Iona, de Marin Sorescu

Teatrul absurdului este un tip de dramaturgie apărut după al Doilea Război Mondial, caracterizându-se prin
respingerea realismului psihologic și social, bazat pe iluzia înfățișării și prezentării unor oameni și a unor situații reale.
Personajele sunt vag conturate, cu o identitate incercă, dezindividualizate, iar temele abordate sunt în concordanță cu
problematicile societății moderne, aflate în derivă, precum lipsa de sens a existenței, golul sufletesc, incapacitatea de
comunicare, claustrarea sufletească și acapararea omului de automatisme și stereotipii. Teatrul absurdului a luat naștere sub
auspiciile lui Samuel Beckett și Eugen Ionescu, prima operă de acest tip fiind „Cântăreața cheală”. Astfel, teatrul absurdului
a avut un impact considerabil asupra evoluției artei dramatice, înnoindu-i radical mijloacele de expresie.
Odată cu anii 60 se impune în literatură o nouă generație de scriitori, reprezentând orientarea estetică numită
neomodernism, ce recâștigă autonomia esteticului din perioada interbelică. Unul dintre reprezantanții marcanți ai
neomodernismului este Marin Sorescu, care pe lângă opera poetică, în proză revoluționează dramaturgia românească prin ciclul
„Setea muntelui de sare”, în care este inclusă și piesa „Iona”. Subintitulată „tragedie în patru acte” și publicată în 1968 în
revista Luceafărul, „Iona” este una dintre piesele reprezentative pentru formulele de manifestare ale teatrului modern. Termenul
„tragedie” trebuie înțeles în sensul de luptă a individului cu destinul și încercarea lui de-al înfrunta.
„Iona” poate fi considerată culmea teatrului absurdului din literatura română datorită ineditului viziunii asupra
realității și mijloacelor de realizare inovate: simboluri ce capătă noi semnificații, analogii surprinzătoare precum acțiunea de a
pescui care devine echivalentul căutării și al cunoașterii; limbaj aluziv, combaterea registrelor stilistice, ambiguitatea faptelor,
lipsa conflictului exterior, decor minimalist, final deschis, ermetism, combinarea umorului și ironiei cu tragismul existențial și
desacralizarea mitului biblic al lui Iona din Vechiul Testament. Viziunea despre lume este aceea a unui om modern, însingurat,
al cărui monolog se constituie din întrebări și răspunsuri asupra omului și a vieții sale, asupra luptei cu destinul. Totodată,
autorul generalizează intensitatea trăirilor lui Iona la nivelul unei lumi lipsite de Dumnezeu, devenind, astfel, o întruchipare a
omului modern înstrăinat de sacru, de ceilalți și chiar de sine însuși.
Tema piesei „Iona” ilustrează strigătul tragic al individului însingurat care face eforturi disperate în încercarea de a-și
găsi propria identitate și neputința de a se simți liber și de a-și întelege și accepta propriul destin. Din punct de vedere social,
opera tratează discrepața dintre om și societate, dintre sens și nonsens ca problematică filozofică existențială. Însuși Marin
Sorescu dezvăluie esența acestei piese: „Am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”. Se comunică
astfel adevărul singurății absolute a omului: el este închis într-o serie de burți de pește succesive, surprinza finală intervenind
atunci când, elibert din ultima închisoare, se regăsește într-o mare de burți de chit, simțindu-se sufocat de sentimentul claustrării
și al neputinței de a se elibera cu adevărat. Este întâlnită și tema relației dintre om și Divinitate. Iona nu are nicio speranță de
înălțare, ci dorește doar un sfat de supraviețuire: „Noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere”, adică o
modalitate mai ușoară de-aș echilibra existența.
