Eseuri Romana Structurate

ESEURI ROMANA
“Floare albastra”
de Mihai Eminescu
Romantismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al

XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, ca o reactie impotriva clasicismului,
provocand libertatea totala de creatie.
Mihai Eminescu este considerat ultimul mare romantic european, intrucat
temele si motivele creatiei sale se incadreaza in acest cult.
Poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu a fost publicata in revista
“Convorbiri literare” in 1873 si este o opera reprezentativa pentru romantismul
eminescian prin temele si motivele valorificate, dar si prin amestecul speciilor
literare: meditatie filosofica, idila si elegie.
Tema poeziei este iubirea ideala, prezentata insa in stransa corelatie cu tema
naturii. Opera depaseste stadiul unei idile deoarece se evidentiaza si conditia
omului de geniu.
Titlul poeziei “Floare albastra” evidentiaza un motiv romantic care la
Eminescu reprezinta iubirea ideala si, totodata, imposibilitatea implinirii ei.
Compozitional, poezia este alcatuita din patru secvente lirice: doua
monologuri ale iubitei si doua monologuri ale eului liric. Se contureaza astfel si
doua planuri poetice: planul concret, al iubirii si al cunoasterii terestre si planul
abstract, al cunoasterii absolute.
Primele trei strofe corespunzatoare primei secvente lirice contin monologul
iubitei in care este descrisa lumea lui, cea a ideilor abstracte. Incipitul contureaza
imaginea superioara a eului liric, ce intruchipeaza omul de geniu, aspirand spre
absolut: “Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n ceruri-nalte?”. Iubita isi exprima
ingrijorarea ca aceste preocupari l-ar putea indeparta de povestea de iubire: “De nu
m-ai uita incalte,/ Sufletul vietii mele.”.
In versurile urmatoare se completeaza imaginea omului de geniu, care aspira
spre absolut in cunoastere, idee sugerata prin simboluri ca “rauri in soare”,
“campiile asire”, “intunecata mare”, “piramidele-nvechite”. Iubita ii atrage atentia
ca fericirea nu poate fi cunoscuta prin incercarea de a atinge cunoasterea absoluta,
ci doar prin implinirea iubirii: “Nu cata in departare,/ Fericirea ta, iubite!”.
A doua secventa lirica (strofa IV) contine monologul eului liric, prin care se
accentu-eaza diferenta dintre cei doi indragostiti. Epitetul “mititica”, prin care este
individualizata iubita, releva conditia unei simple muritoare in antiteza cu ipostaza
eului liric, ce evidentiaza omul de geniu. Desi recunoaste ca “ea spuse adevarul”,
omul de geniu nu poate renunta la aspiratiile sale. De aceea, atitudinea lui ramane
superioara rezervata: “Eu am ras, n-am zis nimica”.
A treia secventa lirica (strofele V-XII) reprezinta monologul iubitei, care
descrie un scenariu erotic ideal, proiectat in mijlocul naturii. Ritualul erotic
presupune: chemarea indragostitului in mijlocul naturii, seductia, exprimarea
iubirii prin vorbe dulci, gesturi tandre si despartirea.
Indragostitul este invitat in cadrul natural tipic romantic, din care nu lipsesc
motivele eminesciene: codrul, izvoarele, trestia, lacul. Spatiul este intim, protector:
“Hai in codrul cu verdeata/ Und-izvoare plang in vale,/ Stanca sta sa se pravale/ In
prapastia mareata”.
Verbele la viitor: “vom sedea”, “mi-i spune”, “voi cerca” au valoare de
conditional-optativ, exprimand dorinta de implinire a iubirii. Iubita isi realizeaza si
un scurt autoportret, ce sugereaza bucuria si emotia intalnirii: “Voi fi rosie ca
marul”, dar si dorinta de seductie: “Mi-oi desface de aur parul”.
Natura ocrotitoare ofera indragostitilor sentimentul de intimitate, de izolare:
“Ne-om da sarutari pe cale/ Dulci ca florile ascunse”. Aparitia lunii potenteaza
acest sentiment, insa marcheaza si despartirea indragostitilor: “Si sosind l-al portii
prag,/ Vom vorbi-n intunecime;/ Grija noastra n-are nime,/ Cui ce-i pasa ca-mi esti
drag”.
Ultima secventa lirica (ultimele doua versuri) este al doilea monolog al eului
liric, o meditatie filosofica asupra iubirii trecute. Verbul la indicativ prezent “Inc-o
gura si dispare…” marcheaza revenirea la planul real, in care iubirea nu se
implineste. Punctele de suspensie si comparatia: “Ca un stalp eu stam in luna!”
exprima tristetea, melancolia eului liric. Exclamatia retorica: “Ce frumoasa, ce
nebuna/ E albastra-mi, dulce floare!” sugereaza admiratia fata de frumusetea iubirii
ideale si, totodata, bucuria de a fi trait acest sentiment.
Ultima strofa are valoare concluziva pentru mesajul poetic, fiind separata de
restul textului. Verbele la perfect compus: “te-ai dus”, “a murit” evidentiaza
indepartarea de povestea de iubire, care a ramas in trecut. Repetitia “Floare
albastra! Floare albastra!” accentueaza melancolia, in absenta iubirii viata fiind
trista.
Ritmul poeziei este sustinut si de elementele de prozodie, cele 14 catrene
avand masura de 7-8 silabe, rima imbratisata si ritmul trohaic. Limbajul poetic
valorifica, in special, registrul popular in monologul iubitei (“voi cerca”, “Cine
treaba are?”), in timp ce tonul eului liric este filosofic, solemn, accentuand
diferenta dintre cei doi indragostiti.
In concluzie, poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu este o opera
reprezentativa pentru romantismul romanesc, dar si pentru creatia poetului, prin
expresivitatea deosebita, folosirea antitezei ca procedeu de constructie, prin
diversitatea limbajului poetic, dar mai ales prin temele si motivele specifice.
“Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creanga-tema si viziune-
Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale
carui principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui
Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga
noastra literatura”, “un veritabil bildungsroman fantastic”.
Basmul este o specie a genului epic, in versuri sau in proza, in care
elementele realiste se impletesc cu cele fabuloase, iar personajele au valori
simbolice, reprezentand binele si raul.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in
“Povestea lui Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si
fortele raului. In toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii
de nadejde pe care si-i facuse. Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a
eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment esential in initierea acestuia
atat in plan social, cat si uman. Din acest punct de vedere, opera devine un
bildungsroman.
Opera are o structura secventiala, evenimentele fiind prezentate prin
inlantuire. Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana
a III-a, de un narator omniscient, dar exista si interventii subiective, din dorinta de
a recapta atentia cititorului.
Incipitul “Amu cica era odata intr-o tara” are rolul de a introduce pe cititor
in lumea fabuloasa. Relatiile temporale si spatiale nu sunt determinate (“odata intr-
o tara”), formula tipica initiala accentuand incertitudinea (“cica”).
In expozitiune sunt prezentate personajele. Era odata un crai care avea trei
feciori, iar fratele sau, Verde Imparat, avea trei fiice. Craiul primeste o scriosoare
de la fratele lui, in care acesta ii cere sa-i trimita pe unul dintre fiii sai pentru a-i
mosteni tronul. Acesta isi supune feciorii la o proba a curajului pe care doar
mezinul o trece.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea a intalnirii in
padure cu omul span, labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste.
Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa,
desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca de astfel de oameni. Viclean, spanul varsa
apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in ea. Acesta intra in
fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il pandea, spanul silindu-l sa jure pe
palos ca ii va arata “ascultare si supunere in toate”. Aceasta scena devine
semnificativa deoarece fantana este atat locul “botezului”, aici primindu-si numele
de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand pentru el
greutatile vietii.
O a doua scena semnificativa este cea din finalul basmului, cand Harap-Alb
este supus mai multor probe la curtea Imparatului Rosu. Acesta se intoarce cu fata
Imparatului Rosu, pe care spanul dorea sa o ia de sotie. Ea dezvaluie adevarata
identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca Harap-Alb si-a incalcat juramantul, se
repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui, care il ridica la cer si apoi ii
da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il readuce la viata
pe Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului Verde pentru a se
casatori si a-i urma la tron. Aceasta scena este semnificativa deoarece marcheaza
sfarsitul juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna
pentru el o renastere intr-o alta viata in care este pregatit pentru casatorie si pentru
a deveni imparat.
In concluzie, basmul “Povestea lui Harap-Alb” pastreaza motivele tipice basmului
popular, dar se deosebeste prin umanizarea si localizarea fantasticului, trasatura ce
accentueaza caracterul cult. Cele mai multe personaje sunt umanizate prin
comportament si limbaj, se comporta taraneste si vorbesc moldoveneste. Limbajul
imbina registrul popular cu cel regional, iar stilul este marcat de oralitate si umor,
trasatura specifica artei lui Ion Creanga.
de Ion Creanga-caracterizare personaj-
fortele raului.In toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii
bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera
urmareste destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este
un oximoron deoarece “harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar
adjectivul “alb” evidentiaza statutul lui special de rob alb, dar sugereaza si
puritatea sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-
a, de un narator omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din
dorinta de a recapta atentia cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, este caracterizat in mod direct de narator si
de celelalte personaje, dar mai ales indirect, prin vorbe, fapte, comportament,
relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al personajul este initial unul privilegiat deoarece este cel mai
mic fiu, intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Statutul sau social
se schimba, insa, pe parcursul operei deoarece este pacalit de span, care ii fura
identitatea, aceasta experienta avand pentru el rol initiatic.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate,
generozitate, curaj, dar se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului,
neavand trasaturi supranaturale.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din
exterior, din comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente
de indoiala, de ezitare specific umane.
Trasatura dominanta este bunatatea, care se evidentiaza inca de la inceputul
basmului, din scena in care pare a fi cel mai afectat de supararea tatalui cauzata de
esecul fiilor mai mari. Reactia lui este surprinsa de narator prin caracterizare
directa: “incepe a plange in inima sa” si se retrage in gradina palatului. Milostiv, da
de pomana batranei cersetoare pe care o intalneste, iar aceasta ii rasplateste
bunatatea, sfatuindu-l sa ceara tatalui sau calul, hainele, armele cu care a fost el
mire. Astfel pregatit, porneste intr-o calatorie initiatica, pe parcursul careia este
supus mai multor probe menite sa-l pregateasca pentru viata.
Prima proba la care e supus este chiar cea a tatalui sau, care-l asteapta la un
pod deghizat in urs. Mezinul da dovada de curaj, primind binecuvantarea tatalui.
Podul reprezinta pentru erou trecerea de la adolescenta la maturitate, dar si trecerea
de la o lume cunoscuta, cea a imparatiei, la o lume necunoscuta, padurea-labirintul
vietii in care se rataceste, neinitiat fiind.
Aici dovedeste o alta trasatura dominanta a sa: naivitatea, lipsa experientei
vietii. De aceea, se lasa usor pacalit de span, pe care il accepta ca sluga, nesocotind
sfatul tatalui. Profitand de credibilitatea lui, spanul il atrage la o fantana si il
inchide in ea. Naivitatea personajului este evidentiata si de narator prin
caracterizare directa, precizand ca este “boboc in felul sau la trebi aieste”. Scena
fantanii devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul “botezului”,
aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de
aici incepand pentru el greutatile vietii, reprezentate de probele la care spanul il
supune.
In relatia cu spanul se dovedeste a fi cinstit, loial, respectandu-si juramantul
facut chiar si in momentele dificile.
Drumul catre curtea Imparatului Rosu este un alt prilej de initiere deoarece
el invata acum ca orice fiinta, oricat de neinsemnata ar parea, ar putea fi de folos.
Prin caracterizare indirecta, ce reiese din comportament, se evidentiaza, din nou,
bunatatea eroului deoarece ocoleste furnicile si ajuta albinele, fiind rasplatit apoi
pentru altruismul sau. De asemenea, alaturi de cele cinci personaje fabuloase,
dovedeste capacitatea de a vedea dincolo de aparente si de a-si face prieteni
adevarati, care sa-i fie alaturi in momentele dificile.
Probele de la curtea Imparatului Rosu reprezinta initierea erotica a eroului,
caci ele duc la ritualul petitului: insotirea mirelui de un alai, gazduirea (proba de
foc), ospatul, proba indemanarii si alegerea motivata a miresei. Trecerea acestor
probe il pregateste pentru casatoria cu o fata din aceeasi lume ca si el, o etapa
esentiala in evolutia sa.
Scena mortii devine simbolica pentru erou deoarece marcheaza sfarsitul
juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o
renastere intr-o alta viata in care este pregatit pentru casatorie si pentru a deveni
imparat.
In opinia mea, destinul personajului principal evidentiaza caracterul didactic al
basmului, explicat lui Harap-Alb si prin vorbele Sf. Duminici: “cand vei ajunge si
tu odata mare si tare […] vei crede celor asupriti si necajiti pentru ca stii ce e
necazul”. Constructia personajului reflecta viziunea despre lumea autorului
deoarece este umanizat prin comportament si limbaj, neavand trasaturi
supranaturale. Desi inzestrat cu trasaturi deosebite, Harap-Alb are slabiciuni
omenesti, momente de tristete si de disperare, dar si satisfactiile invingatorului,
toate conducand la desavarsirea sa ca om.

de Ion Creanga-relatia dintre personaje-
fortele raului.In toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii
bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera
urmareste destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este
un oximoron deoarece “harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar
adjectivul “alb” evidentiaza statutul lui special de rob alb, dar sugereaza si
puritatea sufleteasca.
a, de un narator omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din
dorinta de a recapta atentia cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, si personajul secundar, spanul, sunt
individualizate prin caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje,
dar si prin caracterizare indirecta ce reiese din vorbe, fapte, comportament, relatia
cu celelalte personaje.
Statutul initial al lui Harap-Alb este unul privilegiat deoarece este cel mai
mic fiu de crai, intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Spanul
accepta initial ipostaza umila de sluga, dar isi schimba statutul prin viclenie,
reusind sa fure identitatea lui Harap-Alb.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate,
generozitate, curaj, dar se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului,
neavand trasaturi supranaturale. Personajul opozant, spanul, reprezinta fortele
raului, individul perfid, obisnuit a obtine avantaje si bogatie prin inselaciune.
Portretul sau fizic se rezuma la o trasatura, ce reiese din caracterizarea directa
facuta de narator: “om span”. In superstitia populara, acesta este un om
“insemnat”, periculos si trebuie evitat.
Psihologic, Harap-Alb nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales
din exterior, din comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are
momente de indoiala, de ezitare specific umane.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre personaje este cea a
intalnirii in padure, labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste.
Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa,
desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca de astfel de oameni. Viclean, spanul varsa
apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in ea. Naivitatea
mezinului este evidentiata de narator prin caracterizare directa: “e boboc in felul
sau la trebi aieste”. Acesta intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il
pandea. Spanul devine rautacios si amenintator, silindu-l sa jure pe palos ca ii va
arata “ascultare si supunere in toate”. Aceasta scena devine semnificativa pentru
personaj deoarece este atat locul “botezului”, aici primindu-si numele de Harap-
Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand pentru el greutatile
vietii.
In relatia cu spanul, Harap-Alb dovedeste loialitate si credinta fata de
stapanul sau, intrucat jurase pe palos. Cinstit din fire, nu il tradeaza pe span nici
chiar in momentele dificile. Pe de alta parte, spanul este un stapan tiranic, impulsiv
si agresiv. Astfel, in momentul in care ajung la curtea Imparatului Verde, spanul il
trimite la grajd si devine amenintator, palmuindu-l ca sa ia “si mai mult frica”. De
aceea, fetele Imparatului Verde cred ca spanul nu le seamana deloc “nici la chip,
nici la bunatate” si ca Harap-Alb, sluga lui, “are o infatisare mult mai placuta si
samana a fi mult mai omenesc”. Spanul este dictatorial si aspru cu Harap-Alb,
asumandu-si toate meritele reusitei lui, intrucat considera ca stie sa-i fie stapan
adevarat si sa il struneasca.
O ultima scena semnificativa pentru evolutia relatiei dintre cele doua
personaje este cea din finalul basmului, cand Harap-Alb se intoarce cu fata
Imparatului Rosu, pe care spanul dorea sa o ia de sotie. Aceasta dezvaluie
adevarata identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca Harap-Alb si-a incalcat
juramantul, se repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui, care il ridica la
cer si apoi ii da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il
readuce la viata pe Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului
Verde pentru a se casatori si a-i urma la tron. Aceasta scena este semnificativa
deoarece marcheaza sfarsitul juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob.
Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care este pregatit pentru
casatorie si pentru a deveni imparat.
In opinia mea, relatia dintre cele doua personaje evidentiaza antiteza dintre
bine si rau, deznodamantul fiind reprezentat, ca intotdeauna, de triumful binelui
asupra raului. Protagonistul trece printr-o serie de probe, dar invata din greseli,
evolueaza, se maturizeaza pentru a merita sa devina imparat. Un rol important in
acest proces il are si spanul, care intruchipeaza raul, dar este si cel care il initiaza,
“e un rau necesar”. Ambele personaje sunt umanizate prin comportament, ganduri,
limbaj, fiind o expresie a viziunii despre lume a autorului.
“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in

Franta, ca o reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din
real a romanticilor, promovand in operele literare o viziune asupra vietii cat mai
aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea.
Temele preferate sunt problemele societatii contemporane lor, pe care le prezinta in
mod critic, iar personajul este unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o
pledoarie pentru echilibrul moral, orice abatere de la aceste norme fiind
sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele
din popor”, aparuta in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Opera se incadreaza in realism prin tema, obiectivitatea viziunii,
veridicitatea faptelor si prin personajele tipice. Actiunea se concentreaza asupra
unui conflict de natura psihologica, din sufletul personajului principal, care
oscileaza intre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de familie si patima
banului care pune stapanire pe el.
Nuvela este o specie a genului epic, de dimensiune medie, cu actiune care se
concentreaza asupra unui singur conflict, cu personaje putine, dar bine
individualizate.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele nefaste pe
care le are asupra omului, setea de inavutire.
Compozitional, nuvela este alcatuita din 17 capitole prezentate prin
inlantuire, elipsa, alternanta si insertie. Perspectiva narativa este obiectiva,
naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se la
Hanul Moara cu noroc si in localitatile din zona Ardealului, pe parcursul unui an.
Incipitul nuvelei: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu
bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit” reprezinta cheia morala a operei,
norma pe care personajele ar trebui sa o respecte. Ea este exprimata de batrana
soacra a lui Ghita, mama Anei.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii. Personajul
principal, Ghita, cizmar de meserie, este casatorit cu Ana si au impreuna doi copii.
Nemultumit de situatia materiala, se muta la Hanul Moara cu Noroc, o carciuma
situata la rascruce de drumuri comerciale. O vreme afacerile merg bine, iar familia
este fericita.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea a confruntarii dintre
Ghita si Lica, in urma careia Ghita devine partas la afacerile lui Lica. Intr-o zi de
duminica, atunci cand Ghita ar fi trebuit sa mearga la biserica cu familia, este
surprins de aparitia lui Lica si a oamenilor lui la han. Observandu-i de departe,
Ghita isi trimite sluga sa il anunte pe preot ca vor intarzia, ca masura de precautie.
Lica reuseste sa ii imblanzeasca pe cei doi caini si sa intre in han. Ii da lui Ghita o
legatura cu semnele turmelor sale pe care ar trebui sa le urmareasca, ii cere cheia
hanului si ia bani din lada cu imprumut, dar nu ii numara. Cand devine ironic cu
Ghita, care ramane fara reactie, atunci acesta incearca sa se opuna, dar Lica ii
ameninta familia. Ghita il avertizeaza ca si-a trimis sluga in sat, ceea ce il infurie
pe samadau, drept urmare Ghita ii raspunde ca “oamenii ca el sunt slugi
primejdioase, dar tovarasi nepretuiti”. Astfel, el accepta sa devina partas la
afacerile ilegale ale samadaului, cerandu-i in schimb sa pastreze aparentele.
Aceasta scena este semnificativa pentru ca marcheaza inceputul degradarii morale
a lui Ghita, care devine complice la talharie si omor, depunand marturie
mincinoasa in favoarea lui Lica si a oamenilor lui.
O a doua scena semnificativa este cea in care degradarea morala a lui Ghita
atinge punctul culminant deoarece decide sa-si foloseasca propria sotie in cursa pe
care i-o intinde samadaului. Lica il avertizeaza pe Ghita ca va veni la han in
sambata Pastelui, sugerandu-i ca va avea bani insemnati asupra lui. Ghita ar fi
trebuit sa isi petreaca sarbatorile la sora Anei, dar decide sa ramana la han, plecand
doar soacra si cei doi copii. Ana insista sa ramana alaturi de sotul ei, desi Lica ii
ceruse lui Ghita sa ramana singur. Atunci cand vine, asa cum promisese, se infurie
cand o vede pe Ana si il avertizeaza ca are o slabiciune pentru ea. Ii propune sa il
vindece el de aceasta slabiciune si ii cere sa il lase singur cu Ana. Ghita vede acum
ocazia unica de a merge la jandarmul Pintea sa-l anunte ca Lica este la han si are
bani insemnati asupra sa. Cand descopera ca a fost parasita de sot, Ana isi exprima
dispretul pentru ceea ce ajunge acesta, caracterizandu-l in mod direct: “Ghita nu e
decat o muiere in haine barbatesti”.
Deznodamantul urmareste destinul tragic al personajelor. Ghita se intoarce
la han si o injunghie pe Ana, iar el este impuscat de Raut. Lica porunceste sa se dea
foc hanului, iar el incearca sa fuga, insa cand il vede pe Pintea realizeaza ca nu mai
are scapare si se sinucide.
In opinia mea, opera are un caracter moralizator sustinut si de simetria
incipitului cu finalul. Advertismentele batranei din incipitul nuvelei, cu privire la
goana dupa inavutire, sunt ignorate de Ghita, iar acesta isi pierde linistea colibei,
instrainandu-se de familie. Patima banului il loveste treptat si il dezumanizeaza,
transformandu-l in complice la talharie si omor, iar in final, in criminal. In
concluzie, sanctionarea drastica a protagonistilor este pe masura, lor lipsindu-le
stapanirea de sine si simtul masurii.
de Ioan Slavici-caracterizare personaj-

