Particularităţi de construcţie a unui personaj dintr-un text dramatic postbelic

Iona, de Marin Sorescu

Marin Sorescu este un scriitor reprezentativ al perioadei postbelice a literaturii române, autor al unei
opere vaste, care cuprinde toate cele trei genuri literare. Piesele de teatru s-au bucurat de o primire excepţională
naţională şi internaţional, drama Iona fiind reprezentată pe marile scene ale lumii. Aceasta face parte dintr-o
trilogie dramatică intitulată sugestiv Setea muntelui de sare (1974), fiind o parabolă dramatică modernă,
alcătuită sub forma unui monolog, care cultivă alegoria şi metafora. Sensul ei alegoric se regăseşte în
mărturisirea scriitorului: “Iona sunt eu. (…) omenirea întreagă este Iona, (…). Iona este omul în condiţia lui
umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii”.
Principala temă a piesei este solitudinea (singurătatea) fiinţei umane, potrivit mărturisirilor
autorului: “…am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”. Piesa ilustrează, aşadar,
condiţia omului modern, lipsa comunicării sociale, ca sursă a singurătăţii, strigătul tragic al individului
însingurat, care face eforturi disperate de a-şi regăsi identitatea. Tema singurătăţii se îmbină cu revolta omului
în faţa destinului, raportul dintre individ şi societate, dintre libertate şi necesitate, dintre sens şi nonsens,
ca problematică filozofică existenţială.
Iona este personajul principal al piesei cu acelaşi nume de Marin Sorescu. Personajul este construit,
în dramaturgia postbelică, ca întruchipare a unei idei alegorice, un simbol cuprinzător, nu o individualitate.
Astfel, Iona este un personaj-idee care întruchipează, în mod alegoric, singurătatea fiinţei umane şi căutările
omului modern.
Numele personajului trimite la mitul biblic al prorocului Iona din cartea cu acelaşi titlu a Vechiului
Testament, pe care autorul îl reinterpretează. Marin Sorescu reţine câteva elemente din mitul biblic, însă
face din Iona un erou tragic, un personaj care aspiră spre absolut. Spre desosebire de prorocul al cărui nume
îl poartă, personajul tragic se află de la început prizonier în gura unui peşte, fără a fi făcut vreun păcat şi fără
şansa de a fi salvat de Divinitate. În plus, spre deosebire de credinciosul Iona, om al lumii vechi, care comunica
direct cu Divinitatea, monologul lui Iona reflectă mentalitatea omului modern, înstrăinat de Divinitate, de
ceilalţi şi chiar de sine.
Din punct de vedere social, Iona este un pescar care încearcă, în zadar, să pescuiască. Statutul social
de pescar are în piesă un rol simbolic în ceea ce priveşte comportamentul uman: el reprezintă figura speranţei
eterne. Iona doreşte să prindă peştele cel mare, simbolul absolutului, dar prinde numai peştişori. Pentru a-şi
rezolva neputinţa, el încearcă să păcălească destinul, cu ajutorul unui acvariu din care prinde peştişori “care
au mai fost prinşi o dată”. Destinul însă inversează rolurile şi Iona va fi înghiţit de un chit. În interiorul
acestuia, Iona încearcă să evadeze, însă îşi dă seama că peştele fusese înghiţit de un altul, apoi de un altul.
Încearcă să-şi găsească rostul vieţii, pune în discuţie problematica vieţii, a morţii, a Divinităţii. În final, în
tabloul al IV-lea, Iona îşi regăseşte identitatea, după un lung monolog, şi libertatea: cea din interior.
Statutul psihologic este foarte bine conturat, folosirea solilocviului permiţând desluşirea gândurilor
şi trăirilor personajului. Astfel, Iona este un individ sensibil, iubitor de frumos, capabil de a gândi metaforic
lumea, asemănată cu undele apei, pe care o priveşte, având nostalgia absolutului. El este încrezător în
capacitatea sa de a se elibera, spintecând curajos burţile peştilor, luptând pentru valoarea în care crede cu tărie.
Personajul demonstrează o capacitate intelectuală superioară prin monologul său care pune în valoare
numeroase idei privind existenţa şi destinul uman (Iona îşi pune întrebări şi caută răspunsuri la marile
probleme ale vieţii). Iona simbolizează, astfel, omul ce aspiră la libertate, la cunoaştere, este omul modern
în căutarea adevărului şi a absolutului, captiv într-un spaţiu închis la infinit, în cercul strâmt al limitelor
sale.
Modalităţile de caracterizare, directe şi indirecte, sunt specifice personajului dramatic (limbaj,
gesturi, acţiuni simbolice, indicaţii ale autorului). În didascalii, autorul îi schiţează în mod direct portretul
moral, afirmând: “Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se
comportă tot timpul ca şi când ar fi în scenă două personaje”. Motivul dublului cu care acesta dialoghează
permanent se conturează astfel ca o modalitate de a-şi înfrunta destinul prin comunicare.
În text regăsim şi procedee moderne de caracterizare, precum introspecţia şi monologul interior.
Caracterizarea indirectă se realizează prin fapte, gesturi, dar mai ales prin gânduri şi limbaj, care se
desprind din replicile personajului. Astfel, din comportamentul şi replicile sale rezultă că Iona este ambiţios
şi perseverent, petrecându-şi întreaga viaţă într-o luptă zadarnică, dar continuă, cu destinul. Fire meditativă,