Confruntarea dintre personaje, specifică teatrului clasic, lipseşte. Conflictul principal al piesei este interior, ilustrând
drama existenţială a protagonistului. Prin tehnica monologului, autorul evidenţiază mişcarea sufletească a personajului, care
îşi pune întrebări şi îşi răspunde, se comportă tot timpul ca şi când în scenă ar fi două personaje. Limbajul este metaforic,
aluziv, trimiţând la aspecte din viaţa reală. Orice e în stare Iona să suporte, în afară de tăcere. Vorbirea e singura lui modalitate
de supravieţuire: „Fac ce vreau. Vorbesc. Să vedem dacă pot să şi tac... Nu, mi-e frică.” Întrebându-se dacă a fost înghiţit de
viu sau de mort, dacă nu cumva a murit şi se pune problema să se nască din nou, Iona îşi biruie propria moarte prin logos
(cuvânt). Marin Sorescu mărturisea că „lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona își pierde ecoul.. Striga Iona și nu se
auzea decât Io. Io în vreo limbă veche înseamnă eu”. Silaba „na” poate fi echivalentă cu o negație, sugerând negarea eului.
Iona devine astel „omul în condiția lui umană, în fața vieții și în fața morții”, întrucât „Iona sunt eu... omeniurea întreagă
este Iona”, afirmă Marin Sorescu. Prin intermediul monologului dialogat și al protagonistului, autorul exprimă idei variate cu
privire la existența umană: „De ce oamenii își pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?” „Ne scapă mereu
ceva în viață”, „neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ți mai vezi fratele”. Astfel, autorul face aluzie la zădărnicia
eforturilor umane din timpul vieții, la limitarea orizonturilor de cunoaștere și la lipsa de comunicare dintre oameni, pierzându-se
astfel din vedere sentimentele profunde.
Stuctura compozițională a piesei nu mai respectă convențiile speciei literare, ci se constituie dintr-o succesiune de 4
tablouri, toate plecând de la metafora peștelui-labirint. Tablourile I-IV, reprezentând intrarea și ieșirea în universul închis,
marchează stările extreme de lipsă a conștiinței la început și respectiv de regăsire a identității. În celelalte două tablouri,
personajul trăiește experiența captivității în burțile peștilor, din care încearcă să se elibereze. Aici, eroul experimentează
singurătatea, uitarea, incapacitatea de a-și defini identitatea, frica și speranța. În finalul ultimului tablou, eliberat din burta
peștilor, Iona se află pe o plajă. El nu se simte eliberat, fiindcă orizontul e constituit din burți de pește. Cele patru tablouri ale
piesei prezintă avatarurile devenirii lui Iona, experienţele sale în trecerea de la starea de inconştienţă la starea de luciditate. Iona
pescarul trăieşte într-un perpetuu orizont al aşteptării. Dar, fiindcă peştele fabulos întârzie să apară, Iona încearcă să-şi
contrafacă destinul: şi aduce de acasă un acvariu şi, distrându-se, simulează pescuitul. Un peşte uriaş, ieşit din hăul apelor, îl
înghite. Captiv şi obiect al proceselor digestive ale unei fiare marine, Iona descoperă că existenţa se consumă între marginile
unui univers piscicol, în care peştii se înghit unii pe alţii. Tot spintecând burţi de peşti, Iona iese, în sfârşit, la lumină, pe o plajă
pustie. Dar orizontul care i se arată îl înspăimântă din nou, pentru că şi acesta, spre nefericirea pescarului, este alcătuit dintr-un
alt şir nesfârşit de burţi de peşte. În speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu
afară, ci în sine deplina libertate.