sanctionate.
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal
deoarece acesta spera ca hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este
pustiu, sugerandu-se o influenta malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in
sensul castigarii de multi bani pe cai necinstite.
a, de un narator omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul
principal si dezvaluie prin intermediul monologului interior in stil indirect liber.
Ghita este caracterizat in mod direct de narator, de celelalte personaje si prin
autocaracterizare, dar si in mod indirect, prin fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia
cu celelate personaje.
Statutul social al personajului este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita
este casatorit cu Ana, au impreuna doi copii si locuiesc in casa mamei Anei, soacra
lui. Familia duce un trai modest deoarece Ghita, cizmar de meserie, nu are de
lucru. Nemultumit de conditia lui sociala, Ghita tinde firesc spre bunastare si isi
convinge familia sa se mute pentru 2-3 ani la carciuma aflata la rascrucea unor
drumuri comerciale, Moara cu noroc.
Din punct de vedere moral, Ghita este la inceput un om harnic, cinstit, care
nu vrea decat sa agoniseasca suficienti bani cat sa-si angajeze zece calfe pentru
cizmarie. Bun meserias, muncitor, Ghita trudeste din greu pentru fericirea familiei
sale si se bucura atunci cand vede ca afacerile ii merg bine, iar familia este
multumita.
Psihologic, este individualizat prin monologul interior, dar si prin
caracterizare directa facuta de narator, care ii dezvaluie conflictul dintre dorinta de
a ramane om cinstit, dragostea fata de familie si patima banului care pune treptat
stapanire pe sufletul sau. Sub influenta acesteia, naratorul urmareste degradarea
morala si psihologica a personajului.
Trasatura dominanta a personajului este lacomia de bani, trasatura care il
conduce la dezumanizare si degradare morala.
O scena semnificativa in evolutia personajului este aparitia la han a lui Lica
Samadaul, seful porcarilor din zona, personaj malefic de care toti se temeau. Ghita
incearca initial sa se arate autoritar, dar si sa reziste propunerilor lui Lica.
Gesturile, comportamentul sau dezvaluie nesiguranta si teama care-l stapanesc.
Naratorul observa prin caracterizare directa schimbarea lui Ghita, care
inainte era “un om mereu asezat si pus pe ganduri”, iar dupa vizita lui Lica
devenise “ursuz, se aprindea pentru orisice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-
nainte”. Ajunge chiar sa regrete ca avea familie deoarece si-ar fi dorit sa poata
spune “prea putin imi pasa”.
Conflictul interior este din ce in ce mai puternic, lupta dandu-se intre frontul
cinstit al lui Ghita si ispita bogatiei: “vedea banii gramada inaintea sa si i se
impaienjeneau parca ochii”.
Dezumanizarea lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat el devine din partas
la afaceri necurate complice la talharie si omor, depunand marturie mincinoasa in
favoarea lui Lica. Dupa proces este apasat de remuscari, de sentimentul vinovatiei
si se autocaracterizeaza in fata copiilor: “voi nu mai aveti un tata […] om cinstit”,
“tatal vostru e un ticalos”. Desi isi propune sa-l dea in vileag pe Lica, amana foarte
mult momentul, din dorinta de a strange cat mai multi bani. Constient ca nu-si mai
poate controla dorinta de imbogatire, da vina pe firea lui slaba, autocaracterizandu-
se: “asa m-a lasat Dumnezeu, ce sa fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa
mea”.
O ultima scena semnificativa este cea in care Ghita o foloseste pe Ana drept
momeala pentru a-l demasca pe Lica. Vazandu-se parasita de sot, Ana isi exprima
dispretul pentru ceea ce ajunsese Ghita in mod direct: “nu e decat o muiere
imbracata in haine barbatesti”. Prabusirea psihologica a lui Ghita este inevitabila,
intrucat devine el insusi criminal, injunghiind-o pe Ana. El este ucis de Raut,
devenind astfel o victima a propriului destin din cauza neputintei de a se impotrivi
setei sale nemasurate de avere.
In opinia mea, destinul personajului principal al nuvelei, Ghita, are un rol
moralizator, intrucat ilustreaza consecintele devastatoare pe care le are asupra
omului dorinta de imbogatire. Chiar daca oscileaza si are momente de regret,
patima banului il orbeste, il dezumanizeaza treptat, transformandu-l din omul
cinstit la inceput in partas la afaceri necurate, complice la talharie si omor, iar in
final in criminal. In concluzie, sanctionarea personajului este pe masura faptelor
savarsite, intrucat ii lipsesc simtul masurii, echilibrul, stima de sine, calitati pentru
care Slavici pledeaza in opera sa.
de Ioan Slavici-relatia dintre personaje-

sanctionate.
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal
deoarece acesta spera ca hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este
pustiu, sugerandu-se o influenta malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in
sensul castigarii de multi bani pe cai necinstite.
a, de un narator omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul
principal si dezvaluie prin intermediul monologului interior in stil indirect liber.
Personajul principal, Ghita, si sotia sa, Ana, personaj secundar, sunt
individualizate prin caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje,
dar prin caracterizare indirecta ce reiese din fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia
cu celelate personaje.
Statutul social al personajelor este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita
este casatorit cu Ana, au impreuna un copil si il asteapta pe al doilea. Locuiesc toti
in casa soacrei, mama Anei, intr-un sat saracacios. Familia duce un trai modest
deoarece Ghita, cizmar de meserie, nu are de lucru. Nemultumit de situatia sa
materiala, Ghita decide sa se mute pentru 2-3 ani la carciuma aflata la rascrucea
unor drumuri comerciale, Moara cu noroc.
Om harnic, cinstit, Ghita nu vrea initial decat sa agoniseasca atatia bani, cat
sa isi angajeze zece calfe pentru cizmarie. Ana, “cea inteleapta si asezata”, se
arunca “rasfatata” asupra lui, iar lui Ghita ii batea inima de bucurie, vazand ca
afacerile ii merg bine, iar familia este fericita.
Cuplul Ghita-Ana este introspectat psihologic de naratorul omniscient, care
stie ce simt, gandesc, ce planuiesc cei doi soti. De asemenea, naratorul observa
atent transformarea morala si psihologica a personajelor. Prin monologul interior
se evidentiaza conflictele interioare ale personajelor; Ghita oscileaza intre dorinta
de a ramane om cinstit, dragostea fata de familie si patima banului care incepe sa
puna stapanire pe sufletul sau. Ana oscileaza si ea intre a avea incredere sau nu in
sotul ei, devenind tot mai suspicioasa si indepartandu-se de el.
Echilbrul tinerei familii este tulburat de aparitia la han a lui Lica Samadaul,
personaj malefic de care toti cei din zona se temeau. Ana observa ca Lica este
oarecum “fioros la fata” si-l avertizeaza pe Ghita de pericolul pe care il simte.
Naratorul observa, prin caracterizare directa, schimbarea lui Ghita, care inainte era
“mereu asezat si pus pe ganduri”, iar apoi devenise “ursuz, se aprindea din orisice
lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”. Ajunge chiar sa regrete ca avea
sotie si copii, intrucat si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi pasa”. Se
indeparteaza incet, dar sigur de sotia sa, care “se simtea tot mai parasita”. Refuza
sa-i dea amanunte despre afacerile pe care le are cu Lica, iar relatiile dintre cei doi
soti devin tot mai reci: “ii era parca n-a vazut-o demult si parca era sa se desparta
de dansa”.
Degradarea morala a lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat devine
complice la talharie si omor, depunand marturie mincionoasa in favoarea lui Lica.
Dupa proces este apasat de remuscari sincere, cerandu-i iertare Anei: “iarta-ma,
Ana, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat voi trai pe fata pamantului”.
Dezumanizare personajului principal atinge punctul culminant in momentul
in care decide sa o paraseasca pe Ana drept momeala pe care o intinde in cursa
prinderii lui Lica. Vazandu-se parasita de sot si impinsa in bratele altui barbat, Ana
isi exprima dispretul pentru ceea ce devenise Ghita, caracterizandu-l in mod direct:
“nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”.
Destinul personajelor este tragic, intrucat Ghita o injunghie pe Ana, iar el
este, la randul sau, ucis de Raut.
In opinia mea, destinele celor doua personaje au un rol moralizator, ilustrand
consecintele devastatoare pe care le are setea de inavutire asupra omului. Chiar
daca are momente de regret, patima banului il orbeste si il dezumanizeaza treptat
pe Ghita. Astfel, ajunge sa piarda nu numai increderea in sine, dar si pe cea a sotiei
sale, Ana, ceea ce conduce, inevitabil, la ruptura. Ana impartaseste acelasi destin
pentru ca incalca norme morale importante, precum cinstea si loialitatea fata de
sotul ei.
“Plumb”
de George Bacovia
Simbolismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al

XIX-lea in Franta, ca o reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei de
evadare din real a romanticilor. Simbolismul romanesc a fost sustinut de
Alexandru Macedonski prin activitatea sa la revisa si cenaclul “Literatorul”,
aparuta in anul 1860.
George Bacovia este considerat reprezentantul cel mai de seama al
simbolismului romanesc, chiar daca in opera sa se regasesc si alte influente
estetice.
Poezia “Plumb” deschide volumul cu acelasi nume publicat in anul 1916,
volum in care se regasesc coordonate esentiale ale universului liric bacovian.
Poezia se incadreaza in simbolism prin valorificarea trasaturilor specifice
curentului: tehnica sugestiei si a simbolului (simbolul sicrielor, cavoul), cromatica
(dominata de culorile gri si negru), muzicalitatea (sugerata de laitmotivul “plumb”
si de cuvintele cu o sonoritate dura sau stridenta), sinestezia (din versul “si
scartaiau coroanele de plumb”), respectiv corespondenta dintre universul exterior
si cel interior.
Tematica poeziei este, de asemenea, specific simbolistica. Tema dominanta
este cea a mortii, sugerata prin numeroasele cuvinte din acest camp semantic:
“sicriele”, “cavou”, “funerar vestmant”, “coroanele”, “mort”. In strofa a doua se
remarca si tema iubirii sortita esecului, precum si cea a naturii impietrite (“flori de
plumb”). Pe parcursul poeziei se contureaza si conditia de damnat a artistului intr-o
societate meschina, incapabila sa-l inteleaga, din acest punct de vedere opera
putand fi considerata o arta poetica.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tematica operei datorita simbolului
“plumb”, metal ale carui trasaturi sugereaza stari sufletesti: culoarea gri releva
monotonia, spleenul, greutatea—apasarea sufleteasca, maleabilitatea—labilitatea
psihica, iar forma sonora a cuvantului (o vocala intre doua perechi de consoane)
poate sugera imposibilitatea de evadare.
Compozitional, poezia este alcatuita din doua catrene pe care se imbina doua
planuri poetice: planul exterior, al universului impietrit si planul interior al iubirii
moarte, creandu-se astfel o corespondenta intre macrounivers si microuniversul
spiritual.
Incipitul poeziei “Dormeau adanc sicriele de plumb” contureaza elementele
spatiului inchis, apasator, sufocant. Simbolul “sicrielor” devine semnificativ pentru
acest univers in care eul liric se simte claustrat, spatiu ce poate fi camera,
societatea sau chiar propriul trup. Determinantul de “plumb” adaugat simbolului
sicrielor accentueaza ideea imposibilitatii de evadare din acest univers inchis.
Verbul “dormeau” urmat de adverbul “adanc” sugereaza un somn profund ce
trimite mai degraba cu gandul la moarte. Metafora “flori de plumb” contureaza
imaginea vizuala a naturii impietrite, iar raceala, pustietatea sunt sugerate si prin
sinestezii: “si era vant…/ si scartaiau coroanele de plumb”. Intr-o astfel de
atmosfera, sentimentele eului liric sunt de solitudine: “stam singur in cavou”, de
pustietate sufleteasca si de iritare, nevroza, sentimente conturate de imaginea
auditiva din ultimul vers.
Strofa a doua ilustreaza planul interior prin evocarea sentimentului de iubire
ilustrat prin metafora: “amorul meu de plumb”. Aceasta metafora alaturi de
adverbul “intors” releva ideea ca iubirea nu mai produce ca la romantici acea stare
de inaltare sufleteasca, ci, dimpotriva, este un sentiment care apropie de teluric si
inclusiv de moarte.
Lucian Blaga aprecia ca adverbul “intors” sugereaza intoarcerea mortului cu
fata spre apus.Versul al doilea evidentiaza starea de spirit a eului liric, de disperare:
“si-am inceput sa-l strig”, dar si de detasare fata de sentimentul lui defunct care
este contemplat parca din exterior: “stam singur langa mort”.
Finalul poeziei: “si atarnau aripile de plumb” sugereaza lipsa oricarei
perspective de implinire a iubirii.
In concluzie, poezia “Plumb” de George Bacovia este o opera reprezentativa
pentru simbolismul romanesc prin valorificarea trasaturilor specifice curentului,
prin teme si motive, prin atmosfera poeziei dominata de stari, sentimente precum
apasarea sufleteasca, solitudinea, izolarea, impietrirea, dar si prin expresivitatea
deosebita care se remarca la toate nivelurile textului poetic evidentiind
complexitatea poeziei.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
de Lucian Blaga
Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin

activitatea lui Eugen Lovinescu la revista si cenaclul “Sburatorul” (1919). In
vederea modernizarii literaturii romane, criticul recomanda: evolutia prozei de la
liric la epic si a poeziei de la epic la liric, inspiratia din mediul citadin si din
dramele de constiinta ale intelectualului, valorificarea unor idei filosofice
profunde, crearea romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Lucian Blaga este unul dintre reprezentatii de seama ai modernismului
romanesc, in a carui opera se regasesc si influente expresioniste.
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut
al lui Blaga: “Poemele luminii” (1919) si este o arta poetica moderna deoarece
exprima conceptia autorului despre menirea sa si a artei sale, anticipand sistemul
filosofic de mai tarziu.
Opera se incadreaza in modernism prin tematica filosofica a cunoasterii, dar
si prin influentele expresioniste: exacerbarea eului creator, aspiratia spre absolut.
Caracterul modern se evidentiaza si la nivel stilistic, respectiv prozodic.
Astfel, se remarca numeroase metafore revelatorii, in special din campul semantic
al misterului: “corola”, “vraja nepatrunsului ascuns”, “largi fiori de sfant mister”,
“taina noptii”, “nentelesul”. Compozitional, poezia este alcatuita din 20 versuri
libere, ce valorifica si tehnica ingambamentului, prin care este redata frenezia
sentimentelor.
Tema poeziei este cunoasterea, ideea poetica exprimand atitudinea poetului
filosof de a proteja misterele lumii, din iubire si prin iubire. In relatie cu textul
poeziei, tema este ilustrata si prin cele 2 metafore revelatorii: “lumina mea”,
“lumina altora”, care sugereaza cele 2 tipuri de cunoastere specifice sistemului
filosofic blagian: cunoasterea luciferica - atitudinea poetica de potentare a marilor
taine ale universului si cunoasterea paradisiaca - intentia de descifrare a misterelor.
Titlul poeziei “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o metafora
revelatorie care exprima crezul artistului, al poetului ca datoria sa este sa potenteze
misterele universului: “corola de minuni” si nu sa le lamureasca, sa le reduca: “nu
strivesc”. Pronumele la persoana I “eu” este expresia lirismului subiectiv ce
caracterizeaza poezia, dar poate sugera si influentele expresioniste (exacerbarea
eului).
Incipitul reia titlul, accentuand ideea ca eul liric este adeptul cunoasterii
luciferice. Verbul la forma negativa: “nu strivesc” exprima refuzul cunoasterii de
tip rational, iar metafora revelatorie: “corola” intruchipeaza imaginea perfectiunii,
a absolutului, prin simbolul cercului. Determinantul: “de minuni” exprima revelatia
eului liric in fata acestor frumuseti, mistere ale lumii.
Aceeasi idee este accentuata in versul urmator prin verbul la forma negativa:
“nu ucid/cu mintea” ce potenteaza atitudinea poetica fata de tainele lumii. Verbul
la forma negativa se asociaza metaforei: “calea mea”, ce sugereaza destinul poetic
asumat.
Enumeratia de metafore revelatorii din versul urmator evidentiaza cateva
dintre temele creatiei poetice, dar si unele dintre cele mai frumoase mistere:
“flori”, ce reprezinta natura, viata, frumosul, “ochi” - simbol al sufletului uman, al
spiritualitatii, “buze” - cu dubla sa semnificatie de sarut, iubire, dar si de cuvant,
rostire poetica si “mormin-te”, ce semnifica moartea, care insa in opera blagiana nu
este sfarsitul dramatic, ci reprezinta “marea trecere” intr-o lume superioara.
Secventa urmatoare se constituie intr-o antiteza creata pe baza celor doua
metafore: “lumina mea”, “lumina altora”, ce devin semnificative pentru cele doua
tipuri de cunoastere: cunoasterea poetica, de tip intuitiv (luciferica) si cunoasterea
rationala, de tip logic (paradisiaca). Apozitia dintre cele doua sintagme poetice este
potentata si de antiteza verbelor “sugruma” - “sporesc”, respectiv de constructia
adversativa “dar”.
Ampla comparatie separata prin linii de pauza functioneaza ca o explicatie a
ideii exprimate anterior. Astfel, cunoasterea pe care o aduce artistul in lume prin
creatia sa este asemanata cu lumina lunii, care nu desluseste misterul noptii, ci il
potenteaza: “si-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micsoreaza, ci tremuratoare
/ mareste si mai tare taina noptii, / asa imbogatesc si eu intunecata zare / cu largi
fiori de sfant mister”.
Finalul poeziei are rol concluziv, evidentiind ca actul creatiei este un act de
contemplatie: “si tot ce-i nenteles / se schimba-n nentelesuri si mai mari / sub ochii
mei” si de iubire: “caci eu iubesc / si flori si ochi si buze si morminte”.
In concluzie, poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian
Blaga este o arta poetica reprezentativa pentru modernismul romanesc, intrucat
conceptia despre poezie evidentiaza problematica filosofica a cunoasterii, iar
interesul autorului se deplaseaza de la tehnica poetica la relatia poet - lume si poet
– creatie.
“Flori de mucigai”
de Tudor Arghezi
Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin

activitatea lui Eugen Lovinescu la revista si cenaclul “Sburatorul” (1919). In
vederea modernizarii literaturii romane, criticul recomanda: evolutia prozei de la
liric la epic si a poeziei de la epic la liric, inspiratia din mediul citadin si din
dramele de constiinta ale intelectualului, valorificarea unor idei filosofice
profunde, crearea romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Tudor Arghezi este considerat un reprezentant de seama al modernismului
romanesc, atat prin imaginarul poetic, cat si prin limbajul poetic. Poezia “Flori de
mucigai” deschide volumul omonim, publicat in 1931, volum odata cu care lirica
romaneasca intra pe un teren total nou: o lume a hotilor, a talharilor, a
prostituatelor de mahala, transfigurata artistic insa conform crezului sau ca
“pretutindeni si in toate e poezie”.
Opera este o arta poetica moderna intrucat ilustreaza conceptia autorului
despre statutul artistului si misiunea artei sale. Poetul traduce in simboluri artistice
atmosfera sumbra a universului captivitatii autorului in inchisoarea Vacaresti.
Se evidentiaza astfel in poezie estetica uratului, conceptie potrivit careia si
din urat se poate crea ceva frumos artistic. Totodata, poezia se incadreaza in
modernism si prin expresivitatea deosebita a limbajului artistic arghezian. Se
remarca arhaisme: “firida”, “stihuri”, “mucigai”, dar si simboluri religioase pentru
a sugera atemporalitatea starilor sufletesti ale eului liric. De asemenea, structura
prozodica este moderna, poezia fiind alcatuita din doua strofe inegale, versuri cu
masura variabila, valorificand tehnica ingambamentului.
Tema poeziei este moderna si exprima eforturile, sacrificiile pe care este
dispus artistul sa le faca pentru a crea o opera de valoare.
Titlul poeziei este un oximoron, intrucat florile semnifica frumusetea, viata,
lumina, in timp ce mucegaiul reprezinta uratul, moartea, descompunerea si
intunericul. Titlul devine astfel semnificativ pentru ideea specifica artei poetice
argheziene, estetica uratului.
Incipitul poeziei “Le-am scris cu unghia pe tencuiala” sugereaza ca poezia se
constituie intr-o confesiune, eul liric exprimandu-si in mod direct, la persoana I,
propriile conceptii, sentimente. Primele versuri evoca eforturile artistului de a crea
in absenta elementelor necesare si in conditii neprielnice: “Pe intuneric, in
singuratate”. Versurile sugereaza totodata si suferinta artistului care incearca totusi
sa zgarie cu “unghia pe tencuiala” din dorinta puternica de a se exprima, de a
comunica, de a restabili o legatura cu lumea.
Eul liric se simte insa parasit de inspiratia divina: “cu puterile neajutate”.
Repetitia negatiei “nici” inaintea termenilor enumeratiei: “taurul”, “leul”,
“vulturul” accentueaza starea de deprimare a artistului in absenta harului divin care
i-a insotit pe Luca, Marcu si Ioan.
Enumeratia din versurile urmatoare releva cateva dintre temele creatiei
poetice: vesnicia (“stihuri fara an”), moartea (“stihuri de groapa”), viata,
cunoasterea (“de sete de apa”) si arderea existentiala, descompunerea (“si de foame
de scrum”).
Metafora “unghia ingereasca” devine semnificativa pentru harul poetic, dar
intrucat inspiratia “s-a tocit” de efort, aceasta nu-i mai permite creatorului revelatia
deoarece “nu a mai crescut”. Artistul nu se mai poate regasi, nu se mai percepe ca
un creator de valori spirituale (“sau nu o mai am cunoscut”).
A doua secventa lirica amplifica deznadejdea eului liric prin armonia care se
creeaza intre universul interior si cel exterior, simbolizat de atmosfera sumbra: “era
intuneric”, autumnala: “ploaia batea departe, afara”. Verbele la imperfect
sugereaza continuitatea in timp a sentimentelor eului liric, suferinta profunda din
cauza neputintei de a scrie: “Si ma durea mana ca o ghiara/ Neputincioasa sa se
stranga”. Comparatia ilustreaza printr-o imagine vizuala foarte plastica eforturile
de a scrie sau poate neputinta de a mai strange degetele pentru inchinaciune, pentru
invocatia inspiratiei divine.
Finalul poeziei: “Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga” releva
efortul, sacrificiul pe care este dispus artistul sa-l faca pentru a putea crea.
In concluzie, poezia “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi este o opera
reprezentativa pentru modernismul romanesc, atat prin ideea esteticii uratului, cat
si prin ineditul limbajului artistic, Tudor Arghezi putand fi considerat un adevarat
inovator din acest punct de vedere, intrucat “limbajul sau exceleaza mai mult decat
al oricarui scriitor roman prin bogatie, noutate si varietate.
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu-tema si viziune-

Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea.
Temele preferate de autori sunt problemele societatii contemporane lor, pe care le
prezinta in mod critic, iar personajul este unul tipic, reprezentativ pentru o
categorie sociala.
Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se
intinde pe aproape jumatate de secol, avand amploarea unei intregi literaturi.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Baltagul” de Mihail
Sadoveanu este un roman monografic, mitic, dar si initiatic (bildungsroman).
Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta este,
insa, si un pretext pentru autor pentru a prezenta si lumea arhaica a omului
romanesc, specificul nostru national. Totodata, sunt prezente si tema familiei, dar
si a initierii.
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu doua
taisuri) este atat arma crimei (cu care a fost ucis Nechifor Lipan), cat si arma
dreptatii, intrucat acelasi baltag este folosit pentru uciderea criminalului.
Compozitional, romanul este alcatuit din 16 capitole prezentate prin
inlantuire si evocare. Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la
persoana a III-a, de catre un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se pe
meleagurile Moldovei, de la sfarsitul toamnei pana la sfarsitul primaverii.
Incipitul romanului contine legenda pe care Nechifor Lipan obisnuia sa o
spuna pe la nunti si pe la petreceri, legenda despre darurile pe care Dumnezeu le-ar
fi dat neamurilor.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii. Astfel, Vitoria
Lipan este o munteanca din Magura Tarcaului, casatorita cu Nechifor Lipan. Au
impreuna doi copii, Gheorghita si Minodora. Pentru ca Nechifor era oier priceput,
“avere aveau cat le trebuia”. Intr-o zi, Nechifor pleaca la Dorna sa cumpere oi si nu
se mai intoarce acasa o buna vreme.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceput, cand
Gheorghita vine acasa de sarbatori, asa cum ii ceruse mama sa. Vitoria il primeste
“cu mare bucurie”, iar apoi se retrage in alta odaie “ca sa poata plange singura”.
Gheorghita observa totusi suferinta ascunsa a mamei sale si transformarea ei: “se
uita numai cu suparare si i-au crescut tepi de aricioaica”. Vitoria ii spune lui
Gheorghita ca, fiind singurul barbat din familie, trebuie sa plece in cautarea tatalui
sau. Desi accepta initial, Gheorghita cere explicatii in legatura cu ce ar trebui sa
faca si atunci Vitoria realizeaza ca trebuie sa renunte la nadejdea pe care si-o
pusese in el. De aceea, decide sa plece impreuna la drum, avertizandu-l pe
Gheorghita de scopul calatoriei sale: “pentru tine de aci inainte incepe a rasari
soarele”.
In cautarea sotului disparut, Vitoria il gaseste pe Lupu, cainele lui Nechifor,
in curtea unui gospodar. Cu ajutorul acestuia descopera ramasitele pamantesti ale
sotului sau intr-o rapa de sub Crucea Talienilor. Anunta autoritatile sa constate
crima, apoi pregateste cele necesare pentru inmormantare si parastas.
O ultima scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui
Nechifor. Vitoria intuieste cine este principalul vinovat de crima si pune la cale un
abil scenariu, prin vorbe aluzive, insinuari, reusind sa-l faca pe Calistrat Bogza sa
cedeze psihic si sa-si recunoasca vina. Acesta vrea sa isi recupereze baltagul de la
Gheorghita, insa atunci “feciorul mortului simti crescand in el o putere mai mare si
mai dreapta decat a ucigasului”. Il paleste pe Bogza cu baltagul in frunte, arma
crimei devenind astfel si arma dreptatii. Odata dreptatea infaptuita, sufletul
ambelor personaje isi poate gasi linistea, viata reluandu-si cursul ei firesc.
In opinia mea, desi urmareste un singur fir epic, actiunea operei este
complexa deoarece in “Baltagul” se regasesc mai multe tipuri de romane. In primul
rand, este un roman monografic prin prezentarea detaliata a satelor de munte ale
Moldovei cu topografia lor, institutiile specifice, obiceiurile, traditiile, mentalitatea
oamenilor. Este si un roman mitic prin numeroasele asemanari cu balada
“Miorita”, dar si cu mitul despre Isis si Osiris. Aspectul initiatic este evident pentru
Gheorghita, care este supus pe parcursul calatoriei unor probe menite sa-l
pregateasca pentru viata, dar si pentru Vitoria, care pleaca de la o lume cunoscuta,
cea a satului traditional, catre una necunoscuta.
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu-caracterizare personaj-

si a initierii.
Personajul principal, Vitoria Lipan, este caracterizat in mod direct de narator
si de celelalte personaje si in mod indirect prin fapte, vorbe, ganduri, relatia cu
celelalte personaje.
Din punct de vedere social, statutul personajului se contureaza inca din
expozitiune. Vitoria Lipan, o munteanca din Magura Tarcaului, este casatorita cu
Nechifor Lipan si au impreuna doi copii: Gheorghita si Minodora. Pentru ca
Nechifor era oier priceput, “avere aveau cat le trebuia”. In relatia cu familia,
Vitoria se dovedeste o sotie iubitoare si o mama devotata, fiind mai severa cu
Minodora care se indeparta de traditiile la care Vitoria tinea atat de mult.
Moral, reprezinta tipul eroului popular prin cultul pentru adevar si dreptate,
precum si prin respectarea traditiilor stramosesti. Portretul ei moral se realizeaza pe
parcursul romanului, prin aculmulare, Vitoria demonstrand calitati precum
credinta, inteligenta, intuitia, perseverenta, caracterul puternic.
Psihologic, este privita din exterior, fiind caracterizata in mod direct de catre
narator. Astfel, se evidentiaza ingrijorarea Vitoriei din cauza absentei sotului ei:
“se socotea moarta ca si omul ei care nu era langa dansa”, detasandu-se parca de
lumea exterioara: “intrase oarecum in sine”.
Vitoria are trasaturile specifice eroului popular: credinta, respectul pentru
traditii, dar si pentru adevar, de unde reiese si caracterul ei justitiar.
Firea ei religioasa se evidentiaza inca de la inceputul romanului, din faptul
ca in momentele dificile cere sfaturile lui Daniil Lilies, se roaga la Dumnezeu si
merge chiar la Manastirea Bistrita, unde se roaga la Sf. Ana. Convinsa ca o
nenorocire s-a intamplat cu Nechifor, decide sa plece in cautarea acestuia cu scopul
de a-l gasi, de a-i face o inmormantare crestineasca. Inaintea plecarii simte nevoia
unei purificari sufletesti si posteste 12 vineri la rand. O duce pe Minodora la
manastire pentru a o sti in siguranta in lipsa ei.
Harnica si meticuloasa, Vitoria se pregateste si material pentru aceasta
plecare: pune gospodaria in ordine, o lasa pe seama argatului, vinde in agoniseala
pentru a avea bani de drum si comanda lui Gheorghita un baltag nou pe care il
sfinteste la preotul satului.
Pe parcursul calatoriei, principala trasatura pe care o demonstreaza este
spiritul de investigatie, ea comportandu-se ca un adevarat detectiv. Astfel,
intreband din sat in sat si din han in han, reuseste sa refaca intocmai traseul parcurs
de sotul ei. Prevazatoare, merge numai de la rasaritul pana la apusul soarelui si nu
dezvaluie niciodata motivul real al calatoriei. Ajunsa la Dorna si intreband cu
discretie oamenii locului, afla ca Nechifor cumparase 300 de oi si ca plecase insotit
de alti doi ciobani care voiau si ei sa cumpere 100. Perseverenta, Vitoria reface
intocmai traseul parcurs de cei trei si realizeaza ca la Sabasa ajunsesera toti, insa la
Suha erau doar doi.
O scena semnificativa este cea in care, cu ajutorul lui Lupu, cainele
credincios al lui Lipan, gasit in curtea unui gospodar din Sabasa, Vitoria descopera
ramasitele pamantesti ale sotului ei. Reactia sa este surprinsa de narator prin
caracterizare directa: “cu graba, dar fara lacrimi, femeia facu cea dintai randuiala”.
Desi indurerata, Vitoria isi pastreaza luciditatea si il lasa pe Gheorghita sa
privegheze langa trupul tatalui sau, iar ea merge in sat sa anunte autoritatile crima,
dar si sa-l poata duce pe Lipan pentru a-l inmormanta crestineste.
O alta scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui
Nechifor. Vitoria demonstreaza o patrunzatoare observatie psihologica, intuind ca
Calistrat Bogza este principalul vinovat de crima si prin vorbe aluzive, insinuari, il
determina pe acesta sa cedeze psihic si sa isi recunoasca vina. Astfel, se poate
infaptui dreptatea fara de care sufletul ei nu si-ar fi gasit odihna.
In opinia mea, Vitoria Lipan ramane un personaj reprezentativ pentru lumea
satului, prin filosofia de viata, echilibru si masura in toate, prin cultul adevarului,
dreptatii si al traditiei. Pentru spiritul ei de investigatie si justitiar, George
Calinescu o considera un Hamlet feminin al literaturii romane.
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu-relatia dintre personaje-

si a initierii.
Personajul principal, Vitoria Lipan, si personajul secundar, Gheorghita, sunt
individualizate prin caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje
si prin caracterizare indirecta ce reiese din fapte, vorbe, ganduri, relatia cu celelalte
personaje.
Statutul social al celor doua personaje se evidentiaza inca de la inceput, prin
prezentarea pe care naratorul o face familiei Lipan. Vitoria Lipan este o munteanca
din Magura Tarcaului, casatorita cu Nechifor Lipan. Au impreuna doi copii,
Gheorghita si Minodora. Pentru ca Nechifor era oier priceput, “avere aveau cat le
trebuia”. Gheorghita este fiul cel mic al familiei, pentru care Vitoria are o
slabiciune: “il ocrotea si-l apara de cate ori in ochii lui Lipan era un nour de vreme
rea”. Din portretul fizic, realizat de narator prin caracterizare directa: “intorcea un
zambet frumos ca de fata si abia incepea sa-i infiereze mustacioara”, reiese ca se
afla in perioada de trecere de la adolescenta la maturitate.
Din punct de vedere moral, Vitoria reprezinta tipul eroului popular prin
cultul pentru adevar si dreptate, precum si prin respectarea traditiilor stramosesti.
Portretul ei moral se realizeaza pe parcursul romanului, prin aculmulare, Vitoria
demonstrand calitati precum credinta, inteligenta, intuitia, perseverenta, caracterul
puternic.
Gheorghita este individualizat prin caracterizare directa facuta de narator:
“nu prea era vorbaret” si prin ochii Vitoriei, care-l vede sfios si nesigur. Se
sugereaza astfel ipostaza tanarului neinitiat, pe care calatoria in cautarea tatalui sau
il va ajuta sa se maturizeze.
Psihologic, ambele personaje sunt privite din exterior, prin urmarirea
comportamentului si a reactiilor. Astfel, naratorul surprinde prin caracterizare
directa ingrijorarea si tristetea Vitoriei din cauza absentei sotului ei: “se socotea
moarta ca si omul ei care nu era langa dansa” si “era plina de ganduri de patima si
durere”. Gheorghita se simte si el mahnit in sine si are “o usoara induiosare” cand
observa supararea mamei sale, pe care o admira: “mama asta trebuie sa fie
fermecatoare; cunoaste gandurile omului”.
O scena semnificativa pentru evolutia relatiei dintre cele doua personaje este
cea de la inceput, cand Gheorghita vine acasa de sarbatori, asa cum ii ceruse mama
sa. Vitoria il primeste “cu mare bucurie”, iar apoi se retrage in alta odaie “ca sa
poata plange singura”. Gheorghita observa totusi suferinta ascunsa a mamei sale si
transformarea ei: “se uita numai cu suparare si i-au crescut tepi de aricioaica”.
Vitoria ii spune lui Gheorghita ca, fiind singurul barbat din familie, trebuie sa plece
in cautarea tatalui sau. Desi accepta initial, Gheorghita cere explicatii in legatura
cu ce ar trebui sa faca si atunci Vitoria realizeaza ca trebuie sa renunte la nadejdea
pe care si-o pusese in el. De aceea, decide sa plece impreuna la drum, avertizandu-l
pe Gheorghita de scopul calatoriei sale: “pentru tine de aci inainte incepe a rasari
soarele”, “de acu’ tre’ sa te arati barbat”.
Calatoria se dovedeste a fi initiatica pentru Gheorghita deoarece este supus,
asemenea personajelor de basm, la trei probe. Prima este lupta cu troianul, cand
Gheorghita isi dovedeste forta fizica, deschizand drumul prin zapada. A doua este
scena in care dovedeste ca o poate apara pe mama sa atunci cand un strain se
apropie de ei si ii sopteste Vitoriei ceva la ureche. Ultima proba este trairea unei
mari suferinte, aceea a descoperirii tatalui sau. Reactia celor doua personaje este
surprinsa de narator prin caracterizare directa. Gheorghita “plangea ca un copil
mic”, in timp ce Vitoria este indurerata, “dar fara lacrimi”, savarsind randuielile
crestinesti.
O ultima scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui
Nechifor, la care Vitoria pune la cale un abil scenariu prin care reuseste sa-l faca pe
Calistrat Bogza sa cedeze psihic si sa-si recunoasca vina. Acesta vrea sa isi
recupereze baltagul de la Gheorghita, insa atunci “feciorul mortului simti crescand
in el o putere mai mare si mai dreapta decat a ucigasului”. Il paleste pe Bogza cu
baltagul in frunte, arma crimei devenind astfel si arma dreptatii. Odata dreptatea
infaptuita, sufletul ambelor personaje isi poate gasi linistea, viata reluandu-si
cursul ei firesc.
In opinia mea, relatia dintre cele doua personaje este reprezentativa pentru
imaginea familiei traditionale din lumea arhaica a satului romanesc. Gheorghita isi
priveste mama cu admiratie si respect, ascultandu-i sfaturile si acceptandu-i
statutul de mentor in aceasta calatorie. Vitoria, “o femeie in tara barbatilor”,
accepta rolul initiatorului care ii poarta pasii catre cunoastere. De aceea, cand, in
finalul romanului, ea il anunta pe Gheorghita ca nu se va invoi sa o marite pe
Minodora cu fiul dascalitei, Vitoria nu transmite doar o atitudine, ci ii preda
responsabilitatea capului de familie, recunoscandu-i statutul de initiat.
“Ion”
de Liviu Rebreanu -tema si viziune-
Liviu Rebreanu a fost considerat primul romancier obiectiv al vietii satului

deoarece ofera o perspectiva realista asupra problemelor cu care se confrunta
taranii la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” este o opera
monografica, realista, sociala. Romanul se incadreaza in realism prin valorificarea
trasaturilor specifice curentului: autenticitate, verosimil si obiectivitate.
Autenticitatea reiese din oglindirea problemelor sociale din Transilvania in
perioada ocupatiei Austro-Ungare si din valorificarea unor surse de inspiratie reale
(scena sarutarii pamantului, numele personajului principal, povestea de viata a
Anei). Veridicitatea este data de caracterul verosimil al unor fapte si personaje, dar
si de limbajul folosit care este in acord cu universul descris. Autorul apeleaza la
tehnica detaliului semnificativ atat in descrierea personajelor, cat si a mediului in
care acestea traiesc. Personajele sunt tipice, reprezentative pentru o categorie
sociala. Tematica operei este, de asemenea, realista.
Tema romanului este viata romanilor din Transilvania la inceputul secolului
al XX-lea, dar pe parcurs se evidentiaza si alte teme precum patima pentru pamant,
iubirea, familia, viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Compozitional, romanul este alcatuit din doua parti cu titluri semnificative:
“Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, avand 6, respectiv 7 capitole fiecare.
a de un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite, actiunea petrecandu-se in satul
ardelenesc Pripas, la inceputul secolului al XX-lea.
Incipitul romanului descrie drumul care intra in satul Pripas si care are
semnificatia simbolica a destinului uman, dar si a unei rame ce separa lumea reala
de cea fictiva.
O prima scena semnificativa este cea a horei care are loc intr-o zi de
duminica in curtea vaduvei lui Maxim Oprea. Scena este un pretext pentru narator
de a prezenta traditiile specifice, personajele si relatiile dintre ele. Fruntasii satului
si taranii instariti discuta separat de cei mai saraci ca Alexandru Pop Glanetasu,
care sta “ca un caine la usa bucatariei”, neindraznind sa intre in vorba cu cei mai
bogati. Ion incalca legile nescrise ale comunitatii si o invita la dans pe Ana, fiica
lui Vasile Baciu, un taran instarit. Hotararea lui Ion de-a o lua pe Ana la joc, desi o
iubeste pe Florica, marcheaza inceputul conflictului, intrucat Florica era “mai
saraca decat dansul”, pe cand Ana avea “lotru si case si vite multe”. Gestul sau de
a o invita pe Ana la dans, dar si intalnirea cu ea intr-un loc mai retras starnesc furia
lui Baciu, care il caracterizeaza in mod direct, numindu-l “hot”, “sarantoc”,
“pleandura”, “talhar”. Ion resimte dureros umilinta, “schimba fete-fete”, trezindu-
se in el dorinta de razbunare. Confruntarea verbala cu Vasile Baciu marcheaza
inceputul conflictului exterior dintre cei doi, conflict dublat de cel interior, din
sufletul personajului principal care oscileaza intre dragostea fata de Florica, fata cu
care fusese pana atunci si pe care o iubea si dorinta de a avea pamant, care se putea
implini prin Ana.
Dorind sa-si schimbe statutul social, Ion renunta la dragostea Floricai si o
curteaza pe Ana. Reuseste sa o seduca si sa o lase insarcinata, determinandu-l
astfel pe Vasile Baciu sa i-o dea de sotie.
O a doua scena este cea a nuntii lui Ion cu Ana deoarece devine prilej pentru
narator pentru a prezenta obiceiurile specifice acestui eveniment in lumea satului
(ospatul dureaza 3 zile, starostele vorbeste in versuri, tinerii chiuie si trag cu
pistoalele), dar si de a evidentia, inca o data, conflictul interior al personajului.
Pentru ca Ana are o sarcina inaintata, drusca, Florica, ii tine locul. Ion se gandeste
o clipa sa fuga in lume si sa scape “de uratenia asta”, dar imediat ii revin in minte
pamanturile si adauga in sine cu dispret: “Si sa raman tot calic pentru o muiere?”.
Ion danseaza mai mult cu Florica, imaginandu-si ca ea “era mireasa lui”. Nu se
poate abtine si ii marturiseste ca doar ea ii era draga pe lume, dar este auzit de Ana
care “tresari ca muscata de vipera”. Atunci realizeaza ca toate sperantele ei de
fericire se risipesc si incepe sa planga, insa Ion este nepasator fata de suferinta ei si
se intreaba oare cati bani s-or fi strans la nunta.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire
pe sufletul lui Ion. Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face
vinovat moral de moartea Anei, care se sinucide din cauza atitudinii lui reci,
distante. La scurta vreme moare si copilul, dar nici acest eveniment nu trezeste in
Ion sentimentul vinovatiei. Se gandeste tot mai des la Florica, maritata intre timp
cu George. Pentru ca tulbura linistea acestei familii, dar si intregii comunitati, Ion
este ucis de George cu o unealta a pamantului, sapa.
In concluzie, prin romanul “Ion” de Liviu Rebreanu se realizeaza o
adevarata monografie a societatii transilvanene de la inceputul secolului al XX-lea,
intrucat descrie topografia satului, institutiile (scoala, biserica, judecatoria,
notariatul), obiceiurile si traditiile (hora, hramul bisericii, tocmeala zestrii,
inmormantarea), dar urmareste si destinele individuale ale taranilor despre care
George Calinescu a afirmat: “nu sunt indivizi cu viata unica, ci exponenti ai clasei
si ai generatiei”.
“Ion”
de Liviu Rebreanu-caracterizare personaj-
Prin scrierile lui Liviu Rebreanu, literatura romaneasca dobandeste primul

