Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
“Floare albastra”
de Mihai Eminescu
Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale
carui principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui
Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga
noastra literatura”, “un veritabil bildungsroman fantastic”.
Basmul este o specie a genului epic, in versuri sau in proza, in care elementele
realiste se impletesc cu cele fabuloase, iar personajele au valori simbolice,
reprezentand binele si raul.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in
“Povestea lui Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si
fortele raului. In toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii
de nadejde pe care si-i facuse. Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a
eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment esential in initierea acestuia
atat in plan social, cat si uman. Din acest punct de vedere, opera devine un
bildungsroman.
Opera are o structura secventiala, evenimentele fiind prezentate prin
inlantuire. Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a
III-a, de un narator omniscient, dar exista si interventii subiective, din dorinta de a
recapta atentia cititorului.
Incipitul “Amu cica era odata intr-o tara” are rolul de a introduce pe cititor in
lumea fabuloasa. Relatiile temporale si spatiale nu sunt determinate (“odata intro
tara”), formula tipica initiala accentuand incertitudinea (“cica”).
In expozitiune sunt prezentate personajele. Era odata un crai care avea trei
feciori, iar fratele sau, Verde Imparat, avea trei fiice. Craiul primeste o scriosoare de
la fratele lui, in care acesta ii cere sa-i trimita pe unul dintre fiii sai pentru a-i mosteni
tronul. Acesta isi supune feciorii la o proba a curajului pe care doar mezinul o trece.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea a intalnirii in
padure cu omul span, labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste.
Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa,
desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca de astfel de oameni. Viclean, spanul varsa apa
din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in ea. Acesta intra in fantana,
fara sa se gandeasca la pericolul care il pandea, spanul silindu-l sa jure pe palos ca ii
va arata “ascultare si supunere in toate”. Aceasta scena devine semnificativa
deoarece fantana este atat locul “botezului”, aici primindu-si numele de Harap-Alb,
cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand pentru el greutatile vietii.
O a doua scena semnificativa este cea din finalul basmului, cand Harap-Alb
este supus mai multor probe la curtea Imparatului Rosu. Acesta se intoarce cu fata
Imparatului Rosu, pe care spanul dorea sa o ia de sotie. Ea dezvaluie adevarata
identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca Harap-Alb si-a incalcat juramantul, se
repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui, care il ridica la cer si apoi ii da
drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il readuce la viata pe
Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului Verde pentru a se casatori
si a-i urma la tron. Aceasta scena este semnificativa deoarece marcheaza sfarsitul
juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o
renastere intr-o alta viata in care este pregatit pentru casatorie si pentru a deveni
imparat.
In concluzie, basmul “Povestea lui Harap-Alb” pastreaza motivele tipice basmului
popular, dar se deosebeste prin umanizarea si localizarea fantasticului, trasatura ce
accentueaza caracterul cult. Cele mai multe personaje sunt umanizate prin
comportament si limbaj, se comporta taraneste si vorbesc moldoveneste. Limbajul
imbina registrul popular cu cel regional, iar stilul este marcat de oralitate si umor,
trasatura specifica artei lui Ion Creanga.
Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale
carui principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui
Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga
noastra literatura”, “un veritabil bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in
“Povestea lui Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si
fortele raului.In toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii
de nadejde pe care si-i facuse. Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a
eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment esential in initierea acestuia
atat in plan social, cat si uman. Din acest punct de vedere, opera devine un
bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera
urmareste destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este
un oximoron deoarece “harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar
adjectivul “alb” evidentiaza statutul lui special de rob alb, dar sugereaza si puritatea
sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a IIIa,
de un narator omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din
dorinta de a recapta atentia cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, este caracterizat in mod direct de narator si
de celelalte personaje, dar mai ales indirect, prin vorbe, fapte, comportament, relatia
cu celelalte personaje.
Statutul social al personajul este initial unul privilegiat deoarece este cel mai
mic fiu, intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Statutul sau social se
schimba, insa, pe parcursul operei deoarece este pacalit de span, care ii fura
identitatea, aceasta experienta avand pentru el rol initiatic.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate,
generozitate, curaj, dar se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului,
neavand trasaturi supranaturale.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior,
din comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente de
indoiala, de ezitare specific umane.