Piesa prezintă simboluri cu diverse semnificații: peștele, pescarul, marea, banca de lemn, acvariu, bârnele cărate de cei
doi pescari anonimi, dublul, gemenii. Metafora peștelui, simbol al instinctualității, sugerează atât un sistem închis, al
singurătății absolute care a încătușat libertatea individului, cât și dubla ipostază a ființei umane: de vânător și de vânat, de ființă
care are iluzia construirii propriului destin, în vreme ce acesta este de fapt doar o jucărie a acestuia. Pescarul reprezintă ființa
care dorește să-și încerce forțele pentru a dobândi o existență triumfătoare. Marea, „tihna legănătoare”, simbolizează aspirația
omului spre libertate sau chiar iluzia unei libertăți primare. Având ca element primordial apa, marea este și un simbol al
dinamicii vieții, al transformărilor și al renașterilor. Bârnele cărate de cei doi pescari care „nu scot niciun cuvânt”
simbolizează povara propriului destin dus de oameni în mod individual ca o rutină universal acceptată. Poate cel mai important,
dedublarea sau dublul conotează cu dorința de confruntare cu sinele și de echilibru interior, gemenii fiind un simbol general al
asemănării. Aceste simboluri confirmă afirmația lui Eugen Simion: „o tehnică a ambiguității foarte răspândită și ea în
teatrul modern face ca faptele să fie interpretate în mai multe feluri”
Titlul este format din numele protagonistului, care în ebraică înseamnă „porumbel” și trimite la mitul biblic al
prorocului Iona din Vechiul Testament. În povestea biblică, Iona este un credincios trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru
a-i readuce pe calea cea dreaptă pe oamenii care și-au pierdut cerința. Refuzând să meargă acolo, Iona fuge pe o corabie,
Dumnezeu trimite o furtună pe mare pentru a-l pedepsi, iar ceilalți corabieni îl aruncă pe acesta în apă pentru a potoli urgia. Iona
este înghițit de o balenă, în burta căreia stă 3 zile și 3 nopți, timp în care se roagă de Dumnezeu să îl ierte, promițând că-și va
îndeplini misiunea. Iertându-l, Dumnezeu îl eliberează din burta balenei. În piesa sa, Marin Sorescu păstrează doar numele
eroului, schimbându-i destinul. De data aceasta, Iona se află de la început în gura unui pește, fără să fi săvârșit vreun păcat și
fără nicio șansă de a evada. În felul acesta, Iona devine un simbol al căutării, al cunoașterii, al cărei proces se derulează într-un
univers închis, un porumbel în burțile peștilor.
Un alt mit care poate fi considerat o sursă de inspirație este mitul lui Sisif. Sisif este un personaj din mitologia greacă.
Este pedepsit, după moarte, în Infern să facă o muncă veşnică, dar zadarnică. El trebuia să ridice un bloc de piatră pe vârful
unui deal. Ajuns pe culme, piatra se rostogolea şi Sisif trebuia să o ia de la capăt. În piesă, mitul este reprezentat de cei doi
bărbați care duc în spate câte o scândură.
În opoziţie cu teatrul clasic, elementele de decor sunt, mai degrabă, stilizate. Spaţiul desemnează condiţia tragică a
omului modern, damnat să-şi ducă existenţa într-o lume închisă, limitată, fără speranţa de a comunica cu alte lumi: în primul
tablou, o gură imensă de peşte în jumătate de scenă, cealaltă jumătate – apa desenată în cercuri cu creta; un mic acvariu în care
dau veseli din coadă câţiva peştişori; celelalte tablouri - burţile peştilor, ce sugerează metaforic acelaşi orizont închis. Relaţiile
temporale reliefează perspectiva discontinuă a timpului psihologic, ce potenţează stările interioare ale personajului. Indicațiile
scenice reprezintă un sprijin pentru înțelegerea problematicii textului dar și pentru descifrarea temei și clarificarea
semnificațiilor simbolice. Didascaliile care oferă informații legate de punerea în scenă a piesei apar la începutul piesei și a
fiecărui tablou, conturând viziunea unică a autorului asupra felului în care este conceput decorul: „scena e împărțită în două”,
„la început, scena e în semiobscuritate. În mijloc Iona e în picioare, cu mâinile dibuind, năuc”, și a modului în care trebuie
să se desfășoare jocul actoricesc: „întinde mâna dreaptă înainte”. De asemenea, indicațiile scenice ajută la caracterizarea
personajului prin surprinderea emoțiilor și a stărilor: „îngrozit”, „în dubiu” și a mimicii: „dilatându-și nara stângă”.