romancier obiectiv al vietii satului. Publicat in anul 1920, in perioada interbelica,
romanul “Ion” ofera o viziune veridica asupra vietii romanilor din Transilvania de
la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei,
problematica pamantului, dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-
ungare.
Titlul romanului este chiar numele personajului principal si eponim, un
nume reprezentativ pentru taranul roman, anticipand ca in centrul actiunii sta
destinul acestuia.
Romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul
iubirii”, ce reprezinta si cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul
principal.
Personajul principal, Ion, este portretizat prin caracterizare directa facuta de
narator si de celelalte personaje si prin caracterizare indirecta, reiesind din fapte,
actiuni, comportament, relatiile cu celelalte personaje, ganduri (prin monologul
interior).
Personajul eponim al romanului apartine clasei taranilor saraci,
“sarantocilor” satului, resimtind dureros distanta de “bocotanii” care la hora
traditionala “se tin mai departe” si discuta “treburile obstei”, in timp ce Alexandru
Glanetasu, tatal lui, trage cu urechea “ca un caine la usa bucatariei”, sfiindu-se
totusi sa intre in vorba cu cei bogati. Ion sufera din cauza saraciei si incearca initial
sa obtina pamantul prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda pe la bogati abia
strange cativa zloti. Confruntandu-se cu ierarhizarea valorilor umane pe baza
averii, Ion incearca sa-si schimbe statutul social prin obtinerea pamantului,
singurul mod prin care dobandea respect si demnitate in comunitate.
Din punct de vedere moral, Ion este tipul taranului insetat de pamant,
ilustrand conditia tragica a taranului ardelean din primele decenii ale secolului XX.
Naratorul il caracterizeaza in mod direct, evidentiindu-i calitatile: “era iute si
harnic”, “unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila”. Muncitor fiind, “nici o
brazda de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a facut dansul stalpul casei”. Dar
Ion intelege ca toate calitatile sale nu sunt suficiente pentru a-si schimba statutul.
De aceea, este nevoit sa-si ignore sentimentele si sa incalce si normele moralei
pentru a-si atinge scopul. Folosindu-se de casatorie ca mijloc de a parveni, Ion se
apropie de tipologia arivistului.
Personaj arivist, Ion are si o psihologie bine individualizata, ce reiese mai
ales din monologul sau interior si din urmarirea conflictului interior dintre iubirea
fata de Florica si dorinta de a avea pamant, care se putea implini prin Ana.
Conflictul este evidentiat inca de la inceputul romanului, in scena horei, prin
caracterizare directa facuta de narator. Ion o urmareste pe Ana cu “ceva straniu in
privire” si cu “un viclesug neprefacut”, in timp ce Florica i se pare “mai frumoasa
ca oricand”.
Trasatura dominanta a personajului este iubirea pamantului, in care Ion vede
si posibilitatea de a-si schimba statutul social. Aceasta trasatura este evidentiata de
narator prin caracterizare directa, precizand ca “iubirea pamantului l-a stapanit de
mic copil” si ca “de pe atunci pamantul i-a fost mai drag ca o mama”.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea a
horei, cand Ion incalca regulile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui
Vasile Baciu, unul dintre taranii instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin
caracterizare directa, observand ca Ion urmareste pe Ana cu “ceva straniu in
privire” si cu “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste si pe Florica, fata care
ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoasa ca oricand”. Se evidentiaza astfel
conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai
pentru ca “era mai saraca decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile care
“avea locuri si case si vite multe”. Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il
umileste in fata intregului sat, numindu-l “hot”, “sarantoc”, “talhar”. Ion resimte
dureros batjocura, “schimba fete-fete” si se trezeste in el dorinta de a-si depasi
conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion
isi urmareste cu meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase
insarcinata si il determina pe Vasile sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile
mult dorite.
O a doua scena semnificativa devine cea in care naratorul prezinta reactia lui
Ion atunci cand acesta devine stapan al tuturor pamanturilor. Imbracat “in straie de
sarbatoare”, intr-o zi de luni, Ion merge sa isi vada pamantul si “sufletul ii era
patruns de fericire”. I se pare ca pamantul se inchina in fata lui si, cuprins de
patima, ingenuncheaza si saruta cu voluptate pamanturile. Se ridica apoi “rusinat”
si se uita in jur sa nu-l fi vazut cineva, fata insa ii zambea de o fericire nesfarsita.
Se simtea acum “mare si puternic ca un urias din basme care a biruit […] o ceata
de balauri ingrozitori”.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire
pe sufletul personajului. Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se
face vinovat moral de moartea Anei, care se sinucide din cauza atitudinii lui reci,
distante si chiar agresive. La scurta vreme moare si copilul, dar nici acest
eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei sau remuscarilor. Se gandeste
tot mai des la Florica, maritata intre timp cu George. Pentru ca tulbura linistea
acestei familii, dar si intregii comunitati, Ion este ucis de George cu o unealta a
pamantului, sapa.
In concluzie, Ion este unul dintre cele mai complexe personaje din literatura
romana atat prin individualizarea, cat si prin reactiile contradictorii pe care le
starneste cititorilor. Pe de o parte este apreciat pentru calitatile sale si pentru
dorinta de a iesi din saracia in care se zbatea, dar pe de alta parte este condamnat
pentru mijloacele la care apeleaza in atingerea scopului propus. Patima pentru
pamant il dezumanizeaza, personajul facandu-se vinovat de propriul sau destin.
“Ion”
de Liviu Rebreanu-relatia dintre personaje-
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” de Liviu

Rebreanu este considerat primul roman obiectiv realist al vietii satului din perioada
antebelica.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei,
problematica pamantului, dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-
ungare.
Titlul romanului este semnificativ deoarece reprezinta numele personajului
principal si eponim, un nume reprezentativ pentru taranul roman.
Compozitional, romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si
“Glasul iubirii”, ce reprezinta si cele doua voci interioare intre care oscileaza
personajul principal.
Cele doua personaje, Ion si Ana, sunt caracterizate in mod direct de catre
narator si celelalte personaje si in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament,
relatiile cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social cei doi reprezinta clase diferite, intrucat Ion este
fiul lui Alexandru Pop Glanetasu, unul dintre cei mai saraci tarani din sat, in timp
ce Ana e fiica lui Vasile Baciu, un taran instarit. Tatal lui Ion vanduse pamantul
bucata cu bucata, in timp ce Vasile Baciu muncise si isi sporise averea. Ion sufera
cumplit din cauza saraciei, incercand initial sa obtina pamant prin munca cinstita,
dar dupa o vara de truda la bogati abia strange cativa zloti. De aceea, ii incolteste
in minte ideea seducerii Anei pentru a obtine pamant, singurul mod in care obtinea
respect si demnitate in comunitate.
Intrucat se foloseste de casatorie pentru a parveni, se apropie de tipologia
morala a arivistului. Calitatile sale sunt evidentiate de narator prin caracterizare
directa: “era harnic si iute”, “unde punea el mana, punea si Dumnezeu mila”.
Muncitor fiind, nicio bucata de mosie nu se mai instrainase de cand devenise el
stalpul casei. Este, de asemenea, si inteligent deoarece fusese elevul preferat al
profesorului Herdelea. Dar Ion intelege ca toate calitatile sale nu sunt suficiente
pentru a fi respectat si, de aceea, este nevoit sa incalce legile moralei pentru a-si
schimba statutul.
Ana este caracterizata in mod direct de catre narator, care afirma ca este “o
fire tacuta si oropsita, menita parca sa cunoasca numai suferinta in viata”. Pentru
ca mama ii murise de mica, iar tatal ei era deseori agresiv cu ea, crescuse “lipsita
de o dragoste parinteasca mangaietoare”.
De aceea, din punct de vedere psihologic Ana este o fire introvertita,
melancolica, sensibila, vulnerabila, care gaseste in Ion “tot ceea ce-i dorea inima”.
Ion este bine individualizat prin monologul interior si caracterizarea directa
facuta de narator, care ii observa atent reactiile. Astfel, se evidentiaza inca de la
inceput conflictul sau interior: dragostea fata de Florica, fata pe care o iubise pana
atunci, si dorinta de a avea pamant, care se putea implini prin Ana.
O prima scena semnificativa in evolutia relatiei celor doi este cea a horei
cand Ion incalca legile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile
Baciu, unul dintre taranii instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare
directa, observand ca Ion urmareste pe Ana “cu ceva straniu in privire” si “un
viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste pe Florica, fata care ii fusese iubita si
care i se pare “mai frumoasa ca oricand”. Se evidentiaza astfel conflictul interior al
personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca “era mai saraca
decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile Baciu, care “avea locuri si case si
vite multe”. Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului
sat, numindu-l “hot”, “sarantoc”, “talhar”. Ion resimte dureror batjocura, “schimba
fete-fete” si se trezeste in el dorinta de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion
isi urmareste cu meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase
insarcinata si il determina pe Vasile Baciu sa i-o dea de sotie, primeste si
pamanturile mult dorite.
Dupa casatorie, atitudinea lui Ion fata de Ana devine rece, distanta si chiar
agresiva atunci cand constata ca Vasile Baciu nu mai voia sa-i dea restul de
pamanturi promise. Nici nasterea copilului Petrisor nu-i schimba atitudinea, iar
Ana este din ce in ce mai disperata, gandul mortii incepand sa i se para ademenitor.
O ultima scena semnificativa pentru relatia lor este cea de la nunta Floricai si
a lui George la care amandoi sunt invitati. Ana observa ca “Ion nu-si lua ochii de la
mireasa” si intelege ca tot pe ea o mai iubea. Daca altadata “ea s-ar fi prapadit de
durere”, acum numai o rusine crancena ii ardea sufletul: ca toti oaspetii o vad
batjocorita. La plecarea de la nunta ea il avertizeaza pe Ion: “am sa ma omor”, dar
el ii raspunde nepasator: “ca poate asa am sa scap de tine”.
Ana isi duce la capat amenintarea, spanzurandu-se, iar la scurta vreme moare
si copilul. Evenimentele nu trezesc lui Ion sentimente de vinovatie sau remuscari,
el gandindu-se cum s-o recucereasca pe Florica. Aceasta il duce insa la destinul sau
tragic deoarece este ucis de George, care il surprinde venind noaptea la sotia sa.
In concluzie, relatia dintre Ion si Ana este reprezentativa pentru lumea
satului traditional, in care casatoriile se faceau in functie de zestre si dupa voia
parintilor. Relatia celor doua personaje se degradeaza deoarece nu se bazeaza pe o
dragoste reciproca, Ion vazand in Ana doar posibilitatea de a-si schimba statutul
social. Patima pentru pamant il dezumanizeaza, facandu-se vinovat moral de
moartea Anei si a copilului sau si, de aceea, este, la randul sau, aspru sanctionat.
“Ultima noapte de dragoste,Intaia noapte de razboi”

de Camil Petrescu -tema si viziune-
Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii

romane, Camil Petrescu sustinea si el ca literatura trebuie sa se sincronizeze cu
psihologia si filosofia epocii, dar si cu celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul
sustine o creatie autentica, inspirata din propria experienta de viata, filtrata prin
propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de
dragoste, intaia noapte de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern,
subiectiv, de analiza psihologica, un roman al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de
experiente absolute, intr-o societate limitata si corupta. Titlul operei sugereaza alte
doua teme: iubirea si razboiul, ce reprezinta, de fapt, cele doua experiente
fundamentale traite de personajul principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana I,
de naratorul personaj, Stefan Gheorghidiu.
Actiunea operei este structurata pe doua planuri: planul obiectiv, exterior, in
care este prezentata experienta razboiului si planul subiectiv, interior, ce relateaza
experienta iubirii conjugale. Daca experienta casniciei este fictionala, cea a
razboiului este autentica, fiind inspirata din jurnalul de front al autorului,
documente de epoca, articole de ziar.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite in functie de planuri: in planul
fictiv, actiunea se petrece in PRM (1916), pe front (Valea Prahovei, Valea Oltului,
canalul Rucar-Bran), in plan subiectiv, actiunea se petrece in mediul citadin
(Bucuresti, Constanta, Odobesti, Campulung) pe parcursul a doi ani si jumatate
inainte de inceperea razboiului.
In incipit, sunt fixate realist coordonatele spatio-temporale. In primavara
anului 1916, Stefan Gheorghidiu participa ca proaspat sublocotenent la
fortificatiile care se faceau pe Valea Prahovei in vederea intrarii Romaniei in PRM.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la popota
ofiterilor, unde Gheorghidiu asista intr-o seara la o discutie despre dragoste si
fidelitate, pornind de la un fapt divers din ziar: un barbat isi ucisese sotia infidela si
fusese achitat de catre tribunal. Discutia evidentiaza pluriperspectivismul, intrucat
parerile sunt foarte diferite. Unul crede ca “nevasta trebuie sa fie nevasta si casa-
casa”, altul sustine ca nu ai dreptul sa ucizi o femeie care nu te mai iubeste si ca
este preferabila despartirea. Gheorghidiu intervine cu o energie neasteptata,
acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc si isi exprima propria
parere despre iubire. El crede ca “o iubire mare e mai degraba un proces de
autosugestie” si “acei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra
celuilalt”. Isi argumenteaza ideile cu exemple foarte plastice, iar apoi iese cu ochii
in lacrimi, marturisindu-i camaradului sau, Orisan, ca daca a doua zi nu obtine
permisie, dezerteaza.
Scena devine semnificativa pentru ca evidentiaza faptul ca Gheorghidiu
concepe iubirea in mod absolut, dar si pentru ca aceasta discutie declanseaza
memoria involuntara a personajului, care incepe sa relateze prin retrospectie
povestea celor doi ani si jumatate de casnicie cu Ela. Stefan Gheorghidiu era
student la Filosofie, iar Ela era studenta la Litere. Se indragostesc si in scurta
vreme se casatoresc, la inceput fiind foarte fericiti. Echilibrul tinerei familii este
tulburat de o mostenire pe care Gheorghidiu o primeste de la un unchi foarte bogat,
Tache. Ela se simte atrasa de lumea mondena si cea a afacerilor, de lux si de
escapade, spre deosebire de sotul ei. La o petrecere a Anisoarei, o verisoara de-a
lui Gheorghidiu, Ela cunoaste pe domnul G., un avocat obscur, dar un dansator
foarte apreciat de femei.
O a doua scena semnificativa este excursia la Odobesti, prilejuita de
sarbatorirea Sf. C-tin si Elena. Gheorghidiu observa ca Ela acorda o atentie
exagerata domnului G., ceea ce il face sa puna sub semnul indoirii fidelitatea ei.
Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe toata lumea pentru a sta in aceeasi
masina cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru acesta,
fiind vizibil emotionata. La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la
pranz Ela gusta din felul sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il considera
intim. Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta chinuitoare, aceasta
marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav”.
Adevarata desprindere de drama iubirii se face prin trairea unei experiente
cruciale mult mai dramatice, aceea a razboiului, la care Gheorghidiu participa
efectiv, luptand pentru eliberarea Ardealului de sub dominatia Austro-Ungara.
Drama razboiului il face sa vada la adevarata sa dimensiune drama iubirii si sa se
detaseze de ea. Ranit si spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucuresti in perioada de
convalescenta si decide sa rupa definitiv legatura conjugala si sa ii lase Elei “tot
trecutul”.
In concluzie, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”
este o creatie reprezentativa pentru modernismul romanesc prin schimbarea
viziunii traditionale asupra unor teme precum iubirea si razboiul, prin tipologia
personajul principal si prin technicile narative si de analiza psihologica moderne.
Stilul anticalofil al autorului-preferinta pentru limbajul clar, precis, pentru notatia
exacta, sustine autenticitatea romanului.
“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

de Camil Petrescu-caracterizare personaj-

propria constiinta.
experiente absolute, intr-o societate limitata si corupta. Titlul operei sugereaza alte
doua teme: iubirea si razboiul, ce reprezinta, de fapt, cele doua experiente
fundamentale traite de personajul principal.
de naratorul personaj, Stefan Gheorghidiu.
Personajul principal, Stefan Gheorghidiu, este individualizat prin
caracterizarea directa facuta de celelalte personaje, prin autocaracteriazare si prin
caracterizare indirecta, ce reiese din fapte, vorbe, ganduri, relatia cu celelalte
personaje.
Din punct de vedere social, Gheorghidiu este initial un tanar student la
Filosofie, care se casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere si duc o viata
modesta, dar boema. Statutul sau social se schimba in momentul in care primeste o
mostenire de la un unchi foarte bogat, Tache. Sotia sa este atrasa de lumea
mondena si cea a afacerilor, in timp ce Gheorghidiu marturiseste ca se simte ca
“supus unui tratament dureros”. Gheorghidiu nu poate face niciunul din
compromisurile pe care le cere lumea in care ajunge pentru ca aceasta nu se
potriveste cu firea lui cinstita, pasionata de idei inaltatoare si, de aceea, este un
inadaptat social.
Din punct de vedere moral, personajul principal reprezinta tipul
intelectualului, trasaturile sale fundamentale fiind inteligenta, orgoliul, simtul
onoarei si al dreptatii.
Psihologic, este foarte bine individualizat prin monologul interior, analiza,
dar si prin tehnici moderne, introspectia, retrospectia, prezentarea fluxului
constiintei. Se evidentiaza astfel un caracter analitic, reflexiv, hipersensibil, lucid.
Conflictul exterior cu societatea este dublat de cel interior, provocat de
incertitudinea iubirii: oscilatia intre a crede si a nu crede in fidelitatea Elei. Acest
conflict are la baza altul mai profund, a avea sau nu incredere in inteligenta sa, in
capacitatea lui de discernamant.
Trasatura dominanta a personajului este orgoliul, aceasta fiind evidentiata si
prin autocaracterizare: “negresit, sunt nemasurat de orgolios”. Tot orgoliul sta la
baza celor doua experiente de cunoastere, iubirea si razboiul. Vazand iubirea in
mod absolut, personajul se autocaracterizeaza, marturisind: “nu m-as fi putut
realiza decat intr-o dragoste absoluta”.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la inceputul romanului, in
care se prezinta discutia de la popota ofiterilor despre dragoste si fidelitate. Aceasta
porneste de la un fapt divers din ziar in care se relata cazul unui barbat care isi
ucisese sotia infidela si fusese achitat de catre tribunal. Gheorghidiu intervine cu o
energie neasteptata, acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc si isi
exprima propria parere despre iubire, afirmand ca “o iubire mare e mai degraba un
proces de autosugestie” si “acei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul
asupra celuilalt”.
Scena devine semnificativa si pentru ca declanseaza memoria involuntara a
personajului, care, analizandu-se lucid, descopera ca dragostea lui pentru Ela se
naste din admiratie, duiosie, dar mai ales din orgoliul de a fi atat de patimas iubit
de una dintre cele mai frumoase studente. Tot din orgoliu, Gheorghidiu o
modeleaza pe Ela dupa prorpiul ideal de feminitate, considerand-o “femeia in
exemplar unic”. Drama sa incepe in momentul in care realizeaza ca s-a inselat. Fire
reflexiva, pasionala, analizeaza cu luciditate comportamentul Elei dupa ce primeste
o mostenire de la unchiul sau, Tache, si aduna progresiv nelinisti si indoieli
interioare care devin sfasietoare.
O scena semnificativa in evolutia personajului este excursia la Odobesti, caci
accentueaza conflictul sau interior, declansand criza de incertitudine a iubirii.
Gheorghidiu observa ca Ela acorda o atentie exagerata unui anume domn G. pe
care il cunoscuse la una din petrecerile mondene. Constata ca sotia sa a mutat de
doua ori pe toata lumea pentru a sta in aceeasi masina cu domnul G., pe drum toate
comentariile le facea cu sau pentru acesta, fiind vizibil emotionata. La un popas, el
ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din felul sau de mancare,
gest pe care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o
suferinta chinuitoare, acesta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la
Odobesti, am fost ca si bolnav”. Scena declanseaza un conflict interior mai
profund, increderea in propria capacitate de discernamant: “se rupsese totodata si
axa sufleteasca: increderea in vigoarea si eficacitatea inteligentei mele”.
Orgoliul sta si la baza celei de-a doua experiente de cunoastere, razboiul, in
care Gheorghidiu se inroleaza voluntar, marturisind: “n-as vrea sa existe pe lume o
experienta definitiva […] de la care sa lipsesc”. Si, intr-adevar, razboiul se
dovedeste a fi pentru el o experienta cruciala, purificatoare, care il ajuta sa
inteleaga la adevarata dimensiune drama iubirii. De aceea, atunci cand revine
acasa, dupa ce este ranit pe front, simte fata de Ela o instrainare definitiva si decide
sa rupa legatura conjugala si sa-i lase “tot trecutul”.
In concluzie, gestul final al personajului demonstreaza ca acesta nu este un
invins deoarece este capabil sa depaseasca esecul iubirii si sa se arate disponibil
pentru o alta experienta de viata. Stefan Gheorghidiu ramane un personaj
reprezentativ pentru categoria intelectualilor insetati de absolut, tipologie umana
impusa in literatura romana de opera lui Camil Petrescu.
“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