Trasatura dominanta este bunatatea, care se evidentiaza inca de la inceputul
basmului, din scena in care pare a fi cel mai afectat de supararea tatalui cauzata de
esecul fiilor mai mari. Reactia lui este surprinsa de narator prin caracterizare directa:
“incepe a plange in inima sa” si se retrage in gradina palatului. Milostiv, da de
pomana batranei cersetoare pe care o intalneste, iar aceasta ii rasplateste bunatatea,
sfatuindu-l sa ceara tatalui sau calul, hainele, armele cu care a fost el mire. Astfel
pregatit, porneste intr-o calatorie initiatica, pe parcursul careia este supus mai multor
probe menite sa-l pregateasca pentru viata.
Prima proba la care e supus este chiar cea a tatalui sau, care-l asteapta la un
pod deghizat in urs. Mezinul da dovada de curaj, primind binecuvantarea tatalui.
Podul reprezinta pentru erou trecerea de la adolescenta la maturitate, dar si trecerea
de la o lume cunoscuta, cea a imparatiei, la o lume necunoscuta, padurea-labirintul
vietii in care se rataceste, neinitiat fiind.
Aici dovedeste o alta trasatura dominanta a sa: naivitatea, lipsa experientei
vietii. De aceea, se lasa usor pacalit de span, pe care il accepta ca sluga, nesocotind
sfatul tatalui. Profitand de credibilitatea lui, spanul il atrage la o fantana si il inchide
in ea. Naivitatea personajului este evidentiata si de narator prin caracterizare directa,
precizand ca este “boboc in felul sau la trebi aieste”. Scena fantanii devine
semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul “botezului”, aici primindu-si
numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand pentru
el greutatile vietii, reprezentate de probele la care spanul il supune.
In relatia cu spanul se dovedeste a fi cinstit, loial, respectandu-si juramantul
facut chiar si in momentele dificile.
Drumul catre curtea Imparatului Rosu este un alt prilej de initiere deoarece el
invata acum ca orice fiinta, oricat de neinsemnata ar parea, ar putea fi de folos. Prin
caracterizare indirecta, ce reiese din comportament, se evidentiaza, din nou,
bunatatea eroului deoarece ocoleste furnicile si ajuta albinele, fiind rasplatit apoi
pentru altruismul sau. De asemenea, alaturi de cele cinci personaje fabuloase,
dovedeste capacitatea de a vedea dincolo de aparente si de a-si face prieteni
adevarati, care sa-i fie alaturi in momentele dificile.
Probele de la curtea Imparatului Rosu reprezinta initierea erotica a eroului,
caci ele duc la ritualul petitului: insotirea mirelui de un alai, gazduirea (proba de foc),
ospatul, proba indemanarii si alegerea motivata a miresei. Trecerea acestor probe il
pregateste pentru casatoria cu o fata din aceeasi lume ca si el, o etapa esentiala in
evolutia sa.
Scena mortii devine simbolica pentru erou deoarece marcheaza sfarsitul
juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o
renastere intr-o alta viata in care este pregatit pentru casatorie si pentru a deveni
imparat.
In opinia mea, destinul personajului principal evidentiaza caracterul didactic al
basmului, explicat lui Harap-Alb si prin vorbele Sf. Duminici: “cand vei ajunge si tu
odata mare si tare […] vei crede celor asupriti si necajiti pentru ca stii ce e necazul”.
Constructia personajului reflecta viziunea despre lumea autorului deoarece este
umanizat prin comportament si limbaj, neavand trasaturi supranaturale. Desi
inzestrat cu trasaturi deosebite, Harap-Alb are slabiciuni omenesti, momente de
tristete si de disperare, dar si satisfactiile invingatorului, toate conducand la
desavarsirea sa ca om.
“Povestea lui Harap-Alb”
de Ion Creanga-relatia dintre personaje-
Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale
carui principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui
Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga
noastra literatura”, “un veritabil bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in
“Povestea lui Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si
fortele raului.In toate probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii
de nadejde pe care si-i facuse. Tema centrala a basmului este calatoria initiatica a
eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment esential in initierea acestuia
atat in plan social, cat si uman. Din acest punct de vedere, opera devine un
bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera
urmareste destinul personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este
un oximoron deoarece “harap” inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar
adjectivul “alb” evidentiaza statutul lui special de rob alb, dar sugereaza si puritatea
sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a IIIa,
de un narator omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din
dorinta de a recapta atentia cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, si personajul secundar, spanul, sunt
individualizate prin caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje,
dar si prin caracterizare indirecta ce reiese din vorbe, fapte, comportament, relatia cu
celelalte personaje.