Aspectul filosofic este evident. Personaj simbol, Iona e vocea umanităţii. Toţi venim pe lume, străbatem timpul ce ne
este dat în interiorul unui ,,chit”, al unei închisori. Trupul e închisoarea spiritului. Oricâte cercuri concentrice am perfora, nu
vom accede niciodată la absolut. Trecând dincolo de marginile orizontului în care suntem închişi, nu facem decât să păşim într-
un alt orizont, ce îl cuprinde pe primul, şi tot astfel, la nesfârşit. De aici necesitatea naşterilor succesive. Ne scapă mereu câte
ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu, descoperă Iona.
Sinuciderea din finalul piesei este un act de posibilă evadare din carceră, o tehnică a ruperii limitelor. Finalul piesei îl
reprezintă pe nefericitul Iona care, după ce a spintecat ultimul pește s-a trezit pe o plajă murdară, înconjurată pe șiruri de burți
de pește, tot atâtea obstacole însemnând o nouă captivitate definită și irevocabilă. Vorbind ca și până acum de unul singur, Iona
își anunță plecarea, de data aceasta în marea călătorie de dincolo de moarte, în fond o nouă lume a singurătății. Văzând că tot
dărâmând ziduri, nu răzbeşte la lumina totală, Iona reia aventura ,,invers”. Porneşte în căutarea fondului existenţei plonjând în
sine însuşi. Îşi ucide eul fenomenal pentru a şi-l elibera pe cel divin. Gestul sinuciderii simbolizează curajul de a înfrunta
destinul, salvarea prin cunoașterea de sine ca forță purificatoare a spiritului, ca o primenire sufletească. Tema condiției omului
aflat într-un univers închis se dezvoltă ca o dezbatere despre libertate și necesitate, despre raportul dintre individ și colectivitate,
dintre individ și sinele său, despre singurătate și moarte. Rescrierea modernă a mitului biblic îi oferă lui Marin Sorescu
posibilitatea de a dezbate o temă cu mai multe valențe, aceea a speranței ca mod de a fi într-o lume închisă. Problematica
libertății este motivul central strâns de tema majoră a speranței, iar motivul labirintului simbolizează drumul printre
meandrele existenței, prin de capcane, drum pe care se nasc meditațiile despre viață, moarte, oameni și lucruri.
Nu în ultimul rând, piesa lui Sorescu poate fi citită şi ca parabolă a regimului comunist, în registrul aluziv al anilor '60
- '70, pentru a ocoli cenzura. Sistemul social înghite asemenea unui pântec uriaş, mistuitor, fără şanse de eliberare. Lumea apare
în opinia personajului, ca un ,,ou clocit şi răsclocit”, din care ,,trebuie să iasă cine ştie ce viitor luminos”.

Iona este un personaj-simbol care reprezintă omul prins fără voia sa într-o capcană din care încearcă să scape. Motivul
central al pisei este labirintul care simbolizează drumul cunoaşterii de sine. Iona intră în labirint accidental şi această intrarea
echivalează cu „spargerea ghinionului, forţarea norocului” (Iona sfidează norocul pescuind în acvariu), dar şi cu instituirea unui
ghinion permanent, consumat zilnic. Dar conştientizarea propriei condiţii şi, drept urmare, gândul că trebuie să găsească o
soluţie de salvare nu vin de la sine. Iniţial, faptul că se află izolat nu îi stârneşte panică, întâmplarea fiind considerată firească,
urmată de o încercare de adaptare. Dar, treptat, Iona devine conştient de rostul său şi trece de la starea de inconştienţă la un
demers lucid: „Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul
curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat.”