de Camil Petrescu-relatia dintre personaje-

propria constiinta.
experiente absolute, intr-o societate limitata si corupta.
Un element de structura semnificativ pentru relatia dintre cele doua
personaje, Stefan Gheorghidiu si Ela, este tema iubirii, intrucat in prima parte a
romanului, intre capitolul al II-lea si al V-lea, este relatata experienta iubirii
conjugale a celor doua personaje.
Un alt element de structura este modalitatea de caracterizare. Gheorghidiu si
Ela sunt individualizati prin caracterizare directa, facuta de celelalte personaje,
respectiv autocaracterizare in cazul personajului principal si prin caracterizare
indirecta ce reiese din vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
de naratorul personaj, Stefan Gheorghidiu. Intrucat viziunea lui este unica, in opera
neintervenind alte voci narative, cititorul stie despre Ela tot atat cat stie si
personajul narator.
Din punct de vedere social, Gheorghidiu este initial un tanar student la
Filosofie, care se casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere si duc o viata
modesta, dar boema, fiind foarte fericiti. Statutul lor social se schimba insa in
momentul in care Gheorghidiu primeste o mostenire de la un unchi foarte bogat,
ceea ce le afecteaza in mod dramatic viata. Sotia sa este atrasa de lumea mondena
si cea a afacerilor, in timp ce Gheorghidiu marturiseste ca se simte ca “supus unui
tratament dureros”. Neputand face niciunul din compromisurile pe care le cere
lumea in care ajunge, el ramane un inadaptat social.
Din punct de vedere moral, personajul principal reprezinta tipul
intelectualului, trasaturile sale fundamentale fiind inteligenta, orgoliul, simtul
onoarei si al dreptatii. Ela este individualizata prin caracterizare directa, facuta de
narator, care marturiseste ca o apreciaza pentru bunatatea, generozitatea ei, dar si
pentru inteligenta care izvora atat din inima, cat si de sub frunte, prin gingasie,
delicatete, infrumuseta viata studenteasca.
Psihologic, Gheorghidiu este foarte bine individualizat prin monologul
interior, dar si prin tehnici moderne, introspectia, retrospectia, memoria
involuntara. Se evidentiaza astfel un caracter analitic, reflexiv, hipersensibil, lucid.
Ela, in schimb, nu este individualizata psihologic, fiind privita din exterior, din
perspectiva naratorului personaj sau a celorlalte personaje. De aceea, nu-si poate
dovedi nici sentimentele si nici nevinovatia pana la final.
Stefan Gheorghidiu percepe iubirea in mod absolut, considerand ca acei care
se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt. Vazand iubirea ca pe
un proces de autosugestie, o modeleaza pe Ela dupa propriul ideal de feminitate.
Suferinta lui incepe in momentul in care realizeaza ca ea nu era asa cum o credea.
O prima scena semnificativa in acest sens este excursia la Odobesti,
prilejuita de sarbatorirea Sf. C-tin si Elena. Ela acorda o atentie exagerata unui
anumit domn G., un avocat obscur, dar un dansator apreciat de femei, pe care il
cunoscuse la o petrecere mondena la care ii invitase verisoara lui Gheorghidiu,
Anisoara. Acesta observa atent comportamentul Elei si fiecare gest sau reactie a ei
ii provoaca o mare suferinta. Ela muta de doua ori pe toata lumea pentru a sta in
aceeasi masina cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru
aceasta. La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din
felul sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul
Elei ii provoaca o suferinta chinuitoare, aceasta marturisind ca: “in cele trei zile cat
am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav”.
Scena marcheaza inceputul crizei de incertitudine a iubirii. La intoarcerea in
Bucuresti cei doi trec prin mai multe despartiri si impacari pana cand Gheorghidiu
este concentrat pe front. Razboiul se dovedeste a fi o experienta definitiva pentru
personajul principal, ajutandu-l sa vada la adevarata ei dimensiune drama iubirii.
Gandindu-se la suferintele care il chinuisera din cauza iubirii inselate, Gheorghidiu
simte ca totul, parca, este din alt taram. Ranit si spitalizat, este trimis acasa in
perioada de convalescenta, iar intalnirea cu Ela este o alta scena semnificativa
pentru evolutia relatiei lor. Ea il asteapta cu “o serie intreaga de demonstratii”
despre care marturiseste Gheorghidiu ca altadata l-ar fi innebunit de emotie si
placere. Ea pregateste o masa romantica, il ajuta sa se dezbrace, insa Gheorghidiu
marturiseste ca singurele lucruri care il ispiteau erau cele care ii lipsisera pe front:
patul mare alb, camera de baie. Observandu-se atent, lui Gheorghidiu i se pare ca
“a imbatranit” si are “preziceri de grasime”. A doua zi primeste o scrisoare
anonima in care este anuntat ca in timp ce lupta pentru tara, nevasta il insala cu un
individ Grigoriade si i se da adresa unde i-ar putea surprinde in flagrant. Insa
Gheorghidiu nu mai este interesat sa mai verifice adevarul si spune: “sunt obosit si
mi-e indiferent chiar daca e nevinovata”. A doua zi se muta la hotel si ii scrie Elei
ca ii lasa totul “de la lucruri personale la amintiri; adica tot trecutul”.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje se degradeaza treptat pentru
ca, de fapt, nu se cunosc cu adevarat, casatorindu-se mult prea repede. Pentru
Gheorghidiu, Ela nu este decat o imagine ideala a propriilor aspiratii, iar dupa
casatorie nu ea se schimba, ci modul in care el o percepe. In momentul in care
intelege ca s-a inselat in alegerea sa, este capabil sa rupa legatura conjugala si sa se
arate pregatit pentru o noua experienta de viata.
“Enigma Otiliei”
de George Calinescu-tema si viziune-
Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al
XIX-lea ca o reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei romanticilor de
a evada din real, promovand in operele literare o viziune asupra vietii cat mai
Trasaturile curentului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea.
Temele preferate de autori sunt problemele societii contemporane lor, pe care le
prezinta in mod critic, iar personajele sunt tipice, reprezentative pentru o categorie
sociala.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul “Enigma
Otiliei” de George Calinescu este o opera realista cu elemente moderniste,
specifice prozei interbelice.
O trasatura realista a romanului este autenticitatea ce se evidentiaza prin
prezentarea unor repere spatiale reale, respectiv Bucuresti, Strada Antim, Calea
Victoriei. Atat in descrierea mediului, cat si a personajelor este folosita tehnica
realista a detaliului semnificativ.
Tematica romanului este, de asemenea, realista, opera ilustrand imaginea
societatii burgheze bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, societate
degradata de puterea banului. Totodata, in opera sunt valorificate si teme
balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema iubirii si a initierii
(bildungsroman), intrucat sunt urmarite formarea tanarului Felix Sima si povestea
sa de dragoste cu Otilia.
a de un narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt determinate, actiunea petrecandu-se in
Bucuresti la inceputul secolului al XX-lea. Incipitul romanului fixeaza realist
coordonatele spatio-temporale: “Intr-o seara de la inceputul lui iulie 1909 […] intra
in Strada Antim un tanar de vreo 18 ani”, Felix Sima. Prin tehnica detaliului
semnificativ sunt prezentate atat casele de pe Strada Antim, casa lui Costache
Giurgiuveanu, cat si portretul tanarului Felix.
O prima scena semnificativa este cea de la inceputul romanului, in care este
descris momentul intrarii lui Felix in casa unchiului sau, Costache Giurgiuveanu.
Aceasta este prilej pentru narator de a prezenta personajele si relatiile dintre ele.
Felix cunoaste acum pe unchiul sau, in grija caruia fusese lasat pana la varsta
majoratului. Fiica acestuia, Otilia, este cea care il primeste in casa si il prezinta
celor care stateau in jurul unei mese, jucand table: Leonida Pascalopol, prieten de
familie, Aglae Tulea, sora lui Giurgiuveanu, fiica acesteia, Aurica, si abia intr-un
tarziu Felix vede intr-un colt pe Simion, sotul Aglaei.
Portretul fizic al Otiliei este realizat prin caracterizare directa de catre
narator, insa prin ochii lui Felix, personaj reflector in acest roman: “Fata parea sa
aiba 18-19 ani si avea fata maslinie cu nasul mic si ochii foarte albastrii”, buclele
facand-o sa para copilaroasa. Insa trupul suplu, de un stil perfect si libertatea de
miscare ii confera “o stapanire desavarsita de femeie”. De aceea, “lui Felix,
aparitia Otiliei ii da un sentiment inedit demult presimtit”.
Dupa ce il prezinta celor din casa, Otilia revine la preocuparile ei si abia intr-
un final isi aminteste de Felix, realizand ca nu a fost o gazda buna. Il conduce in
camera ei, intrucat a lui nu era pregatita, ceea ce devine un prilej pentru Felix de a
descoperi universul ei, feminin.
Actiunea romanului urmareste doua planuri narative: pe de o parte destinul
membrilor familiei Tulea, iar pe de alta parte formarea lui Felix si povestea de
dragoste cu Otilia.
Desi Giurgiuveanu o iubeste sincer pe Otilia, nu face nimic pentru a-i
asigura viitorul, pe de o parte din avaritie, pe de alta parte din teama de Aglae, sora
lui, care urmareste succesiunea totala a averii. Ei i se alatura Stanica Ratiu,
ginerele Aglaei, care vrea sa parvina, vizand averea lui Tulea, dar reuseste sa
descopere unde isi tine Giurgiuveanu banii si sa ii fure, provocandu-i acestuia
moarte.
Al doilea plan al romanului urmareste formarea tanarului Felix care vine in
casa unchiului sau pentru a urma Facultatea de Medicina. Aici se indragosteste de
Otilia si devine gelos pe Pascalopol, prieten de familie, care ii satisface toate
capriciile feminine Otiliei. Desi il iubeste pe Felix, Otilia vrea sa ii lase libertatea
de a face cariera stralucita pe care si-o dorea.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la finalul romanului cand cei
doi tineri discuta despre viitorul lor, Felix propunand sa se casatoreasca. Otilia
vede insa o casatorie la aceasta varsta ca un gest disperat (“ceva pedant,
paradinamic”) si ii propune lui Felix o relatie libera, sa mearga impreuna la Paris,
sa-si continue studiile si sa astepte pana cand gandul casatoriei va veni in mod
firesc. Felix crede insa ca acest act este “un legamant tainic” care le-ar da incredere
si nu admite ca iubirea s-ar putea implini in afara casatoriei. La scurta vreme dupa
aceasta discutie Otilia pleaca la Pascalopol si se casatoreste cu acesta.
Finalul romanului surprinde destinele personajului dupa aproximativ 10 ani.
Felix devine un medic renumit, autor de tratate de medicina, profesor universitar si
se casatoreste stralucit. Otilia divorteaza de Pascalopol si se casatoreste cu un
conte, cazand in platitudine.
In concluzie, romanul “Enigma Otiliei” de George Calinescu este o creatie
complexa deoarece, pe langa caracterul realist, in opera se regasesc numeroase alte
influente estetice: clasice (tipologia personajelor), romantice (antiteza dintre unele
personaje), moderne (ambiguitatea unor personaje), naturaliste (interesul pentru
ereditate si boala). Toate acestea il fac pe Mircea Cartarescu sa considere ca
aceasta opera anticipeaza, de fapt, postmodernismul romanesc.
de George Calinescu -caracterizare personaj-
George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de atmosfera

moderna, dar respingea teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filosofia si
psihologica epocii, argumentand ca literatura ar trebui sa fie in legatura cu sufletul
uman.
Tematica romanului este viata societatii burgheze bucurestene de la
inceputul secolului al XX-lea, societate degradata de puterea banului. Totodata, in
opera sunt valorificate si teme balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema
iubirii si a initierii.
Titlul initial al operei a fost “Parintii Otiliei”, evidentiind importanta temei
paternitatii in roman, dar a fost inlocuit cu “Enigma Otiliei”, considerat mult mai
sugestiv pentru misterul care se creeaza in jurul personajului principal.
Otilia, personajul principal si eponim al romanului, este individualizata prin
caracterizare directa facuta de narator, de celelalte personaje si autocaracterizare,
dar si prin caracterizare indirecta, ce reiese din fapte, comportament, vorbe si
Elementele de structura a operei semnificative pentru individualizarea ei
sunt titlul, tematica operei si mijloacele de caracterizare.
Otilia Marculescu este fiica celei de-a doua sotii a lui Costache
Giurgiuveanu, o femeie bogata care “murise de suparare” si ii lasase lui toata
averea odata cu indatorirea de a o creste pe Otilia. Desi o iubeste sincer,
Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura viitorul, statutul ei social ramanand
incert. Otilia este studenta la Conservator, studiaza pianul si are un temperament de
artista, parand detasata de problema mostenirii averii tatalui ei.
Moral, ea reprezinta tipul feminitatii, avand trasaturi precum delicatetea,
gingasia, bunatatea, spontaneitatea, sinceritatea, sociabilitatea, dar mai ales
misterul.
Psihologic, nu este foarte bine individualizata, fiind privita din exterior. Atat
in conturarea profilului psihologic, cat si a statutului moral, autorul apeleaza la
tehnici specifice realismului precum descrierea detaliata a portretului fizic, dar si a
mediului in care traieste, dar si la tehnici moderne precum comportamentismul —
observarea comportamentului din exterior si pluriperspectivismul — reflectarea
diferita in viziunea altor personaje. Astfel, se creaza ambiguitatea personajului,
explicand in plan simbolic enigma, misterul feminitatii.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea de la
inceputul romanului, cand Felix o intalneste pe Otilia atunci cand vine la Bucuresti
in casa lui Costache Giurgiuveanu pentru a studia Facultatea de Medicina. Felix nu
este recunoscut initial de batran si abia cand suna a doua oara la usa este poftit in
casa de Otilia, care spune: “dar, papa, e Felix”. Portretul ei fizic este sugerat de
narator prin caracterizare directa, insa prin ochii lui Felix: “fata maslinie, cu ochii
mici si foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de
dantela”. Insa trupul suplu “de un stil perfect” si marea libertate de miscari ii
confera “o stapanire desavarsita de femeie”. De aceea, prezenta Otiliei ii dadu lui
Felix “un sentiment inedit demult presimtit” si il nemultumeste familiaritatea ei cu
Leonida Pascalopol, un prieten de familie, care ii satisface Otiliei toate capriciile
femeiesti. Dupa ce il prezinta celor aflati in casa, Otilia pare ca il uita pe Felix si
intr-un tarziu isi aminteste ca nu a fost o gazda prea buna, ii ofera ceva de mancare
si apoi il conduce in camera ei deoarece a lui nu era inca pregatita.
Camera Otiliei, descrisa prin tehnica detaliului semnificativ, o defineste
intru-totul. Astfel, masa de toaleta cu trei oglinzi mobile devine o sugestie pentru
pluriperspectivism. Sertarele deschise in felurite grade releva misterul.
Nenumaratele obiecte raspandite prin camera evidentiaza preocuparea pentru
cochetarie, iar partiturile muzicale si cartile releva inclinatiile artistice.
Trasatura ei dominanta este ambiguitatea, ce reiese si din comportamentul ei
definit de un amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: este
imprastiata si visatoare, trece repede de la o stare la alta, alearga desculta prin iarba
din curte, se mai joaca uneori cu papusi, dar e profund lucida si matura atunci cand
ii explica lui Felix motivele pentru care nu pot fi impreuna. Dovedeste ca se
cunoaste foarte bine, autocaracterizandu-se: “Sunt foarte capricioasa. Vreau sa fiu
libera!”.
O ultima scena semnificativa este cea din finalul romanului in care Felix il
intalneste intamplator pe Pascalopol dupa mai multi ani. El ii arata o fotografie
care infatisa “o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta si un barbat exotic”
care era sotul ei. Pascalopol ii marturiseste lui Felix ca a lasat-o pe Otilia “sa-si
petreaca liber anii cei mai frumosi”, iar ea s-a casatorit cu un conte. Desi acesta o
cunoscuse cel mai bine, Pascalopol recunoaste ca nici el nu a inteles-o in
profunzime si o caracterizeaza in mod direct: “A fost o fata delicioasa, dar ciudata.
Pentru mine e o enigma.”. Felix priveste fotografia Otiliei si constata ca desi “era
frumoasa, cu linii fine”, nu mai avea aerul de alta data, ci cazuse in platitudine. De
aceea, Felix concluzioneaza ca “nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul
insusi”.
In concluzie, Otilia ramane unul dintre cele mai interesante si complexe
personaje feminine din literatura romana si un personaj reprezentativ pentru
conditia femeii la inceputul secolului al XX-lea.
de George Calinescu-relatia dintre personaje-
George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de atmosfera