Statutul initial al lui Harap-Alb este unul privilegiat deoarece este cel mai mic
fiu de crai, intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Spanul accepta
initial ipostaza umila de sluga, dar isi schimba statutul prin viclenie, reusind sa fure
identitatea lui Harap-Alb.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate,
generozitate, curaj, dar se deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului,
neavand trasaturi supranaturale. Personajul opozant, spanul, reprezinta fortele raului,
individul perfid, obisnuit a obtine avantaje si bogatie prin inselaciune. Portretul sau
fizic se rezuma la o trasatura, ce reiese din caracterizarea directa facuta de narator:
“om span”. In superstitia populara, acesta este un om
“insemnat”, periculos si trebuie evitat.
Psihologic, Harap-Alb nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales
din exterior, din comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are
momente de indoiala, de ezitare specific umane.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre personaje este cea a intalnirii
in padure, labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste. Lingusitor si umil,
spanul reuseste sa il convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa, desi tatal sau il
sfatuise sa se fereasca de astfel de oameni. Viclean, spanul varsa apa din pleosca si
il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in ea. Naivitatea mezinului este evidentiata
de narator prin caracterizare directa: “e boboc in felul sau la trebi aieste”. Acesta
intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il pandea. Spanul devine
rautacios si amenintator, silindu-l sa jure pe palos ca ii va arata “ascultare si supunere
in toate”. Aceasta scena devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul
“botezului”, aici primindu-si numele de HarapAlb, cat si o adevarata poarta a
infernului, de aici incepand pentru el greutatile vietii.
In relatia cu spanul, Harap-Alb dovedeste loialitate si credinta fata de stapanul
sau, intrucat jurase pe palos. Cinstit din fire, nu il tradeaza pe span nici chiar in
momentele dificile. Pe de alta parte, spanul este un stapan tiranic, impulsiv si agresiv.
Astfel, in momentul in care ajung la curtea Imparatului Verde, spanul il trimite la
grajd si devine amenintator, palmuindu-l ca sa ia “si mai mult frica”. De aceea, fetele
Imparatului Verde cred ca spanul nu le seamana deloc “nici la chip, nici la bunatate”
si ca Harap-Alb, sluga lui, “are o infatisare mult mai placuta si samana a fi mult mai
omenesc”. Spanul este dictatorial si aspru cu Harap-Alb, asumandu-si toate meritele
reusitei lui, intrucat considera ca stie sa-i fie stapan adevarat si sa il struneasca.
O ultima scena semnificativa pentru evolutia relatiei dintre cele doua
personaje este cea din finalul basmului, cand Harap-Alb se intoarce cu fata
Imparatului Rosu, pe care spanul dorea sa o ia de sotie. Aceasta dezvaluie adevarata
identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca Harap-Alb si-a incalcat juramantul, se
repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui, care il ridica la cer si apoi ii da
drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il readuce la viata pe
Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului Verde pentru a se casatori
si a-i urma la tron. Aceasta scena este semnificativa deoarece marcheaza sfarsitul
juramantului, dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o
renastere intr-o alta viata in care este pregatit pentru casatorie si pentru a deveni
imparat.
In opinia mea, relatia dintre cele doua personaje evidentiaza antiteza dintre
bine si rau, deznodamantul fiind reprezentat, ca intotdeauna, de triumful binelui
asupra raului. Protagonistul trece printr-o serie de probe, dar invata din greseli,
evolueaza, se maturizeaza pentru a merita sa devina imparat. Un rol important in
acest proces il are si spanul, care intruchipeaza raul, dar este si cel care il initiaza, “e
un rau necesar”. Ambele personaje sunt umanizate prin comportament, ganduri,
limbaj, fiind o expresie a viziunii despre lume a autorului.
“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici-tema si viziune-
Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o pledoarie
pentru echilibrul moral, orice abatere de la aceste norme fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele
din popor”, aparuta in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele nefaste pe care
le are asupra omului, setea de inavutire.
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal deoarece
acesta spera ca hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este pustiu,
sugerandu-se o influenta malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in sensul
castigarii de multi bani pe cai necinstite.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a IIIa,
de un narator omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul principal si
dezvaluie prin intermediul monologului interior in stil indirect liber.
Ghita este caracterizat in mod direct de narator, de celelalte personaje si prin
autocaracterizare, dar si in mod indirect, prin fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia
cu celelate personaje.