Principala trasatura a protagonistului, care se definește mai mult ca o stare, este singuratatea, personajul fiind construit
sa reprezinte, in maniera alegorica, solitudinea conditiei umane. In piesa exista foarte multe secvente care ilustreaza singuratatea
absoluta a protagonistului si a umanității în general, cum este scena pierderii ecoului. Astfel, eroul se striga, isi cheama dublul în
încercarea disperată de a se identifica cu sine însuși, constatând că e inconjurat doar de pustietate, dar „pustietatea macar ar
trebui sa-i raspunda: ecoul...”. Disparitia propriului ecou („Gata si cu ecoul meu...Nu mai e, s-a ispravit. S-a dus si asta. Semn
rau”) pare a-i anula existenta. Însusi autorul remarca tragismul acestei clipe: „Cred ca lucrul cel mai ingrozitor din piesa e cand
Iona isi pierde ecoul”. O alta secvență care accentueaza însingurarea personajului este aceea in care Iona scrie un bilet cu
propriul sange, taindu-si o bucata de piele din podul palmei stangi. Incearca sa trimita scrisoarea, intr-un gest disperat, asemenea
naufragiatilor, punand-o intr-o basica de peste, dar tot el este acela care o primește. Totuși, el este dornic de comunicare și de a
se face auzit, în comparație cu ceilalți doi pescari, fiecare câte o bârnă în spate pe care o cară fără oprire, surzi și muți (mitul
Sisif).
Iona vorbeşte cu sine, se strigă, se ipostaziază în Iona cel fără noroc la pescuit şi Iona cu noroc la nori şi se întreabă: „Dacă
sunt geamăn?”, „Sunt ochii mei aceia care mă privesc?”. El îşi creează un „însoţitor” de drum pentru că, suferind de singurătate
şi încercând să o depăşească, trăieşte iluzia comunicării. Vorbeşte fără să i se răspundă cu cei doi pescari, scrie o scrisoare pe
care nu o citeşte nimeni. Aceasta este condiţia omului într-o lume a muţeniei universale şi a surzeniei: „Pe omenire o doare-n
fund de soarta ta.”Deşi este singur, multe din gândurile lui se îndreaptă spre ceilalţi. Unul dintre visurile pescarului Iona era să
instaleze o scândură în mijlocul mării, simbol al statorniciei în jocul neobosit al apelor, popas pe care să se odihnească
pescăruşii sau vântul: „Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie
grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate
valul, dându-i oarecare nebunie, vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la
mine: «N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea». M-am gândit bine,
lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufleteului.”
Totuşi, ideea căutării unei soluţii se insinuează treptat în mintea lui. Primele sale acţiuni sunt mai degrabă rodul unor
impulsuri de moment decât nişte acte raţionale: prins în capcană, el doar încearcă să scape. Iona spintecă burta peştelui care l-a
înghiţit şi se trezeşte în burta altuia, mai mare decât a primului. Burţile sunt o metaforă pentru limitele existenţei umane:
acţiunea de încercare de eliberare rămâne zadarnică pentru că ieşirea dintr-un peşte înseamnă intrarea în alt peşte, eliberarea
dintr-un cerc al existenţei este închiderea în altul, într-o succesiune nesfârşită de pântece concentrice de peşti. Totdeauna, ieşirea
din limite vechi înseamnă intrarea în limite noi, după cum observă cu luciditate şi Iona: „Toate lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi
cum putem înăuntru.”Va repeta gestul de mai multe ori, dar de fiecare dată cu acelaşi rezultat, căci voinţa de a se salva nu este
suficicientă: „Doamne, câşi peşti unul într-altul! – Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?”
Înţelegerea şi găsirea soluţiei se va produce abia în final. Eroul alesese un drum greşit, care ducea în afară. Calea cea
adevărată, singura posibilă, se află înlăuntrul nostru: „Trebuia s-o ia în partea cealaltă. [...] E invers. Totul e invers.” Această
evoluţie de la starea de inconştienţă a lui Iona (stă în gura chitului şi nu se gândeşte nicio clipă că va fi înghiţit) la cea de
luciditate din final reprezintă un drum al cunoaşterii. Ieşit în sfârşit la lumină, deşi îmbătrânit, din spintecătura ultimului peşte,
pe o plajă pustie, orizontul care i se arată îl înspăimântă din nou pentru că şi acesta este alcătuit dintr-un alt şir nesfârşit de burţi
de peşte. Iona nu e un caracter, ci un personaj generic, un„personaj-idee”. Scopul său este acela de a ieşi din labirint, de a se
naşte din nou spre a deveni alt Iona, spre a-şi asuma destinul, spre a afla mereu o altă şansă. Cuvântul care marchează clipa
descoperirii propriei identităţi este „eu”: „Eu sunt Iona!”. Tot mai lucid, Iona realizează că nu e liber şi că drumul adevărat este
cel „invers”, spre centru, adică spre spirit.Vrând să-şi prezică trecutul, el rememorează propria existenţă, eliberându-se astfel de
acţiunea timpului. Iona află o definiţie a vieţii: „drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani
pe care am trăit-o eu”, caută un nume pentru sine: „Cum mă numeam eu?”, îşi descoperă identitatea: „Mi-am adus aminte: Iona.
