Publicată în decembrie 1883 în ediţia princeps a "Poeziilor" lui M.

Eminescu, poezia “Odă” este o creaţie eminesciană

dedicată transformărilor fundamentale pe care iubirea le provoacă în sufletul omenesc.
“Omul este o faptură esenţialmente duală, materială şi spirituală în acelaşi timp. El aparţine, ca trup, lumii inferioare,
dar nutreşte, prin iubire, visul de a se înălţa până în lumea superioară.” (P.M.G.)
Poezia aparţine speciei lirice, find o odă, alcătuită din strofe cu aceeaşi formă şi cu aceeaşi structură, în care se exprimă
elogiul, entuziasmul sau admiraţia faţă de persoane, fapte eroice, idealuri.
Substratul mitic al textului. E. operează în acest text elemente preluate din mitologia greacă, prin evocarea suferinţelor
mistuitoare şi a morţii lui Nessus şi a lui Hercules. Împrejurările morţii eroului grec Hercules sunt reductibile la următoarele
elemente: incitat de soţia sa Deianira, împotriva centaurului Nessus care ar fi vrut s-o siluiască, Hercule îl omoară. Acesta,
în ultimele clipe de viaţă, o sfătuieşte pe Deianira să-şi îmbrace soţul, presupus infidel, într-o cămaşă înmuiată în sângele
său de centaur. Sângele se doveşte a fi deopotrivă înveninat şi inflamabil, astfel că Hercule moare în chinuri cumplite,
încercând să-şi scoată de pe trup cămaşa, care, lipită, se mulge odată cu carnea.
T: Poezia este o odă închinată singurătăţii, morţii, iubirii şi salvării prin uitare. Aceste teme sunt realizate prin
intermediul unor motive filosofice sau mitologice: motivul nemuririi, al mântuirii, al păsării Phoenix, motivul suferinţei şi al
mării. Din puncte de vedere compoziţional, textul este alcătuit din 5 strofe de câte 4 versuri, fără rimă, structură care
relevă noi sensuri ale textului la fiecare lectură. Poezia conturează un spaţiu ontologic [spaţiu al existenţei], căci în cele 5
strofe acoperă un ciclu existenţial complet: trecut, prezent şi viitor. Existenţa umană este marcată în text de următoarele
etape: conştiinta vârstei de aur a tinereţii, trecerea prin lucruri lumeşti prin experienţa dragostei şi raportarea la
dimensiunea tanatică. [tanatic- referitor la moarte, specific morţii]
În prima strofă, eul liric se confesează, se întoarce în trecut, când consideră că tinereţea e veşnică. În acel moment din
trecut, moartea pare inexistentă, iar el, poetul era convins de apartenenţa sa la cele veşnice: "Nu credeam să-nvăţ a muri
vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi". Tragismul experienţei individuale trăite este concentrat în primul vers,
cuprinzând două verbe cu încărcătură semantică incompatibilă: "a învăţa" ce desemnează una dintre modalităţile
cunoşterii şi "a muri" ce fixează dimpotrivă, sfârşitul cunoşterii. Acestea punctează cursul pe care-l urmează omul între
viaţă şi moarte, "a muri" încheind periplul omului în plan terestru. Verbele aflate la imperfect -"nu credeam", '"nalţam"-,
proiecteaza acţiunea conjunctivului "să-nvăţ" într-un trecut relativ în care eul liric se simţea contopit cu Cosmosul, stare
întreruptă cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporală, definind un fenomen continuu, ce defineşte omul. În
strofa a 2-a, echilibrul sufletesc se destramă când se întâlneşte cu realul: iubirea, cu suferinţa ei "dureros de dulce".
Intensitatea sentimentului e sugerată prin repetarea pronumelui de persoana a II-a: "tu" ("Când deodată tu răsărişi în
cale-mi/ Suferinţă tu..."). Strofa se îmbogăţeşte stilistic prin construcţiile oximoronice: "dureros de dulce" şi "voluptatea
morţii". Odată cu trăirea sentimentului de dragoste, pentru poet începe o suferinţă nesfârşită; apare acum şi perspectiva
morţii: "Pân-în fund băui voluptatea morţii/ Ne’ndurătoare". Patima devoratoare, mistuitoare a dragostei este subliniată în
strofa a 3-a prin evocarea celor doi eroi din mitologie, Hercule şi Nessus, care au murit în chinuri fizice datorate intrigilor
unei femei. La fel, sufletul poetului mistuit de patima erotică a dragostei, e o ardere pe care n-o poate stinge cu toate
apele mării. Trăirea erotică atinge punctul culminant în strofa a 4-a şi e sugerată de mistuirea în flăcările propriului rug.
Profuzimea suferinţei interioare şi dimensiunile durerii exterioare se revarsă într-o imagine antologică, nuanţată cu
aceleaşi duble determinări: un substantiv însoţit de un atribut adjectival (exprimat prin adjectiv posesiv), corelat cu un alt
calificativ: "al meu propriu vis ", "al meu propriu rug ". Suferinţa poetului este dublă: visul creaţiei s-a irosit în experienţe
lumeşti, iar lui, ca individ, dragostea i-a fost refuzată. Poetul (eul superior) nutreşte iluzia că ar putea renaşte din propria-i
cenuşă (asemenea păsării Phoenix), că ar putea să se înalţe în sferele celeste, într-un timp nedefinit, unde să-şi reînnoiască
eternitatea. Ultima strofa evocă liniştea pe care sufletul poetului ar putea-o dobândi odată cu dispariţia cauzei
suferinţelor: “piară-mi ochii turburători din cale”. Liniştea este invocată cu scopul de a pregăti trecerea în nefiinţă.
Moartea apare ca o încheiere firească a ciclului vieţii, ca mijloc de contopire cu marele univers. "Nepăsare trista”, expresie
ce face trimitere la atracţia Luceafărului, "nemuritor si rece".
În această poezie care atinge perfecţiunea, ME creeaza un limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin
valorificarea metaforică a limbii la nivel morfologic şi sintactic. În ipostaza de geniu, poetul, deşi fiinţă efemeră, tânjeşte
după existenţa eternă. ONTOLOGÍE - ramură a filozofiei ce studiază trăsăturile generale ale existenţei; teoria existenţei