Statutul social al personajului este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita
este casatorit cu Ana, au impreuna doi copii si locuiesc in casa mamei Anei, soacra
lui. Familia duce un trai modest deoarece Ghita, cizmar de meserie, nu are de lucru.
Nemultumit de conditia lui sociala, Ghita tinde firesc spre bunastare si isi convinge
familia sa se mute pentru 2-3 ani la carciuma aflata la rascrucea unor drumuri
comerciale, Moara cu noroc.
Din punct de vedere moral, Ghita este la inceput un om harnic, cinstit, care nu
vrea decat sa agoniseasca suficienti bani cat sa-si angajeze zece calfe pentru
cizmarie. Bun meserias, muncitor, Ghita trudeste din greu pentru fericirea familiei
sale si se bucura atunci cand vede ca afacerile ii merg bine, iar familia este
multumita.
Psihologic, este individualizat prin monologul interior, dar si prin
caracterizare directa facuta de narator, care ii dezvaluie conflictul dintre dorinta de a
ramane om cinstit, dragostea fata de familie si patima banului care pune treptat
stapanire pe sufletul sau. Sub influenta acesteia, naratorul urmareste degradarea
morala si psihologica a personajului.
Trasatura dominanta a personajului este lacomia de bani, trasatura care il
conduce la dezumanizare si degradare morala.
O scena semnificativa in evolutia personajului este aparitia la han a lui Lica
Samadaul, seful porcarilor din zona, personaj malefic de care toti se temeau. Ghita
incearca initial sa se arate autoritar, dar si sa reziste propunerilor lui Lica. Gesturile,
comportamentul sau dezvaluie nesiguranta si teama care-l stapanesc.
Naratorul observa prin caracterizare directa schimbarea lui Ghita, care inainte
era “un om mereu asezat si pus pe ganduri”, iar dupa vizita lui Lica devenise “ursuz,
se aprindea pentru orisice lucru de nimic, nu mai zambea ca mainainte”. Ajunge
chiar sa regrete ca avea familie deoarece si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi
pasa”.
Conflictul interior este din ce in ce mai puternic, lupta dandu-se intre frontul
cinstit al lui Ghita si ispita bogatiei: “vedea banii gramada inaintea sa si i se
impaienjeneau parca ochii”.
Dezumanizarea lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat el devine din partas la
afaceri necurate complice la talharie si omor, depunand marturie mincinoasa in
favoarea lui Lica. Dupa proces este apasat de remuscari, de sentimentul vinovatiei si
se autocaracterizeaza in fata copiilor: “voi nu mai aveti un tata […] om cinstit”, “tatal
vostru e un ticalos”. Desi isi propune sa-l dea in vileag pe Lica, amana foarte mult
momentul, din dorinta de a strange cat mai multi bani. Constient ca nu-si mai poate
controla dorinta de imbogatire, da vina pe firea lui slaba, autocaracterizanduse: “asa
m-a lasat Dumnezeu, ce sa fac daca e in mine ceva mai tare decat vointa mea”.
O ultima scena semnificativa este cea in care Ghita o foloseste pe Ana drept
momeala pentru a-l demasca pe Lica. Vazandu-se parasita de sot, Ana isi exprima
dispretul pentru ceea ce ajunsese Ghita in mod direct: “nu e decat o muiere imbracata
in haine barbatesti”. Prabusirea psihologica a lui Ghita este inevitabila, intrucat
devine el insusi criminal, injunghiind-o pe Ana. El este ucis de Raut, devenind astfel
o victima a propriului destin din cauza neputintei de a se impotrivi setei sale
nemasurate de avere.
In opinia mea, destinul personajului principal al nuvelei, Ghita, are un rol
moralizator, intrucat ilustreaza consecintele devastatoare pe care le are asupra
omului dorinta de imbogatire. Chiar daca oscileaza si are momente de regret, patima
banului il orbeste, il dezumanizeaza treptat, transformandu-l din omul cinstit la
inceput in partas la afaceri necurate, complice la talharie si omor, iar in final in
criminal. In concluzie, sanctionarea personajului este pe masura faptelor savarsite,
intrucat ii lipsesc simtul masurii, echilibrul, stima de sine, calitati pentru care Slavici
pledeaza in opera sa.