moderna, dar respingea teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filosofia si
psihologica epocii, argumentand ca literatura ar trebui sa fie in legatura cu sufletul
uman.
Tematica romanului este viata societatii burgheze bucurestene de la
inceputul secolului al XX-lea, societate degradata de puterea banului. Totodata, in
opera sunt valorificate si teme balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema
iubirii si a initierii, intrucat sunt urmarite povestea de dragoste dintre Otilia si Felix
si formarea tanarului.
Actiunea romanului urmareste, pe de o parte, conflictul pentru avere dintre
doua familii inrudite, si, pe de alta parte, conflictul erotic dintre adolescentul Felix
si maturul Pascalopol pentru mana Otiliei.
Otilia, personajul principal si eponim al romanului, si Felix sunt
individualizati prin caracterizare directa facuta de narator, de celelalte personaje si
autocaracterizare, dar si prin caracterizare indirecta, ce reiese din fapte,
comportament, vorbe si relatia cu celelalte personaje.
Elementele de structura a operei semnificative pentru caracterizarea celor
doua personaje sunt tematica operei si mijloacele de caracterizare.
Din punct de vedere social, Felix si Otilia intruchipeaza motivul romantic al
orfanului. Otilia Marculescu este o tanara de 18 ani, fiica celei de-a doua sotii a lui
Costache Giurgiuveanu, o femeie bogata care “murise de suparare” si ii lasase lui
toata averea odata cu indatorirea de a o creste pe Otilia. Desi o iubeste sincer,
Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura viitorul, statutul ei social ramanand
incert. Felix este proaspat absolvent al Liceului Internat din Iasi. Acesta vine in
Bucuresti pentru a urma Facultatea de Medicina si pentru a locui in casa tutorelui
legal, Costache Giurgiuveanu, in grija caruia este lasat dupa moartea tatalui.
Otilia reprezinta tipul feminitatii, avand trasaturi morale precum delicatetea,
gingasia, bunatatea, spontaneitatea, sinceritatea, sociabilitatea, dar mai ales
misterul.
Psihologic, nu este foarte bine individualizata, fiind privita din exterior. Atat
in conturarea profilului psihologic, cat si a statutului moral, autorul apeleaza la
tehnici specifice realismului precum descrierea detaliata a portretului fizic, dar si a
mediului in care traieste, dar si la tehnici moderne precum comportamentismul —
observarea comportamentului din exterior si pluriperspectivismul — reflectarea
diferita in viziunea altor personaje. Astfel, se creaza ambiguitatea personajului,
explicand in plan simbolic enigma, misterul feminitatii.
Felix este tipul intelectualului ambitios, trasaturile morale reiesind in mod
indirect din prezentarea portretului fizic. Astfel, vestimentatia ii confera “un aer
barbatesc si elegant”, trasaturile fetei ii sugereaza distinctia, dar si “nota
voluntara”, ambitia. Prin urmare, trasaturile sale sunt inteligenta, perseverenta,
simtul responsabilitatii.
Psihologic, este mai bine individualizat decat Otilia, naratorul analizandu-i
gandurile, gesturile. Se contureaza astfel o fire rationala, lucida, analitica, avand un
spirit de observatie foarte dezvoltat.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea de la
inceputul romanului, cand Felix o intalneste pe Otilia atunci cand vine la Bucuresti
in casa lui Costache Giurgiuveanu pentru a studia Facultatea de Medicina. Felix nu
este recunoscut initial de batran si abia cand suna a doua oara la usa este poftit in
casa de Otilia, care spune: “dar, papa, e Felix”. Portretul ei fizic este sugerat de
narator prin caracterizare directa, insa prin ochii lui Felix: “fata maslinie, cu ochii
mici si foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de
dantela”. Insa trupul suplu “de un stil perfect” si marea libertate de miscari ii
confera “o stapanire desavarsita de femeie”. De aceea, prezenta Otiliei ii dadu lui
Felix “un sentiment inedit demult presimtit” si il nemultumeste familiaritatea ei cu
Leonida Pascalopol, un prieten de familie, care ii satisface Otiliei toate capriciile
femeiesti. Dupa ce il prezinta celor aflati in casa, Otilia pare ca il uita pe Felix si
intr-un tarziu isi aminteste ca nu a fost o gazda prea buna, ii ofera ceva de mancare
si apoi il conduce in camera ei deoarece a lui nu era inca pregatita.
Treptat, Felix realizeaza ca se indragosteste de Otilia, dar nu are curajul sa-si
marturiseasca sentimentele. I se ofera ocazia in momentul in care sunt invitati
amandoi la mosia lui Pascalopol din Baragan, insa Otilia ii explica lui Felix cu
luciditate ca ar trebui sa se concentreze asupra carierei. Da dovada ca se cunoaste
foarte bine, autocaracterizandu-se: “Sunt foarte capricioasa. Vreau sa fiu libera!”.
Moartea lui Giurgiuveanu grabeste luarea unor decizii, iar Felix o cere de
sotie pe Otilia. O scena semnificativa devine discutia lor despre iubire si casatorie
din care reiese ca au conceptii diferite despre viitorul lor impreuna. Otilia crede ca
o casatorie la aceasta varsta este “ceva pedant, paradinamic” si, de aceea, ii
propune lui Felix sa prelungeasca logodna cativa ani, sa plece impreuna la Paris
pentru a-si continua studiile si sa astepte pana cand gandul casatoriei va aparea in
mod firesc. Felix, insa, crede ca iubirea nu se poate implini decat in cadrul
casatoriei si ca aceasta “e un legamant tainic” care le da incredere.
La scurta vreme dupa aceasta discutie, Otilia decide sa plece cu Pascalopol
la Paris, lasandu-i lui Felix libertatea de a face o cariera stralucita. Ulterior, ea
divorteaza si se casatoreste cu un conte. Felix devine medic renumit, profesor
universitar, autor de tratate de medicina si se casatoreste cu o femeie din inalta
societate.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje este una de iubire
adolescentina care are un rol initiatic pentru amandoi. Povestea lor de dragoste se
incheie pentru ca au pareri foarte diferite despre iubire si casatorie, Otilia
considerand ca iubirea se poate manifesta liber, in timp ce Felix este foarte
conservator. Esecul in dragoste, insa, il motiveaza si amintirea iubirii romantice il
inalta sufleteste, dandu-i puterea de a se implini prin munca.
“O scrisoare pierduta”(A PICAT ANUL TRECUT)

de Ion Luca Caragiale-tema si viziune-

I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator atent al
societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe scena
Teatrului National si a fost publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri
literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, care are trasaturile
specifice acestui curent: autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Autenticitatea
este sustinuta de faptul ca piesa este inspirata din realitatea vremii autorului,
respectiv organizarea alegerilor din anul 1883 si revizuirea Constitutiei. Autorul
prezinta in mod obiectiv si critic aceste realitati, iar faptele au un caracter
verosimil. Personajele piesei sunt realiste deoarece reprezinta categorii umane, iar
tema operei este, de asemenea, specifica acestui curent.
Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care
actiunea satirizeaza aspecte sociale, moravuri, defecte umane, cu scopul de a le
indrepta, efectul comediei fiind rasul moralizator. Intre personaje se nasc conflicte
puternice care se solutioneaza, insa, in mod fericit.
Tema comediei este dorinta de parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei
electorale pentru functia de deputat. In piesa se mai regasesc si tema iubirii si a
familiei, satirizate, insa, prin triunghiul conjugal.
Ca orice opera dramatica, comedia are o structura specifica, fiind alcatuita
din patru acte si mai multe scene. Modul predominant de expunere este dialogul,
care se impleteste cu monologul dramatic. Autorul intervine in mod direct in
didascalii, oferind informatii despre decor, dar mai ales despre mimica, gesturile,
tonul vocii personajelor. Indicatiile scenice devin astfel un mijloc de caracterizare
directa a personajelor, prin care autorul ilustreaza contrastul dintre aparenta si
esenta.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se
“in capitala unui judet de munte in zilele noastre”. Desi din piesa reiese ca este
vorba despre anul 1883, autorul relativizeaza timpul si spatiul, din dorinta de a
sugera ca evenimentele sunt posibile oricand si oriunde.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre
Opozitie si Putere pentru functia de deputat, conflict dublat de cel din plan
personal, declansat de pierderea scrisorii de amor.
Din relatarea scenelor reiese ca opera are trasaturi specifice comediei,
intrucat se concentreaza asupra unui conflict comic ce se rezolva in mod fericit.
Totodata, actiunea piesei satirizeaza aspecte sociale, moravuri precum: politica
(prin toti politicienii corupti, inculti, demagogi din piesa), familia (prin triunghiul
conjugal), politia (prin Ghita Pristanda care fura din avutul statului si slujea
interesele politice), biserica (prin popa Pripici, care fuma, juca stos si discuta
politica), posta (prin cetateanul turmentat care nu respecta secretele
corespondentei) si presa (prin “Racnetul Carpatilor” si “Razboiul” care reprezinta
presa de scandal, folosita in interese politice).
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceputul
piesei, in care Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care
fusese santajat de Nae Catavencu, seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima
dispretul fata de lipsa de moralitate a lui Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el insusi
e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel increderea prietenului sau.
Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei scrisori de amor pe
care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va publica in ziarul sau daca
nu va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt surprinse in
didascalii, acesta este “in culmea agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena,
strigand dupa Ghita Pristanda. Spre deosebire de Tipatescu, Trahanache este calm,
stiind sa disimuleze. De aceea, considera ca Tipatescu nu este tocmai potrivit
pentru functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-are cumpat”.
O a doua scena semnificativa este cea de la inceputul actului al doilea, in
care se evidentiaza coruptia politicienilor. Farfuridi, Branzovenescu si Trahanache
falsifica listele electorale, adaugand persoane fara drept de vot, nedetinand averea
necesara. In epoca functiona votul cenzitar care dadea drept electoral doar
barbatilor cu un anumit statut social. Ei trec pe lista persoane care nu au aceasta
calitate, dar care erau simpatizantii partidului si care ar fi putut vota candidatul
puterii. Farfuridi si Branzovenescu profita de ocazie pentru a-i marturisi lui
Trahanache ca interesele partidului sunt inselate, dar acesta reactioneaza neasteptat
de puternic. Ei se grabesc sa se linisteasca, spunand ca nu pe el il banuiesc, ci pe
Tipatescu, dar Trahanache “este si mai indignat”. El ii ia apararea amicului Fanica,
despre care spune ca i-a facut si ii face “servicii” si ca “de 8 ani traim impreuna ca
fratii”. Iese apoi din scena “foarte tulburat”, iar cei doi, impresionati de reactia sa,
il caracterizeaza in mod direct: “e tare, tare de tot…solid barbat”.
In concluzie, rasul provocat de actiunea comediei are un rol moralizator,
ilustrand crezul autorului ca “nimic nu-i arde pe ticalosi mai mult ca rasul”.
“O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale-caracterizare personaj-
Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un

observator lucid al societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Teatrului National si a fost publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri
literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza
dorinta de parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de
deputat. Teme secundare sunt iubirea si familia, satirizate, insa, prin triunghiul
conjugal.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre
Opozitie si Putere pentru functia de deputat, conflict dublat de cel din plan
personal, declansat de pierderea scrisorii de amor.
Zaharia Trahanache este caracterizat in mod direct, de autor in didascalii si
de celelalte personaje, dar si in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament,
Social, Zaharia Trahanache are un statut privilegiat, fiind un reprezentat
important al puterii locale, presedinte a numeroase “comitete si comitii”. De aceea,
pe plan local, el se bucura de respect si autoritate, recunoscute chiar si de opozitie,
asa cum reiese din afirmatia lui Catavencu: “am tinut la dumneata ca la capul
judetului nostru”. Trahanache este casatorit cu Zoe si are dintr-o casatorie
anterioara un fiu, care este student. Este bun prieten cu Stefan Tipatescu, amantul
Zoei, formand toti trei triunghiul conjugal, un mijloc de comic din piesa.
Moral, Zaharia este individualizat prin comicul onomastic, care ii sugereaza
trasaturile dominante de caracter. Astfel, prenumele deriva de la zahar, evidentiind
ramolismentul personajului, iar numele deriva de la trahana - coca moale, relevand
maleabilitatea, faptul ca este usor de influentat de sefii de la centru, de propriul
interes, dar mai ales de Zoe.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit din exterior, prin
observarea comportamentului. Astfel, se evidentiaza contrastul dintre aparenta si
esenta, intrucat Trahanache pare senil, naiv, dar devine puternic, agresiv, atunci
cand este acuzat de tradare.
Pe plan familial, Trahanache este incornorat, dar pare ca ii convine
triunghiul conjugal, care ii asigura o viata linistita de familie. De aceea, el
pastreaza falsa prietenie cu Tipatescu, despre care spune ca i-a facut si ii face
servicii si cu care traieste “de opt ani […] ca fratii”. O scena semnificativa in acest
sens este cea de la inceputul piesei, in care Trahanache ii relateaza lui Tipatescu
modul in care a fost santajat de Catavencu. Desi refuza sa considere scrisoarea
altceva decat o “plastografie”, Trahanache o reproduce din memorie, observand
atent reactiile lui Tipatescu. Il consoleaza chiar pe amantul sotiei, spunandu-i sa
nu-si mai faca sange rau, insa adauga: “Sa vezi imitatie de scrisoare! Sa zici si tu
ca e a ta.”.
Ca politician, este diplomat si doar aparent naiv, fiind singurul care nu
cedeaza santajului. Pregateste contrasantajul si gaseste o polita falsificata de Nae
Catavencu, prin care isi insusea 5000 lei de la societatea pe care o conducea.
Maleabil, Trahanache se supune sefilor de la “centru” si sustine candidatul pe care
acestia il propun, constient ca functia sa depinde de ei.
Desi se lamenteaza de lipsa de moralitate a societatii: “A, ce corupta
sotietate!”, Trahanache este demagog deoarece el insusi este corupt, practicand
inselaciunea. O scena semnificativa in acest sens este cea in care, impreuna cu
Farfuridi si Branzovenescu, falsifica listele electorale, adaugand persoane fara
drept de vot deoarece nu detineau averea necesara. Pasnicul Trahanache
reactioneaza brutal atunci cand este acuzat de tradare, surprinzandu-i pe Farfuridi
si Branzovenescu. Acestia il caracterizeaza in mod direct: “E tare…tare de tot!
Solid barbat!”.
Comicul de limbaj evidentiaza prin caracterizare indirecta incultura, intrucat
Trahanache repeta mecanic truisme si cacofonii, pe care le citeaza din scrisorile
fiului sau: “O sotietate fara printipuri…va sa zica nu le are”. Ticul sau verbal, “Ai
putintica rabdare!”, sugereaza, pe de o parte, lentoara, vocabularul limitat, dar pe
de alta parte, poate fi si o abila arma politica de care el se foloseste pentru a castiga
timp de gandire.
In concluzie, Zaharia Trahanache ramane unul dintre cele mai importante
personaje ale operei, prin ambiguitatea sa, intrucat cititorul nu poate fi sigur pana
la final daca personajul este fie foarte naiv, astfel incat sa nu inteleaga adulterul
sotiei, fie stie totul si accepta situatia din dorinta de a-si pastra situatia conjugala si
cea sociala.
“O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale-relatia dintre personaje-
Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un

observator lucid al societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Teatrului National si a fost publicat-o un an mai tarziu in revista “Convorbiri
literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza
dorinta de parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de
deputat. Comedia satirizeaza si aspecte din viata familista a burgheziei de la
sfarsitul secolului al XIX-lea.
Cele doua personaje, Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu, sunt
individualizate prin caracterizarea directa facuta de autor in didascalii si de
celelalte personaje, precum si prin caracterizare indirecta ce reiese din
comportament, vorbe, fapte, relatia cu celelalte personaje.
Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu sunt reprezentanti importanti ai
Puterii locale, avand un statut social privilegiat. Trahanache este presedinte a
numeroase “comitete si comitii”, iar Tipatescu este prefectul judetului. Trahanache
este casatorit cu Zoe si are dintr-o casatorie anterioara un fiu student. Este bun
prieten cu Tipatescu, amantul Zoei. Toti trei formeaza triunghiul conjugal, un
mijloc esential de comic din piesa.
Din punct de vedere moral, Zaharia Trahanache reprezinta tipul
incornoratului simpatic, iar Stefan Tipatescu este tipul amorezului. Trasaturile
morale esentiale sunt evidentiate in mod indirect, prin comicul onomastic.
Prenumele lui Zaharia Trahanache deriva de la zahar si sugereaza dulcegaria,
ramolismentul personajului, iar numele provine de la trahana-coca moale, relevand
maleabilitatea, posibilitatea de a fi influentat. Prenumele lui Stefan Tipatescu are o
rezonanta istorica, dar este ridiculizat prin diminutivarea “Fanica”, iar numele
deriva de la tip, sugerand un barbat cuceritor.
Psihologic, ambele personaje sunt sumar conturate, fiind privite din exterior,
prin observarea comportamentului, a reactiilor. Se dovedeste astfel ca au firi total
diferite. Trahanache este un politician diplomat, abil, care stie sa disimuleze.
Comportamentul lui evidentiaza contrastul dintre aparenta si esenta deoarece pare
naiv, dar se dovedeste puternic atunci cand trebuie sa-si apere interesul. Pe de alta
parte, Tipatescu este impulsiv, nu se poate stapani si reactioneaza chiar agresiv
atunci cand se simte amenintat.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje este
cea de la inceputul piesei, in care Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu,
modul in care fusese santajat de Nae Catavencu, seful Opozitiei locale. Tipatescu
isi exprima dispretul fata de lipsa de moralitate a lui Catavencu: “Mizerabilul!”,
cand el insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel increderea prietenului
sau. Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei scrisori de amor
pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va publica in ziarul sau
daca nu va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt surprinse in
didascalii, prin caracterizarea directa facuta de autor. Acesta este “turburat rau”,
“in culmea agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita
Pristanda. Spre deosebire de Tipatescu, Trahanache este calm, stiind sa disimuleze
deoarece crede ca aceasta este o calitate esentiala pentru un om politic: “Intr-o
sotietate fara moral si printip…trebuie sa ai si putintica diplomatie”. De aceea,
considera ca Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e
iute”, “n-are cumpat”.
Ca politicieni, amandoi sunt corupti. Zaharia Trahanache falsifica listele
electorale impreuna cu Farfuridi si Branzovenescu. Acestia trec pe liste persoane
fara drept de vot, nemaiavand averea necesara. Tipatescu se comporta abuziv ca
prefect, acoperind furtisagurile politistului Ghita Pristanda, pe care-l foloseste in
serviciu personal. Astfel, ii cere sa perchezitioneze casa lui Catavencu si sa-l
aresteze, desi nu avea acest drept. Apoi incearca sa-l mituiasca, oferindu-i multe
functii in stat si chiar o mosie la marginea orasului, in schimbul scrisorii de amor.
Pe cat sunt de puternici ca politicieni, pe atat de usor sunt de manipulat de
Zoe. O scena semnificativa in acest sens este cea in care ii promite sprijinul politic
lui Catavencu, desi nu avea drept de vot: “te aleg eu si cu barbatul meu”. Iar apoi
reuseste sa-l convinga si pe Tipatescu sa-i cedeze santajului, sustinand candidatura
lui Catavencu.
O ultima scena semnificativa pentru relatia celor doua personaje este cea de
la finalul piesei, de la banchetul popular dat in cinstea alegerilor. Catavencu
inchina in cinstea “iubitului nostru prefect”, iar Trahanache se ridica si afirma: “Eu
n-am prefect! Eu am prietin!”. In didascalii, autorul precizeaza ca “Saruta pe
Fanica, apoi pe Zoe. Fanica saruta mana Zoii”. Gesturile accentueaza imaginea
triunghiului conjugal si evidentiaza comicul de situatie.
In concluzie, relatia dintre cele doua personaje este una de falsa prietenie, pe
care o pastreaza din interes. Tipatescu are nevoie de sustinerea politica a lui
Trahanache, dar si de cea a Zoei. Trahanache pare ca accepta situatia din dorinta de
a-si pastra statutul social pe care-l are, amandoi incercand sa salveze aparentele.
“Riga Crypto si Lapona Enigel”

de Ion Barbu
NU AM VAZUT SA PICE SINGUR...PICA LA ALEGERE
Ion Barbu este unul dintre poetii reprezentativi ai modernismului romanesc,

Tudor Vianu afirmand ca “nu exista un alt poet roman care sa spune mai mult in
mai putine cuvinte”. Eugen Lovinescu il incadreaza in cripta sa, in capitolul
“Poezia cu tendinta spre ermetism”, evidentiind astfel trasatura definitorie a stilului
sau.
Poezia “Riga Crypto si Lapona Enigel” apare in anul 1924, fiind tarziu
inclusa in volumul “Joc secund”, publicat in anul 1930. Poezia se inscrie in etapa
baladica si orientala a creatiei lui Ion Barbu, etapa ce este caracterizata prin
imbinarea dintre modernism si traditionalism. Traditionalismul se evidentiaza in
relatia cu natura si in influentele folclorice (mitul zburatorului, incantatiile,
descantecele). Caracterul modern este dat de ermetism - tendinta de ascundere, de
incifrare a sensului poeziei, printr-o exprimare (vocabular, metafore, structuri
gramaticale) ce presupune un cititor initiat. Se remarca astfel limbajul bogat in
simboluri incifrate (“sterp”, “umbra”, “somn”, “roata”, “fantana”) si in figuri de
stil inedite (“asteapta de te coace”, “La soare, roata se mareste, / La umbra, numai
carnea creste”).
Poezia este alcatuita din 27 strofe inegale, pe parcursul carora este
valorificata si tehnica ingambamentului.
Poezia este o balada culta, specie epica in versuri, in care se relateaza o
actiune cu caracter mitic, iar personajele au insusiri deosebite. Dar poezia
depaseste conceptul traditional, realizandu-se in viziune moderna ca un poem
alegoric. Caracterul modern este sustinut si de interferenta genurilor, scenariul epic
este dublat de caracterul dramatic si de lirismul de masti, personajele avand o
semnificatie simbolica.
Tema operei este eminesciana, iubirea ca atractie si cale de cunoastere intre
fiinte apartinand unor lumi diferite. Cea mai cunoscuta etichetare a baladei este cea
de “<<Luceafar>> intors” pentru ca la Barbu personajul feminin este cel superior
si nu cel masculin ca in poezia eminesciana.
Titlul baladei “Riga Crypto si Lapona Enigel” este semnificativ pentru tema
operei, intrucat ii prezinta pe cei doi protagonisti, trimitand cu gandul la marile
povesti de dragoste din literatura universala. La Ion Barbu, insa, membrii cuplului
sunt antagonici. Personajul masculin este regele ciupercilor (“riga”), iar numele lui
evoca legatura cu regnul din care face parte (familia criptogramelor), dar ii
evidentiaza si caracterul ascuns, incifrat, trimitand la cuvantul grecesc “cryptos”.
Personajul feminin este o fiinta umana, ce vine din tinuturile nordice (“lapona”),
iar prenumele Enigel sugereaza superioritatea, trimitand la cuvantul latinesc
“angellus” - inger.
Incipitul operei prezinta cadrul povestirii, o nunta din timpuri neprecizate, cu
parfum medieval. Un menestrel este rugat sa spuna “stins, incetinel / La spartul
nuntii” povestea despre Riga Crypto si Lapona Enigel.
Poezia adopta tehnica povestirii in rama, povestea propriu-zisa incepand cu
prezentarea protagonistilor. Riga Crypto este simbolul principiului interior,
metafora “inima ascunsa” dezvaluindu-i esenta, caracterul incifrat. “Imparatia” sa
este padurea umeda, lumea ciupercilor si a muschilor. El pare a fi “la vecinic tron”
deoarece “barfeau buretii” ca ar fi apelat la o vrajitorie pentru a avea tinerete
vesnica. Pretul platit este stagnarea intr-o conditie inferioara, prin refuzul infloririi
si al desavarsirii: “Sterp il faceau si naravas / Ca nu voia sa infloreasca”.
Daca ciuperca reprezinta pricipiul inferior asociat cu sudul, principiul
superior este Lapona Enigel, asociata cu nordul. Epitetul “linistita” ii evidentiaza
conditia superioara, sugerand calmul, echilibrul. Lapona se afla in plin proces de
transhumanta, ducandu-si turmele de reni de la nord la sud si poposeste chiar in
poiana in care imparateste Riga Crypto. Intrucat apartin unor lumi diferite,
comunicarea dintre cei doi are loc in plan oniric, in visul fetei. Dialogul si
incantatia Rigai catre Enigel trimit la chemarea luceafarului de catre fata de
imparat, dar intr-o cheie ludica. Raspunsul Laponei: “Lasa. Asteapta de te coace”
ilustreaza intr-un limbaj concret ca Riga nu este pregatit inca pentru o astfel de
experienta. Ideea este sustinuta si de epitetele “bland”, “plapand”, semnificand
neinitiat, imatur.
Aceasta secventa poetica a dialogului dintre cele doua personaje evidentiaza
opozitia dintre cele doua lumi. Astfel, Riga o invita pe Enigel in lumea sa, a
increatiei, “in somn fraged si racoare”, Lapona refuza insa aceasta existenta
instinctuala, vegetativa: “Eu de umbra mult ma tem”, in favoarea existentei
spirituale: “Ma-nchin la soarele-ntelept / Ca sufletul e fantana-n piept / Si roata
alba mi-e stapana / Ce zace-n sufletul - fantana”. Simbolul rotii reprezinta semnul
initiatilor, al fiintelor superioare, dotate cu o constiinta, iar “fantana” este o
trimitere la reflectare si la profunzime. Aceste principii superioare, alaturi de
simbolul soarelui, reprezinta eternitatea si se opun “umbrei” din care face parte
ciuperca, semnificand materialitatea: “Si somn e carnea, se dezumfla / Dar vant si
umbra iar o umfla…”.
“Nunta” la care aspira Crypto nu este posibila, soarele avand un efect
distrugator asupra fapturilor inferioare: “Si sucul dulce innacreste / Ascunsa-i
inima plesneste”. In ultima secventa lirica se accentueaza diferenta dintre cele doua
lumi: “Ca-i greu cu mult soare sa-ndure / Ciupearca cruda de padure / Ca sufletul
nu e fantana / Decat la om, fiara batrana, / Iar la faptura mai firava / Pahar e gandul
cu otrava”. Prin urmare, intelepciunea o au doar fiintele superioare, omul (“fiara
batrana”), iar “faptura mai firava” cade victima indraznelii si neputintei de a-si
depasi limitele, de a incerca sa intre intr-o lume care este inaccesibla.
Finalul este trist, intrucat Riga Crypto se transforma intr-o ciuperca
ucigatoare, fiind obligat sa nunteasca alaturi de ipostaze degradate ale propriului
regn: “Cu maselarita - mireasa / Sa-i tie de imparateasa”.
In concluzie, desi abordeaza o tema romantica, poezia “Riga Crypto si
Lapona Enigel” de Ion Barbu este o opera moderna prin limbajul bogat in
simboluri incifrate si in figuri de stil, imagini artistice inedite.
“Morometii”
de Marin Preda-tema si viziune-
S-A SCOS DIN PROGRAMA!
Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al

