşi acesta se dovedeşte în final a fi tot o lume închisă, nedefinită, incontrolabilă şi artificială.
Modalităţile de caracterizare utilizate în piesa lui Marin Sorescu sunt directe şi indirecte.
Caracterizarea directă este realizată de autor prin intermediul indicaţiilor scenice, care individualizează
drama existenţială a personajului. Prin multitudinea trăirilor, Iona devine imaginea generică a omului
modern. Sugestive în acest sens sunt notaţiile autorului din primul tablou: explicativ, înţelept, imperativ,
uimit, vesel, curios, nehotărât, facându-şi curaj. Mişcările sufleteşti sunt surprinse cu o mare fineţe. Cu cât
se apropie de final, cu atât indicaţiile scenice sunt mai semnificative: reconstituind, blazat, speriat,
certându-se, imitând, mângâind, enervat, chibzuind, zâmbind, cu Calm după căderea paravanului.
În text regăsim şi procedee moderne de caracterizare precum introspecţia şi monologul interior, iar în
mod indirect, personajul se caracterizează priri fapte, gânduri, limbaj, iar valori simbolice au numele şi
sţatutul său social.
Principala trăsătură a protagonistului, care se dovedeşte mai degrabă o stare de fapt este singurătatea,
personajul fiind construit să reprezinte, în manieră alegorică, solitudinea condiţiei umane.
Stilul se caracterizează prin ambiguitate, având trăsături specifice limbajului poetic, puternic metaforizat.
În concluzie, piesa Iona de Marin Sorescu aduce o înnoire radicală în teatrul românesc. Lipsa precizării
perioadei istorice, situarea în atemporal, valorificarea şi reinterpretarea mitului biblic despre prorocul Iona
sunt aspecte ale teatrului modern.