“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici-relatia dintre personaje-
Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o pledoarie
pentru echilibrul moral, orice abatere de la aceste norme fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele
din popor”, aparuta in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele nefaste pe care
le are asupra omului, setea de inavutire.
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal deoarece
acesta spera ca hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este pustiu,
sugerandu-se o influenta malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in sensul
castigarii de multi bani pe cai necinstite.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a IIIa,
de un narator omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul principal si
dezvaluie prin intermediul monologului interior in stil indirect liber.
Personajul principal, Ghita, si sotia sa, Ana, personaj secundar, sunt
individualizate prin caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje,
dar prin caracterizare indirecta ce reiese din fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia cu
celelate personaje.
Statutul social al personajelor este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita
este casatorit cu Ana, au impreuna un copil si il asteapta pe al doilea. Locuiesc toti
in casa soacrei, mama Anei, intr-un sat saracacios. Familia duce un trai modest
deoarece Ghita, cizmar de meserie, nu are de lucru. Nemultumit de situatia sa
materiala, Ghita decide sa se mute pentru 2-3 ani la carciuma aflata la rascrucea unor
drumuri comerciale, Moara cu noroc.
Om harnic, cinstit, Ghita nu vrea initial decat sa agoniseasca atatia bani, cat sa
isi angajeze zece calfe pentru cizmarie. Ana, “cea inteleapta si asezata”, se arunca
“rasfatata” asupra lui, iar lui Ghita ii batea inima de bucurie, vazand ca afacerile ii
merg bine, iar familia este fericita.
Cuplul Ghita-Ana este introspectat psihologic de naratorul omniscient, care
stie ce simt, gandesc, ce planuiesc cei doi soti. De asemenea, naratorul observa atent
transformarea morala si psihologica a personajelor. Prin monologul interior se
evidentiaza conflictele interioare ale personajelor; Ghita oscileaza intre dorinta de a
ramane om cinstit, dragostea fata de familie si patima banului care incepe sa puna
stapanire pe sufletul sau. Ana oscileaza si ea intre a avea incredere sau nu in sotul ei,
devenind tot mai suspicioasa si indepartandu-se de el.
Echilbrul tinerei familii este tulburat de aparitia la han a lui Lica Samadaul,
personaj malefic de care toti cei din zona se temeau. Ana observa ca Lica este
oarecum “fioros la fata” si-l avertizeaza pe Ghita de pericolul pe care il simte.
Naratorul observa, prin caracterizare directa, schimbarea lui Ghita, care inainte era
“mereu asezat si pus pe ganduri”, iar apoi devenise “ursuz, se aprindea din orisice
lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”. Ajunge chiar sa regrete ca avea sotie
si copii, intrucat si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi pasa”. Se indeparteaza
incet, dar sigur de sotia sa, care “se simtea tot mai parasita”. Refuza sa-i dea
amanunte despre afacerile pe care le are cu Lica, iar relatiile dintre cei doi soti devin
tot mai reci: “ii era parca n-a vazut-o demult si parca era sa se desparta de dansa”.
Degradarea morala a lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat devine complice
la talharie si omor, depunand marturie mincionoasa in favoarea lui Lica. Dupa proces
este apasat de remuscari sincere, cerandu-i iertare Anei: “iarta-ma,
Ana, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat voi trai pe fata pamantului”.
Dezumanizare personajului principal atinge punctul culminant in momentul in
care decide sa o paraseasca pe Ana drept momeala pe care o intinde in cursa prinderii
lui Lica. Vazandu-se parasita de sot si impinsa in bratele altui barbat, Ana isi exprima
dispretul pentru ceea ce devenise Ghita, caracterizandu-l in mod direct:
“nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”.
Destinul personajelor este tragic, intrucat Ghita o injunghie pe Ana, iar el este,
la randul sau, ucis de Raut.
In opinia mea, destinele celor doua personaje au un rol moralizator, ilustrand
consecintele devastatoare pe care le are setea de inavutire asupra omului. Chiar daca
are momente de regret, patima banului il orbeste si il dezumanizeaza treptat pe Ghita.
Astfel, ajunge sa piarda nu numai increderea in sine, dar si pe cea a sotiei sale, Ana,
ceea ce conduce, inevitabil, la ruptura. Ana impartaseste acelasi destin pentru ca
incalca norme morale importante, precum cinstea si loialitatea fata de sotul ei.