XIX-lea in Franta ca o reactie impotriva romantismului, propunand in operele
literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de real.
Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale de trei
coordonate - istorie, adevar, realitate, Marin Preda marcheaza prin romanul
“Morometii” un moment esential in vederea evolutiei literaturii romane. Publicat in
perioada postbelica, romanul este alcatuit din doua volume, primul aparut in 1955,
iar al doilea 12 ani mai tarziu, in 1967.
Opera se incadreaza in realism prin valorificarea trasaturilor specifice
curentului: autenticitatea (inspiratia din contextul social al satului romanesc de
dinainte de al II-lea Razboi Mondial, dar si din timpul perioadei comuniste),
veridicitatea (sustinuta de caracterul verosimil al faptelor si al personajelor),
obiectivitatea (viziunea detasata asupra universului descris). De asemenea,
caracterul realist este sustinut de tematica sociala, prin crearea unor personaje
tipice, reprezentative pentru anumite categorii sociale si prin valorificarea tehnicii
detaliului semnificativ atat in descrierea personajelor, cat si a mediului in care
acestea traiesc.
Tema romanului este viata satului si a taranului din Campia Dunarii,
reflectand una dintre problemele cele mai importante ale vietii romanesti din a
doua jumatate a secolului al XX-lea: disparitia taranimii traditionale. De asemenea,
sunt valorificate si tema familiei, in centrul actiunii stand viata familiei Moromete,
tema timpului si tema initierii, fiind urmarita pe parcursul romanului evolutia lui
Niculae, opera fiind un bildungsroman.
a de catre un narator omniscient si este completata de viziunea personajelor
reflectoare: Ilie Moromete - in primul volum si Niculae - in cel de-al II-lea.
Relatiile spatio-temporale sunt determinate, actiunea petrecandu-se in satul
Silistea-Gumesti din Campia Dunarii, aproape de Bucuresti. Primul volum
urmareste evenimentele care se petrec pe parcursul unei veri inaintea inceperii
celui de-al II-lea Razboi Mondial, in timp ce al doilea volum urmareste
evenimentele care se petrec inca din primul an de razboi pana la sfarsitul
deceniului al saselea.
Vazut ca roman al unei familii, element esential al lumii taranesti, in centrul
actiunii se afla familia taranului Ilie Moromete, o familie numeroasa. Ilie
Moromete, tatal, are din prima casatorie trei baieti: Paraschiv, Nila si Achim, iar
Catrina, cea de-a doua sotie a lui Moromete, are si ea dintr-o prima casatorie o
fiica, Marita, care nu locuia, insa, cu ei. Impreuna, Moromete si Catrina mai
facusera trei copii: Tita, Ilinca si Niculae.
O prima scena semnificativa pentru tema operei este scena cinei, care
evidentiaza imaginea unei familii traditionale, inca unita, intrucat toti stau in jurul
aceleiasi mese. Moromete “sta parca deasupra tuturor”, in pragul celei de-a doua
odai, stapanindu-i pe toti cu privirea. Se evidentiaza astfel pozitia sa autoritara in
familie, in timp ce Catrina evidentiaza statutul traditional al femeii, acela de-a avea
grija de gospodarie si de copii, intrucat “era jumatate intoarsa” catre oalele cu
mancare de pe foc. Alaturi de ea erau copiii facuti cu Moromete, iar in pozitie
opusa stau fiii lui Moromete din prima casatorie. Acestia isi urasc mama vitrega,
dar si surorile care toata ziua isi faceau “toale” si erau “vesele si vioaie”, in timp ce
ei muncesc la camp “parca erau bolnavi”. Discutia membrilor familiei evidentiaza
conflictele care pornesc. Moromete are datorii la “fonciire” si la banca, iar Achim
ii aminteste ca ar putea pleca la Bucuresti cu oile, ca, pana toamna, sa poata plati
datoria la banca, dar Moromete se teme ca nu va avea cu ce sa-si hraneasca familia.
Furios ca toti incearca sa-si exprime nemultumirile, Moromete intervine autoritar si
“pana la sfarsitul mesei nimeni nu mai vorbi”.
Pe cat e Moromete de distant in relatia cu familia, pe atat e de sociabil in
relatia cu satenii.
O scena semnificativa pentru tematica operei este si cea din poiana fierariei
lui Iocan, intrucat evidentiaza un moment semnificativ din viata satului, dar si din
viata personajului principal. Taranii vin aici, gatiti ca de sarbatoare, sa discute
politica, dar mai ales pentru a-l asculta pe Moromete, sufletul acestor adunari,
citind si comentand evenimentele din ziar. Acesta se bucura in sat de respect si de
autoritate, fapt sugerat prin mici detalii: avea un loc al sau pe o buturuga in centrul
adunarii, era, de obicei, asteptat, cand vorbeste nu este intrerupt, iar artistul popular
al satului ii facuse chiar un chip de lut care se gasea pe polita fierariei lui Iocan. De
aceea, sosirea lui Moromete in poiana constituie un ceremonial ce tine de arta lui
teatrala. Stiindu-se in centrul atentiei, Moromete intarzie in mod voit, ocolind,
salutand fiecare om de la poarta, intra apoi sa se rada pentru ca in final sa ajunga,
pozand mirarea: “Ce, ma? Ce v-ati adunat aici?”. Discutia care urmeaza
evidentiaza calitatile lui fundamentale: inteligenta, spontaneitatea, sociabilitatea,
ironia, umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri.
Nimic din aceasta impresie de ceremonial nu mai ramane in volumul al II-
lea, intrucat comunismul inlocuieste intr-o maniera brutala obiceiurile satului
traditional romanesc. Problema strangerii cotelor si predarea lor de catre stat,
infiintarea formulelor colective de munca aduc la suprafata necunoscuti care nu-si
meritau si nu-si recunosteau numele de tara.
In concluzie, Marin Preda realizeaza in acest roman una dintre cele mai
verosimile si complexe imagini literare ale satului romanesc ante si postbelic.
“Morometii”
de Marin Preda-caracterizare personaj-

Nicolae, opera fiind un bildungsroman.
a de catre un narator omniscient si este completata de viziunea personajelor
reflectoare: Ilie Moromete - in primul volum si Niculae - in cel de-al II-lea.
Tematica operei si perspectiva narativa sunt elemente de structura
semnificative pentru individualizarea personajului principal deoarece el reprezinta
conditia taranului din perioada surprinsa in roman, iar familia lui pe cea a familiei
traditionale, lumea fiind descrisa prin ochii sai in primul volum.
Personajul principal al operei, Ilie Moromete, este individualizat prin
caracterizare directa facuta de narator, de celelalte personaje si prin
autocaracterizare, dar mai ales prin caracterizare indirecta ce reiese din vorbe,
fapte, actiuni, relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al personajului se evidentiaza inca de la inceputul romanului
prin caracterizare indirecta, prin prezentarea familiei. Ilie Moromete este un taran
din Silistea-Gumesti, casatorit cu Catrina, care era cu zece ani mai tanara.
Moromete are dintr-o casatorie anterioara trei baieti: Paraschiv, Nila si Achim, iar
Catrina are o fata care nu locuia, insa, cu ei. Impreuna mai facusera trei copii: Tita,
Ilinca si Niculae. Moromete are suficient pamant cat sa-si intretina familia, dar nu
e instarit, avand datorii la banca si la “fonciire”. In sat se bucura de respect si
autoritate, avand un statut privilegiat.
Din punct de vedere psihologic, este individualizat prin monologul interior
adresat, autoanaliza, introspectie. I se evidentiaza astfel complexitatea, firea
contemplativa, meditativa, analitica. S-a afirmat despre el ca este un taran filosof,
avand darul ciudat de a vedea lucruri care celorlalti le scapau. Aceasta capacitate
tine de o intuitie si o inteligenta native, dar este si rodul filosofiei de viata dupa
care Moromete se conducea: viata este un miracol, iar lumea ofera un spectacol ce
merita contemplat. Omul nu trebuie sa se lase cu totul absorbit de munca si de
dorinta de inavutire, ci trebuie sa-si faca timp sa stea cu oamenii pentru a-i
cunoaste si a intelege viata. Trasaturile sale morale sunt: inteligenta, ironia,
umorul, sociabilitatea, spontaneitatea.
O scena semnificativa pentru individualizarea personajului principal este cea
de la inceputul romanului, scena cinei, pentru ca evidentiaza prin caracterizare
indirecta pozitia lui Moromete in familie, dar si comportamentul rece, ironic,
intrasigent, ce provine din faptul ca Moromete traieste cu iluzia ca familia il
intelege si ca nu are nevoie sa isi exprime faptele sau sentimentele in mod direct,
dar pentru Catrina el este “sucit”. Desi isi iubeste copiii si le vrea binele, isi
cenzureaza sentimentele, iar acesta este unul dintre motivele conflictelor cu baietii
mai mari.
Din caracterizare directa pe care i-o face naratorul, care precizeaza ca la cina
“Moromete sta parca deasupra tuturor”, pe pragul celei de-a doua odai, de unde
“stapanea pe fiecare”, se evidentiaza pozitia sa autoritara in familie. Pe de alta
parte, Catrina evidentiaza statutul traditional al femeii, acela de-a avea grija de
gospodarie si de copii, intrucat “era jumatate intoarsa” catre oalele cu mancare de
pe foc. Alaturi de ea erau copiii facuti cu Moromete, iar in pozitie opusa stau fiii
lui Moromete din prima casatorie. Acestia isi urasc mama vitrega, dar si surorile
care toata ziua isi faceau “toale” si erau “vesele si vioaie”, in timp ce ei muncesc la
camp “parca erau bolnavi”. Discutia membrilor familiei evidentiaza conflictele
care pornesc. Moromete are datorii la “fonciire” si la banca, iar Achim ii aminteste
ca ar putea pleca la Bucuresti cu oile, ca, pana toamna, sa poata plati datoria la
banca, dar Moromete se teme ca nu va avea cu ce sa-si hraneasca familia. Furios ca
toti incearca sa-si exprime nemultumirile, Moromete intervine autoritar si “pana la
sfarsitul mesei nimeni nu mai vorbi”.
Pe cat e Moromete de distant in relatia cu familia, pe atat e de sociabil in
raport cu satenii, semnificativa in acest sens fiind scena din poiana fierariei lui
Iocan. Taranii vin aici, gatiti ca de sarbatoare, sa discute politica, dar mai ales
pentru a-l asculta pe Moromete, sufletul acestor adunari, citind si comentand
evenimentele din ziar. Acesta se bucura in sat de respect si de autoritate, fapt
sugerat prin mici detalii: avea un loc al sau pe o buturuga in centrul adunarii, era,
de obicei, asteptat, cand vorbeste nu este intrerupt, iar artistul popular al satului ii
facuse chiar un chip de lut care se gasea pe polita fierariei lui Iocan. De aceea,
sosirea lui Moromete in poiana constituie un ceremonial ce tine de arta lui teatrala.
Stiindu-se in centrul atentiei, Moromete intarzie in mod voit, ocolind, salutand
fiecare om de la poarta, intra apoi sa se rada pentru ca in final sa ajunga, pozand
mirarea: “Ce, ma? Ce v-ati adunat aici?”. Discutia care urmeaza evidentiaza
calitatile lui fundamentale: inteligenta, spontaneitatea, sociabilitatea, ironia,
umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri.
In finalul romanului, personajul nu traieste doar teama dezmembrarii
familiei si a lumii satului traditional, ci si drama batranetii. La aproape 80 ani,
Moromete cade la pat, exprimand prin vorbele adresate medicului crezul vietii sale
in care a ramas neclintit: “Domnule, […] intotdeauna am dus o viata
independenta”.
In concluzie, Ilie Moromete este un tip de taran unic in literatura romana
prin autenticitatea comportamentului si filosofia de viata. Nicolae Manolescu il
considera “cel din urma taran” intrucat destinul sau exprima moartea unei lumi, cea
a satului traditional.
“Morometii”
de Marin Preda-relatia dintre personaje-

Nicolae, opera fiind un bildungsroman.
Cele doua personaje, Ilie Moromete si Catrina, sunt individualizate prin
caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje, dar si prin
caracterizare indirecta ce reiese din vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte
personaje.
Prin urmare, mijloacele de caracterizare si tematica romanului devin
elemente de structura a operei semnificative pentru individualizarea celor doua
personaje intrucat prin intermediul lor sunt prezentate aspecte importante ale
satului si familiei traditionale ante si postbelice.
Statutul social al personajelor se evidentiaza inca de la inceputul romanului,
prin prezentarea familiei. Ilie Moromete este un taran din Silistea-Gumesti,
casatorit cu Catrina, care era cu zece ani mai tanara. Moromete are dintr-o
casatorie anterioara trei baieti: Paraschiv, Nila si Achim, iar Catrina are o fata care
nu locuia, insa, cu ei. Impreuna mai facusera trei copii: Tita, Ilinca si Niculae.
Moromete are suficient pamant cat sa-si intretina familia, dar nu e instarit, avand
datorii la banca si la “fonciire”. Catrina primise drept despagubire dupa moartea
primului sot opt pogoane de pamant, din care Moromete o convinsese sa vanda o
parte in timpul foametei de dupa razboi, promitandu-i in schimb ca o va trece in
actele casei. Acesta nu se mai tine de cuvant, iar acest lucru devine o sursa de
conflict permanenta dintre cei doi soti, Catrina simtindu-se nesigura de statutul ei
in familie.
Din punct de vedere moral, Ilie Moromete este considerat taranul filosof
pentru calitatile sale fundamentale: inteligenta, umorul, ironia, sociabilitatea,
spontaneitatea, dar mai ales datorita filosofiei de viata dupa care se conducea. El
credea ca lumea ofera un spectacol care merita contemplat, iar omul nu ar trebui sa
se lase absorbit de dorinta de inavutire, ci ar trebui sa isi faca timp sa stea de vorba
cu oamenii, sa inteleaga ceea ce traieste.
Catrina este o mama devotata, care-i crescuse “cu truda” si pe baietii cei
mari ai lui Moromete. Acestia, insa, o urasc, iar Catrina se simte nedreptatita si
neinteleasa in familie. Fire stapanita, isi permite rare momente de duiosie fata de
copii.
Psihologic, Moromete este mai bine individualizat prin monologul interior
adresat, autoanaliza, introspectie, evidentiindu-i-se complexitatea, firea
contemplativa, meditativa, analitica. In ceea ce o priveste pe Catrina, naratorul
precizeaza ca femeia traia “doua vieti” si cea mai nelinistitoare era cea din timpul
noptii, intrucat era foarte influentata de puterea semnelor si a viselor care devin
premonitii. Cea de-a doua lume in care se refugiaza este cea a bisericii, fiind
credincioasa, motiv pentru care este deseori tinta ironiilor lui Moromete.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje este
cea de la inceputul romanului, scena cinei, care evidentiaza imaginea unei familii
traditionale, inca unita, intrucat toti stau in jurul aceleiasi mese. Moromete “sta
parca deasupra tuturor”, in pragul celei de-a doua odai, stapanindu-i pe toti cu
privirea. Se evidentiaza astfel pozitia sa autoritara in familie, in timp ce Catrina
evidentiaza statutul traditional al femeii, acela de-a avea grija de gospodarie si de
copii, intrucat “era jumatate intoarsa” catre oalele cu mancare de pe foc. Alaturi de
ea erau copiii facuti cu Moromete, iar in pozitie opusa stau fiii lui Moromete din
prima casatorie. Acestia isi urasc mama vitrega, dar si surorile care toata ziua isi
faceau “toale” si erau “vesele si vioaie”, in timp ce ei muncesc la camp “parca erau
bolnavi”. Discutia membrilor familiei evidentiaza conflictele care pornesc.
Relatia dintre cei doi soti se degradeaza treptat deoarece Moromete nu o
consulta pe Catrina in deciziile pe care le ia si pe care ea le afla abia dupa ce
faptele sunt consumate. Moromete traieste cu iluzia ca familia ar fi trebuit sa il
inteleaga fara sa fie nevoit sa se exprime in cuvinte, insa nici Catrina nu il intelege,
considerandu-l “sucit”.
In al doilea volum se adauga noi motive de conflict intre cei doi soti.
Moromete nu-l mai lasa pe Niculae sa mearga la scoala, iar Catrina il considera
vinovat pentru ca acesta nu a putut sa aiba meseria care ii placea, cea de invatator.
Devine si mai furioasa atunci cand realizeaza ca motivul fusese acela ca Moromete
sa stranga suficienti bani pentru a-i convinge pe baietii mai mari sa revina acasa.
Dezamagita, il paraseste pe Moromete, plecand la fiica ei din prima casatorie, dar
revine acasa pentru nunta Ilincai.
Aceasta scena marcheaza punctul culminant al degradarii relatiei lor.
Moromete cazuse la pat dupa plecarea Catrinei si nimeni nu stia daca sufera de
vreo boala sau din cauza despartirii. Cand Catrina revine acasa pentru nunta
Ilincai, ii spune cu rautate ca nu pentru el a venit, ci ca a intrat in “anul mortii” din
cauza pacatelor lui. Atunci Moromete se infurie si se da jos din pat cu miscarile
unui om “pe deplin sanatos si sigur pe sine” cu pumnii inclestati, pregatit sa
loveasca. Catrina tasneste pe usa afara, iar Moromete o urmeaza, apucand acelasi
par cu care ii batuse si pe baieti inainte de a fugi de acasa. Incepe sa o alerge pe
Catrina in jurul casei, amenintand-o cu ciomagul: “Stai pe loc ca te omor”. In acest
timp, lumea iesise pe la porti, iar unii erau uimiti ca si in aceasta familie se
intampla astfel de lucruri.
Catrina il paraseste definitiv pe Moromete si nu se intoarce nici atunci cand
Moromete vine impreuna cu Niculae, incercand sa o impace. Nemultumirea si furia
o orbesc, iar Catrina are parte de o batranete trista si insingurata, neputand sa-l
ierte pe Moromete pana la moartea acestuia in jurul varstei de 80 ani.
In concluzie, relatia dintre Ilie Moromete si sotia sa, Catrina, evolueaza de la
familia unita de la inceput la conflicte ce nu mai pot fi solutionate. Gestul Catrinei
de a-si parasi sotul poate fi interpretat si ca refuz al femeii de a mai accepta
comportamentul ironic si agresiv al sotului, sugerandu-se astfel o dorinta de
emancipare a femeii in familia si comunitatea traditionala. Degradarea relatiei
dintre cei doi soti sugereaza ca familia si satul traditional isi pierd echilibrul,
demnitatea si maretia, fiind demitizate.
“Leoaica tanara, iubirea”

de Nichita Stanescu
Neomodernismul este un curent literar care se manifesta in perioada 1960-