Eu sunt Iona!” şi înţelege că a greşit drumul. Îşi strigă numele din depărtarea în care rătăcise şi, în loc de a mai tăia burţi de
peşte, în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu în afară, ci în sine deplina
libertate: „Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu
să fii singur. – (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.”Gestul de a-şi spinteca burta nu
trebuie înţeles ca o sinucidere, ci tot simbolic: omul a găsit calea, iar aceasta se află în sine. O nouă naştere este posibilă numai
prin eliberare totală, prin moarte. Singura soluţie, sinuciderea, este unica posibilitate de a ieşi din labirint. Prin iluminarea finală
Iona înţelege că trebuie să-şi găsească propriul drum. Mitul labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la
lumină.”) susţin semnificaţia simbolică a piesei.
Portretul moral este construit preponderent în mod direct prin intermendiul indicațiilor autorului și cuprinde atribute
precum înțelepciune („intelept”), dorință de a se descoperi pe sine și de a cunoaște lumea înconjurătoare în profunzime
(„curios”) și îndrăzneală („facandu-si curaj”, „Nu mi-e frică”), însă este conturat și în mod indirect din faptele și replicile
protagonistului. Astfel, Iona este optimist și încrezător („o scot eu la cap într-un fel și cu asta”), se distinge printr-un spirit ce
tânjește spre libertate și independență („fac ce vreau, vorbesc”) și dă dovadă de un incredibil spirit meditativ și reflexiv
(,,melancolic”, „ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet”). Diferențiindu-se printr-o capacitate de înțelegere
superioară, eroul ia în calcul posibilitatea suprimării propriei vieți („dacă mă sinucid?”) cu jovialitate și comprehensiune.
Iona încearcă să-și „prezică trecutul”, însă amintirile cu părinții, casa copilăriei și școala sunt încețoșate, el nu-și poate identifica
propria viață și se întreabă ce-o fi fost „drăcia” aceea „frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă formată de ani”. Se
conturează astfel continua luptă pentru cunoașterea sinelui și spiritul melancolic al personajului.
În cel de-al patrulea tablou, autorul surprinde și câteva trăsături fizice ale protagonistului, precum ,,barba lui lungă ṣi ascuţită”
ce simbolizează lupta de o viață a omului modern de a evada din solitudinea la care a fost condamnat.
Sinuciderea acestuia trebuie privită ca un gest simbolic, fiind echivalentă cu eliberarea totală. Ieșind la lumină după ce a
spintecat și ultima burtă de pește, orizontul care i se arată îl înspăimântă pentru că și acesta este alcătuit dintr-un alt șir nesfârșit
de burți de chit, moment în care își spintecă burta. Gestul lui Iona simbolizează împacarea cu sine și conștientizare că salvarea
nu este in exterior, ci în adâncul sufletului: „E invers. Totul e invers”.
Mijloacele de caracterizare sunt specifice personajului dramatic: este caracterizat direct de către autor prin intermediul
didascaliilor, şi indirect prin limbaj, gesturi, acţiuni simbolice, redate prin intermediul monologului.
În concluzie, Marin Sorescu propune o tragedie cu nuanțe comice, în care personajul și didascaliile nu au nicio legătură
cu normele tradiționale, iar trimiterile parabolice și biblice, alături de parodie și de elementele teatrului absurdului înscriu opera
în dramaturgia modernă sincronizată cu cea europeană.