“Plumb”
de George Bacovia
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu-tema si viziune-
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu-caracterizare personaj-
“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu-relatia dintre personaje-
“Ion”
de Liviu Rebreanu -tema si viziune-
“Ion”
de Liviu Rebreanu-relatia dintre personaje-
“Enigma Otiliei”
de George Calinescu -caracterizare personaj-
George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de atmosfera
moderna, dar respingea teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filosofia si
psihologica epocii, argumentand ca literatura ar trebui sa fie in legatura cu sufletul
uman.
casa de Otilia, care spune: “dar, papa, e Felix”. Portretul ei fizic este sugerat de
narator prin caracterizare directa, insa prin ochii lui Felix: “fata maslinie, cu ochii
mici si foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de
dantela”. Insa trupul suplu “de un stil perfect” si marea libertate de miscari ii confera
“o stapanire desavarsita de femeie”. De aceea, prezenta Otiliei ii dadu lui Felix “un
sentiment inedit demult presimtit” si il nemultumeste familiaritatea ei cu Leonida
Pascalopol, un prieten de familie, care ii satisface Otiliei toate capriciile femeiesti.
Dupa ce il prezinta celor aflati in casa, Otilia pare ca il uita pe Felix si intr-un tarziu
isi aminteste ca nu a fost o gazda prea buna, ii ofera ceva de mancare si apoi il
conduce in camera ei deoarece a lui nu era inca pregatita.
Camera Otiliei, descrisa prin tehnica detaliului semnificativ, o defineste intru-
totul. Astfel, masa de toaleta cu trei oglinzi mobile devine o sugestie pentru
pluriperspectivism. Sertarele deschise in felurite grade releva misterul.
Nenumaratele obiecte raspandite prin camera evidentiaza preocuparea pentru
cochetarie, iar partiturile muzicale si cartile releva inclinatiile artistice.
Trasatura ei dominanta este ambiguitatea, ce reiese si din comportamentul ei
definit de un amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: este
imprastiata si visatoare, trece repede de la o stare la alta, alearga desculta prin iarba
din curte, se mai joaca uneori cu papusi, dar e profund lucida si matura atunci cand
ii explica lui Felix motivele pentru care nu pot fi impreuna. Dovedeste ca se cunoaste
foarte bine, autocaracterizandu-se: “Sunt foarte capricioasa. Vreau sa fiu libera!”.
O ultima scena semnificativa este cea din finalul romanului in care Felix il
intalneste intamplator pe Pascalopol dupa mai multi ani. El ii arata o fotografie care
infatisa “o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta si un barbat exotic” care era
sotul ei. Pascalopol ii marturiseste lui Felix ca a lasat-o pe Otilia “sa-si petreaca liber
anii cei mai frumosi”, iar ea s-a casatorit cu un conte. Desi acesta o cunoscuse cel
mai bine, Pascalopol recunoaste ca nici el nu a inteles-o in profunzime si o
caracterizeaza in mod direct: “A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o
enigma.”. Felix priveste fotografia Otiliei si constata ca desi “era frumoasa, cu linii
fine”, nu mai avea aerul de alta data, ci cazuse in platitudine. De aceea, Felix
concluzioneaza ca “nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul insusi”.
In concluzie, Otilia ramane unul dintre cele mai interesante si complexe
personaje feminine din literatura romana si un personaj reprezentativ pentru conditia
femeii la inceputul secolului al XX-lea.
“Enigma Otiliei”
de George Calinescu-relatia dintre personaje-
“O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale-caracterizare personaj-
“Morometii”
de Marin Preda-tema si viziune-
S-A SCOS DIN PROGRAMA!
“Morometii”
de Marin Preda-relatia dintre personaje-
“Iona”
de Marin Sorescu-tema si viziune
S-A SCOS DIN PROGRAMA!
Neomodernismul este un curent ce se manifesta in perioada 1960-1980,
constituind o revigorare a poeziei autentice, prin asimilarea creatoare a unor modele,
dar distantandu-se de ele prin noutate si prin diversitate tematica.
Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii de
seama ai neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in anul 1968
si este o meditatie parabola asupra destinului tragic al omului in univers.
Pe de o parte, opera se inscrie in neomodernism prin limbajul ambiguu, aluziv.
Se remarca valorificarea simbolurilor si a metaforelor: marea, ce reprezinta
universul, pestele cel mare - idealul, geamanul - dorinta de a nu fi singur, acvariul -
un spatiu limitat, burtile de peste - orizontul ostil.