1980, o perioada ce se constituie intr-o replica la poezia proletcultista, o revigorare
a poeziei autentice si o etapa de formare a unui limbaj poetic actual. Trasaturile
curentului sunt ambiguitatea, reflectia filosofica rafinata, ineditul mijloacelor
artistice si intelectualizarea limbajului poetic.
Nichita Stanescu este considerat cel mai de seama reprezentant al
neomodernismului romanesc alaturi de Marin Sorescu.
Poezia “Leoaica tanara, iubirea” face parte din volumul “O viziune a
sentimentelor” aparut in 1964 si este o arta poetica erotica deoarece exprima atat
viziunea eului liric asupra iubirii, cat si impactul pe care acest sentiment il are
asupra sa si asupra universului exterior. Se evidentiaza astfel o prima trasatura
neomodernista: ambiguitatea planurilor poetice.
Caracterul neomodernist se evidentiaza si prin expresivitatea textului poetic.
Astfel, se remarca imagini artistice inedite (“Si privirea-n sus tasni”) si metafore
subtile (“coltii albi mi i-a infipt in fata”). La nivel formal se remarca strofele si
versurile inegale, precum si tehnica ingambamentului in acord cu libertatea de
exprimare a sentimentelor.
Tema operei este iubirea vazuta ca actul gnosteologic fundamental, capabil
sa produca o metamorfoza totala a fiintei.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tema operei intrucat este alcatuit
dintr-o metafora: “leoaica tanara” si o apozitie: “iubirea”, sugerand viziunea eului
liric asupra acestui sentiment imaginat ca un animal de prada agresiv care poate
ataca pe neasteptate si poate rani.
Compozitional, poezia este alcatuita din trei strofe corespunzatoare celor trei
secvente lirice: prima descrie momentul indragostirii, a doua surprinde efectul pe
care iubirea il are asupra universului exterior, iar a treia reflecta modul in care se
transforma universul interior.
Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginata ca o tanara leoaica
agresiva ce apare pe neasteptate: “mi-a sarit in fata”. Pronumele la persoana I
sugereaza prezenta lirismului subiectiv, eul liric exprimandu-si in mod direct
sentimentele, gandurile. Versurile urmatoare: “Ma pandise-n incordare / mai
demult” sugereaza ideea ca eul liric era constient de posibilitatea aparitiei
sentimentului de dragoste, dar nu se astepta sa fie atat de puternic: “Coltii albi mi i-
a infipt in fata, / m-a muscat leoaica, azi, de fata”. Metafora din aceste versuri,
precum si repetitia substantivului “fata” releva ideea ca impactul este perceput
aproape dureros fizic.
Strofa a doua accentueaza efectul pe care intalnirea acestui sentiment il are
asupra eului liric: “Si deodata-n jurul meu, natura / se facu un cerc, de-a dura”.
Perceptia asupra universului exterior capata o aura idilica, sugerata de simbolul
perfectiunii, cercul. Jocul cercurilor concentrice: “cand mai larg, cand mai aproape
/ ca o strangere de ape” accentueaza ideea ca forta iubirii poate reordona lumea
dupa legile ei. Privirea si auzul sunt simboluri ale umanului, ce releva ideea ca
iubirea este perceputa, mai ales, prin aceste simturi, iar directia ascensionala
accentueaza starea de beatitudine a eului liric. Simbolul curcubeului, fenomen rar
si fascinant, ca si simbolul ciocarliei, pasarea care zboara foarte sus si are un
cantec aparte, releva aspiratia spre absolut si potenteaza perceptia ideala a
universului liric.
Strofa a treia releva impactul pe care iubirea il are asupra universului
interior. Eul liric nu se mai recunoaste pe sine, simtindu-se confuz si bulversat de
trairea acestui sentiment puternic: “Mi-am dus mana la spranceana, / la tampla si la
barbie, / dar mana nu le mai stie”. Metafora “desert in stralucire” defineste sufletul
care este pustiu in absenta iubirii, dar capata stralucire dupa aparitia sentimentului.
Epitetele “alene”, “miscari viclene” releva modul in care sentimentul se strecoara
in suflet. Metafora “leoaica aramie” intra in relatie de opozitie cu incipitul,
evidentiind ideea ca iubirea nu mai este un sentiment fragil, ci a capatat
profunzime si maturitate. Repetitia din finalul operei: “inc-o vreme / inc-o
vreme…” urmata de punctele de suspensie accentueaza continuitatea in timp a
sentimentelor.
Poezia “Leoaica tanara, iubirea” este o opera reprezentativa pentru
neomodernismul romanesc si pentru opera lui Nichita Stanescu, prin viziunea
poetica originala asupra iubirii, prin ambiguitatea planurilor poetice si prin
limbajul inedit.
“Iona”
de Marin Sorescu-tema si viziune
Neomodernismul este un curent ce se manifesta in perioada 1960-1980,

constituind o revigorare a poeziei autentice, prin asimilarea creatoare a unor
modele, dar distantandu-se de ele prin noutate si prin diversitate tematica.
Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii
de seama ai neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in anul
1968 si este o meditatie parabola asupra destinului tragic al omului in univers.
Pe de o parte, opera se inscrie in neomodernism prin limbajul ambiguu,
aluziv. Se remarca valorificarea simbolurilor si a metaforelor: marea, ce reprezinta
universul, pestele cel mare - idealul, geamanul - dorinta de a nu fi singur, acvariul -
un spatiu limitat, burtile de peste - orizontul ostil.
Pe de alta parte, se pot recunoaste in piesa trasaturi ale teatrului absurd care
neaga caracterul rational al vietii. Tehnicile de realizare sunt moderne: solilocviul
(vorbirea personajului cu sine ca si cand ar avea un interlocutor fictiv),
galimatiasul (comunicarea ideilor fara o inlantuire logica), flashback-ul (amintirile
lui Iona despre familia sa), intertextualitatea (trimiterea la mitul biblic al lui Iona),
ludicul (ideea de a construi o banca in mijlocul marii), ironia (la adresa pestilor) si
autoironia.
Piesa “Iona” este o drama existentiala intrucat prezinta transformarile
constiintei si conditia umana.
Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care
actiunea se concentreaza asupra unui conflict puternic, iar personajele traiesc o
permanenta stare dramatica si au un destin nefericit.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in
incercarea de a-si gasi libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In acest sens,
Marin Sorescu marturisea: “Stiu ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur”. Autorul propune o posibila reinterpretare a titlului “Io,
io in vreo limba veche inseamna eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic, proorocul
Iona, din cartea cu acelasi nume din Vechiul Testament. Spre deosebire de mitul
biblic, pescarul lui Marin Sorescu se afla de la inceput in gura pestelui, fara
posibilitatea de evadare. Titlul devine un element de structura semnificativ
deoarece evidentiaza atat ideea singuratatii, cat si ideea cautarii de sine.
Compozitional, piesa este alcatuita din patru tablouri si este structurata sub
forma unui solilocviu. Autorul intervine in mod direct in didascalii, oferind
informatii despre decor, dar mai ales despre gesturile, mimica, atitudinea si
comportamentul personajului.
Un alt element de structura semnificativ pentru tema si viziune este
reprezentat de relatiile spatio-temporale. Actiunea se petrece intr-un cadru
imaginar, burtile de peste, iar perspectiva temporala este discontinua, urmarind
psihologia personajului.
Personajul principal al piesei, Iona, este casatorit, are doi copii si este un
pescar ghinionist. De la inceputul piesei se afla in gura unui peste urias, dar nu
constientizeaza acest lucru. Dupa ce devine prizonier in burta chitului incearca sa
evadeze, folosindu-se de cutitul de pescar, dar constata ca ajunge in burta altui
peste si apoi a altuia.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea in care Iona decide sa
ii scrie mamei sale o scrisoare in care sa-i ceara sa-l mai nasca o data. Isi taie o
bucata de piele din palma stanga, scrie pe ea cu sange si o pune intr-o basica de
peste, imaginandu-si cum oamenii vor sari in ajutorul sau. Dar, din neatentie, calca
pe basica, iar aceasta se sparge cu un zgomot teribil. Iona este naucit si, observand
scrisoarea pe jos, crede ca este a unui naufragiat care “vrea sa induioseze lumea cu
soarta lui nenorocita”. Realizeaza ca, de fapt, nimeni nu va sari in ajutorul lui
pentru ca in cele mai fericite sau mai dramatice momente ale vietii sale, omul este
singur. Prin urmare, renunta la ideea de-a ii mai scrie o scrisoare mamei sale.
O ultima secventa semnificativa este cea din finalul operei, cand Iona are
senzatia ca s-a eliberat, dar realizeaza destul de repede ca totul este o iluzie.
Privind la orizont, constata ca nu vede “nimic, decat un sir nesfarsit de burti” si
intelege atunci drama umana care se desfasoara intr-un spatiu limitat: “Toate
lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru”.
Amintirile se estompeaza, iar Iona nu-si mai poate identifica bunicii, parintii,
scoala, propria viata. Ajunge sa nu se mai recunoasca nici pe sine: “Cum ma
numesc eu?”, insa in final se regaseste: “Eu sunt Iona”. Constata ca trebuia sa o ia
“in partea cealalta”, vazand ca nu poate evada din burtile pestilor, Iona gaseste o
alta modalitate de a se elibera din captivitate, sperand ca se va renaste intr-un
mediu liber. Astfel, se sinucide cu ajutorul cutitului de pescar, gestul sau sugerand
constientizarea la care a ajuns, gasirea libertatii: “razbim noi cumva la lumina”.
In concluzie, prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu poate
avea multiple variante de interpretare. Finalul ramane deschis, accentuand ideea ca
niciodata nu este prea tarziu pentru trezirea constiintei si ca uneori iesirea dintr-o
situatie limita se afla in propria persoana si nu undeva in exterior.
“Iona”
de Marin Sorescu -caracterizare personaj-
Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii

de seama ai neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in anul
1968 si este o meditatie parabola asupra destinului tragic al omului in univers.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in
incercarea de a-si gasi libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In acest sens,
Marin Sorescu marturisea: “Stiu ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur,
nemaipomenit de singur”. Autorul propune o posibila reinterpretare a titlului “Io,
io in vreo limba veche inseamna eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic, proorocul
Iona, din cartea cu acelasi nume din Vechiul Testament. Spre deosebire de mitul
biblic, pescarul lui Marin Sorescu se afla de la inceput in gura pestelui, fara
posibilitatea de evadare.
Prin urmare, tema si titlul sunt element de structura semnificative pentru
individualizarea personajului, intrucat titlul este chiar numele personajului
principal si eponim, iar tema se contureaza prin urmarirea destinului sau.
Iona este caracterizat in mod direct de autor in didascalii si in mod indirect
prin fapte, vorbe, gesturi, comportament.
Statutul social al personajului se contureaza inca din primul tablou, prin
caracterizare indirecta, ce reiese din vorbele sale. Iona este casatorit, are doi copii
si este un pescar ghinionist, dar nu se stie de unde vine si cine este cu adevarat.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat pentru ca, desi actiunile sale
sunt urmarite atent de autor in didascalii, nu se poate sti cu adevarat ce se intampla
in sufletul sau. In teatrul modern nu intereseaza nici portretul fizic, nici trairile
personajului, cat mai ales relatia lui cu lumea, imposibilitatea unei comunicari
reale.
Din punct de vedere moral, Iona reprezinta tipul omului solitar, care incearca
sa gaseasca raspunsuri la intrebari existentiale. Este insa si un personaj alegoric ce
aspira spre cunoastere si libertate. Trasaturile sale morale ce se evidentiaza pe
parcursul piesei sunt solitudinea, locvacitatea, spiritul ludic, ironia, firea reflexiva,
meditativa.
Trasatura sa dominanta este solitudinea, care se dovedeste mai degraba o
stare. Aceasta trasatura este evidentiata de la inceputul piesei, prin caracterizare
directa, facuta de autor in didascalii: “Ca orice om foarte singur, Iona vorbeste tare
cu sine insusi, isi pune intrebari si raspunde, se comporta tot timpul ca si cand ar fi
doua personaje.”. Trasatura se evidentiaza si la inceputul secventei in care Iona
striga si realizeaza ca nu-i mai raspunde nici ecoul, fiind inconjurat de pustietate:
“Gata si cu ecoul meu…”.
O alta trasatura a personajului este locvacitatea, pentru Iona vorbirea fiind o
forma de libertate: “Fac ce vreau. Vorbesc.”, dar si o modalitate de a elimina starea
de singuratate: “Sa vedem daca pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu, mi-e frica.”.
Totodata, vorbirea este o expresie de a comunica, de a restabili o legatura cu
lumea, cu semenii.
O secventa semnificativa ce evidentiaza prin caracterizare indirecta atat
solitudinea, cat si dorinta de comunicare este cea in care Iona decide sa ii scrie o
scrisoare mamei sale in care sa-i ceara sa-l mai nasca inca o data. Isi taie o bucata
de piele din palma stanga, scrie pe ea cu sange si o pune intr-o basica de peste,
imaginandu-si cum oamenii vor sari in ajutorul sau. Dar, din neatentie, calca pe
basica, iar aceasta se sparge cu un zgomot teribil. Iona este naucit si, observand
scrisoarea pe jos, crede ca este a unui naufragiat care “vrea sa induioseze lumea cu
soarta lui nenorocita”. Realizeaza ca, de fapt, nimeni nu va sari in ajutorul lui
pentru ca in cele mai fericite sau mai dramatice momente ale vietii sale, omul este
singur. Prin urmare, renunta la ideea de-a ii mai scrie o scrisoare mamei sale.
In concluzie, prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu poate
avea multiple variante de interpretare. Finalul ramane deschis, accentuand ideea ca
niciodata nu este prea tarziu pentru trezirea constiintei si ca uneori iesirea dintr-o
situatie limita se afla in propria persoana si nu undeva in exterior.
“Aci sosi pe vremuri”(MA INDOIESC CA PICA:))

de Ion Pillat
Traditionalismul este un curent literar care este sustinut in perioada

interbelica prin activitatea revistei “Gandirea”, aparuta la Cluj in 1921, sub
conducerea lui Cezar Petrescu. Un an mai tarziu revista se muta la Bucuresti, iar la
conducerea sa vine cel care este considerat ideologul gandiristilor, Nechifor
Crainic. Temele preferate de scriitorii traditionalisti sunt folclorul, istoria
nationala, natura patriei, la care se adauga religia ortodoxa, componenta spirituala
a sufletului romanesc.
Publicata in volumul “Pe Arges in sus”, aparut in anul 1923, poezia “Aci
sosi pe vremuri” de Ion Pillat este o opera de factura traditionalista. Poezia se
incadreaza in acest curent, in primul rand, prin tematica, idilizarea trecutului si
evocarea unui cadru rural. Influenta estetica se observa si la nivel lexical prin
folosirea cuvintelor cu tenta arhaica si port popular: “haiduc”, “potera”, “aievea”,
“pridvor”. La nivel morfosintactic, alternanta timpurilor verbale are rolul de a
sugera trecerea de la planul trecut la cel prezent.
Tema rurala, preferata de traditionalisti, se impleteste la Ion Pillat cu doua
teme de circulatie universala: iubirea si timpul. Poezia este o meditatie nostalgica
asupra trecerii ireversibile a timpului, asociata cu ideea ciclicitatii vietii.
Titlul fixeaza cadrul spatio-temporal al iubirii, un cadru mitic. Indicii de
spatiu (adverbul de loc “aci”), de timp (locutiunea adverbiala “pe vremuri”) si
verbul la perfect simplu “sosi” sugereaza ideea centrala a poeziei, apropierea
trecutului de prezent.
Compozitional, poezia este alcatuita din 19 distihuri si un vers independent,
iar rima este imperecheata, masura de 13-14 silabe si ritmul iambic. Distihurile
sunt organizate in 5 secvente lirice: incipitul, evocarea iubirii “de ieri” a bunicilor,
meditatia asupra efemeritatii conditiei umane, iubirea “de acum” si epilogul
poetului.
Incipitul poeziei, alcatuit din primele doua distihuri, contureaza prin
intermediul unei metafore spatiul rememorarii nostalgice a trecutului, casa
amintirii. Detaliile descrierii sugereaza imaginea unei case traditionale “cu-obloane
si pridvor”, aflate insa in stare de degradare, de parasire. Ideea este sugerata de
panza de paianjen si de hornul care nu mai functioneaza. Referirea la “poteri si
haiduc” evoca un trecut de legenda care pare acum inlocuit de incremenire.
A doua secventa lirica descrie scenariul iubirii trecute. In acord cu fiinta
umana, si natura este afectata de trecerea timpului: “In drumul lor spre zare
imbatranira plopii”. Urmatorul vers reia titlul, fiind evocata imaginea de tinerete a
bunicii, Calyopi. Numele ei are rezonante mitologice, Caliope fiind muza
elocventei si a poeziei epice.
Intalnirea bunicilor, indragostitii de alta data, respecta un ceremonial:
bunicul asteapta sosirea berlinei din care coboara o tanara imbracata dupa moda
timpurilor: “larga crinolina”. Tanarul indragostit ii recita poezii romantice: “Le
lac” de Lamartine si “Sburatorul” de Ion Heliade Radulescu. Trimiterile livresti au
rolul de a asocia viata cu literatura si, in acelasi timp, de a indica epoca, respectiv
preferintele literare din acele vremuri. Comparatia: “Si totul ce romantic, ca-n
basme, se urzea” accentueaza ideea cadrului idilic, romantic al manifestarii iubirii.
Sunetul clopotului, lait motiv al poeziei, sugereaza trecerea ireversibila a
timpului. Chiar daca isi imagineaza ca prin iubire capata dreptul la vesnicie (“Dar
ei, in clipa asta simteau ca-o sa ramana…”), indragostitii devin si ei victime a
trecerii timpului: “De mult e mort bunicul, bunica e batrana…”.
Secventa urmatoare, alcatuita din doua distihuri, este o meditatie asupra
trecerii ireversibile a timpului, introdusa prin exclamatia retorica: “Ce straniu
lucru: vremea!”. Portretele sunt singurele care mai pastreaza imaginile de odinioara
ale stramosilor: “Deodata pe perete / Te vezi aievea numai in stersele portrete”.
Prin intermediul comparatiei: “Ca ieri sosi bunica…si vii acuma tu” se
realizeaza o paralela intre prezent si trecut. Ca un ritual, nepotii repeta gesturile
bunicilor, diferentele tin de moda vremii: “Iubita coboara din trasura” si de
schimbarea gustului estetic: indragostitul ii recita poezii simboliste - “Balada lunii”
de Horia Furtuna si poeme de Francis Jammes. Desi personajele cuplului s-au
schimbat, emotiile par a fi aceleasi. Un alt element comun celor doua secvente este
barza, pasare de bun augur, simbol al fidelitatii si al devotamentului.
Finalul poeziei reia motivul clopotului care accentueaza tristetea eului liric
cauzata de neputinta umana in fata trecerii timpului si a mortii.
In concluzie, poezia “Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este o creatie
reprezentativa pentru traditionalismul romanesc prin idilizarea trecutului, a
cadrului rural si prin expresivitatea limbajului poetic.

Eseuri Romana Structurate

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Eseuri Romana Structurate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ESEURI ROMANA

Romantismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al

“Povestea lui Harap-Alb”

“Povestea lui Harap-Alb”

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in

Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o

Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o

Simbolismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al

Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin

Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in

Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se

Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se

Liviu Rebreanu a fost considerat primul romancier obiectiv al vietii satului

Prin scrierile lui Liviu Rebreanu, literatura romaneasca dobandeste primul

Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” de Liviu

“Ultima noapte de dragoste,Intaia noapte de razboi”

Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii

George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de atmosfera

George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de atmosfera

“O scrisoare pierduta”(A PICAT ANUL TRECUT)

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in

Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un

Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un

“Riga Crypto si Lapona Enigel”

NU AM VAZUT SA PICE SINGUR...PICA LA ALEGERE

Ion Barbu este unul dintre poetii reprezentativi ai modernismului romanesc,

Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al

Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale de trei

Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale de trei

“Leoaica tanara, iubirea”

Neomodernismul este un curent literar care se manifesta in perioada 1960-

Neomodernismul este un curent ce se manifesta in perioada 1960-1980,

Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii

“Aci sosi pe vremuri”(MA INDOIESC CA PICA:))

Traditionalismul este un curent literar care este sustinut in perioada

S-ar putea să vă placă și