1
personajul se autoiluzionează permanent, dorindu-şi libertatea şi înlăturarea spaimei de singurătate prin
sugestie: “Fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. Nu mi-e frică”.
Principala trăsătură a protagonistului, care se dovedeşte mai degrabă o stare de fapt, este singurătatea,
personajul fiind construit parcă să reprezinte alegoric metafora lui Nietzsche, “Solitudinea m-a înghiţit ca o
balenă”. În piesă există foarte multe secvenţe care ilustrează singurătatea absolută a protagonistului, a fiinţei
umane în general. Una dintre aceste secvenţe este aceea în care Iona îşi pierde ecoul. Astfel, eroul se strigă
până răguşeşte, dar îşi dă seama că e înconjurat doar de pustietate, dar ‘pustietatea măcar ar trebui să-mi
răspundă: ecoul…’. Dispariţia propriului ecou pare a-i anula existenţa: ‘Gata şi cu ecoul meu…Nu mai e, s-a
isprăvit. S-a dus şi ăsta. Semn rău’. Însuşi autorul remarcă tragismul clipei în care Iona îşi pierde ecoul: ‘Cred
că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg.
Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na. Apoi nu a mai rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga Io-na şi nu
se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu’.
O altă secvenţă care accentuează sentimentul singurătăţii personajului este aceea în care Iona scrie un
bilet cu propriul sânge, adresat mamei sale, tăindu-şi o bucată de piele din podul palmei stângi. Încearcă să
trimită scrisoarea, într-un gest disperat, asemeni naufragiaţilor, punând-o într-o băşică de peşte. Deşi i s-a
întâmplat o mare nenorocire, Iona iubeşte viaţa, ideea repetabilităţii existenţiale a omului fiind sugerată prin
rugămintea adresată mamei: "Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu", deoarece "ne scapă mereu
câte ceva în viaţă", totdeauna esenţialul. Faptul că tot el găseşte biletul şi că nu-şi recunoaşte propriul mesaj
accentuează sentimentul singurătăţii. Înstrăinarea de lume conduce la înstrăinarea de sine.
Personajul este impresionant prin voinţa de a învinge un destin potrivnic, de a ieşi la lumină,
ilustrativ fiind, în acest sens, tabloul IV, în care Iona este caracterizat în mod direct realizându-i-se astfel
portretul fizic: Iona este îmbătrânit, cu o barbă “lungă şi ascuţită”, ceea ce sugerează faptul că a petrecut o
viaţă de când încearcă zadarnic, asemenea lui Sisif, să găsească soluţia ieşirii din limitele existenţei. Vede
nisipul, uscatul, dar nu se simte fericit: “fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie”. Deşi crezuse că este
liber, Iona îşi dă seama că este tot captiv, pentru că ceea ce vede este un alt şir nesfârşit de burţi de peşte, “ca
nişte geamuri puse unul lângă altul”, simbol al labirintului, ce sugerează imposibilitatea evadării.
În cele din urmă, Iona îşi regaseşte trecutul şi îşi redescoperă identitatea: ‘Cum mă numeam eu?
(Pauză)/ - (iluminat, deodată) Iona./ - (Strigând) Ionaaa!/ - Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona”. Constată
că viaţa de până acum a greşit drumul, “totul e invers”, dar nu renunţă: “plec din nou”.
Încercând să meargă până la capăt, soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării
propriei burţi, care ar semnifica evadare din propriul destin, din propria captivitate: “Gata, Iona? (Îşi spintecă
burta.) Răzbim noi cumva la lumină”. Gestul de a-şi spinteca burta, nu trebuie înţeles ca o sinucidere, ci ca un
gest simbolic: personajul găseşte calea salvării, a iluminării, în sine. Aşadar, gestul personajului din finalul
dramei reflectă adevăratul sens al vieţii: interiorizarea şi cunoaşterea de sine. Numai atunci omul va fi cu
adevărat liber.
În concluzie, piesa Iona de Marin Sorescu aduce o înnoire radicală a teatrului românesc, ca structură
dramatică şi ca realizare a personajului. Eroul sorescian este o metaforă, mai mult o idee decât o fiinţă, este
omenirea suferind de singurătate. Simbol al singurătăţii omului modern, al aspiraţiei umane spre cunoaştere
şi libertate, pescarul Iona întruchipează speranţa ca mod de a fi într-o lume închisă.

FINEŢE = însuşire a ceea ce este fin, delicat, de foarte bună calitate

ÎN ZADAR = degeaba, fără rost
GROTĂ = peşteră
A FÂLFÂI = a flutura; a se legăna în bătaia vântului
PÂNTECE = burtă
CHIT = balenă
PSALMIST = autor sau cântăreţ de psalmi
INCONTROLABIL = care nu poate fi controlat
NAUFRAGIAT = care a suferit un naufragiu; NAUFRAGIU = accident al unei nave , care provoacă scufundarea ei
sau o pune în imposibilitate de a-şi continua drumul
EVADARE =acţiunea de a evada; A EVADA = a fugi dintr-o închisoare; a se elibera dintr-o situaţie de captivitate
CAPTIVITATE = stare în care se află un om captiv, lipsit de libertate

2
ASPIRAŢIE = dorinţă, năzuinţă
A RĂZBI = a trece peste piedici, a ajunge undeva înlăturând obstacolele

Model cerinţă ESEU – BAC:

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi drama omului modern într-un text
dramatic aparţinând lui Marin Sorescu/ într-un text dramatic postbelic, urmărind construcţia
personajului.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- prezentarea statutului social, moral şi psihologic al personajului ales, prin raportare la conflictul/
conflictele din textul dramatic ales;
- comentarea a două scene/ secvenţe/ citate semnificative pentru construcţia personajului;
- ilustrarea a două componente de structură şi de limbaj ale textului dramatic, semnificative pentru
particularităţile de construcţie a personajului ales (de exemplu: acţiune, titlu, conflict, modalităţi de
caracterizare, limbaj, relaţii temporale şi spaţiale, notaţiile autorului etc.).