Pe de alta parte, se pot recunoaste in piesa trasaturi ale teatrului absurd care
neaga caracterul rational al vietii. Tehnicile de realizare sunt moderne: solilocviul
(vorbirea personajului cu sine ca si cand ar avea un interlocutor fictiv), galimatiasul
(comunicarea ideilor fara o inlantuire logica), flashback-ul (amintirile lui Iona despre
familia sa), intertextualitatea (trimiterea la mitul biblic al lui Iona), ludicul (ideea de
a construi o banca in mijlocul marii), ironia (la adresa pestilor) si autoironia.
Piesa “Iona” este o drama existentiala intrucat prezinta transformarile
constiintei si conditia umana.
Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care
actiunea se concentreaza asupra unui conflict puternic, iar personajele traiesc o
permanenta stare dramatica si au un destin nefericit.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in incercarea
de a-si gasi libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In acest sens, Marin Sorescu
marturisea: “Stiu ca am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de
singur”. Autorul propune o posibila reinterpretare a titlului “Io, io in vreo limba
veche inseamna eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic, proorocul Iona,
din cartea cu acelasi nume din Vechiul Testament. Spre deosebire de mitul biblic,
pescarul lui Marin Sorescu se afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea de
evadare. Titlul devine un element de structura semnificativ deoarece evidentiaza atat
ideea singuratatii, cat si ideea cautarii de sine.
Compozitional, piesa este alcatuita din patru tablouri si este structurata sub
forma unui solilocviu. Autorul intervine in mod direct in didascalii, oferind
informatii despre decor, dar mai ales despre gesturile, mimica, atitudinea si
comportamentul personajului.
Un alt element de structura semnificativ pentru tema si viziune este reprezentat
de relatiile spatio-temporale. Actiunea se petrece intr-un cadru imaginar, burtile de
peste, iar perspectiva temporala este discontinua, urmarind psihologia personajului.
Personajul principal al piesei, Iona, este casatorit, are doi copii si este un
pescar ghinionist. De la inceputul piesei se afla in gura unui peste urias, dar nu
constientizeaza acest lucru. Dupa ce devine prizonier in burta chitului incearca sa
evadeze, folosindu-se de cutitul de pescar, dar constata ca ajunge in burta altui peste
si apoi a altuia.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea in care Iona decide sa ii
scrie mamei sale o scrisoare in care sa-i ceara sa-l mai nasca o data. Isi taie o bucata
de piele din palma stanga, scrie pe ea cu sange si o pune intr-o basica de peste,
imaginandu-si cum oamenii vor sari in ajutorul sau. Dar, din neatentie, calca pe
basica, iar aceasta se sparge cu un zgomot teribil. Iona este naucit si, observand
scrisoarea pe jos, crede ca este a unui naufragiat care “vrea sa induioseze lumea cu
soarta lui nenorocita”. Realizeaza ca, de fapt, nimeni nu va sari in ajutorul lui pentru
ca in cele mai fericite sau mai dramatice momente ale vietii sale, omul este singur.
Prin urmare, renunta la ideea de-a ii mai scrie o scrisoare mamei sale.
O ultima secventa semnificativa este cea din finalul operei, cand Iona are
senzatia ca s-a eliberat, dar realizeaza destul de repede ca totul este o iluzie.
Privind la orizont, constata ca nu vede “nimic, decat un sir nesfarsit de burti” si
intelege atunci drama umana care se desfasoara intr-un spatiu limitat: “Toate
lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru”.
Amintirile se estompeaza, iar Iona nu-si mai poate identifica bunicii, parintii,
scoala, propria viata. Ajunge sa nu se mai recunoasca nici pe sine: “Cum ma numesc
eu?”, insa in final se regaseste: “Eu sunt Iona”. Constata ca trebuia sa o ia “in partea
cealalta”, vazand ca nu poate evada din burtile pestilor, Iona gaseste o alta modalitate
de a se elibera din captivitate, sperand ca se va renaste intr-un mediu liber. Astfel, se
sinucide cu ajutorul cutitului de pescar, gestul sau sugerand constientizarea la care a
ajuns, gasirea libertatii: “razbim noi cumva la lumina”.
In concluzie, prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu poate
avea multiple variante de interpretare. Finalul ramane deschis, accentuand ideea ca
niciodata nu este prea tarziu pentru trezirea constiintei si ca uneori iesirea dintr-o
situatie limita se afla in propria persoana si nu undeva in exterior.