Dara-Dăncilă Anamaria

Clasa: a XI-a A

Noaptea de decemvrie(interpretare)

Poemul „Noaptea de decemvrie”, de Alexandru Macedonski, este

publicat iniţial în revista „Forţa morală (1902)” şi apoi în volumul „Flori
sacre (1912)”. La baza pomului stă o pildă de înţelepciune orientală
„Hangiul şugubăţ”, a înţeleptului iranian Saadi. Macedonski valorificase
această pildă în 1890 când publicase poemul în proză Meka şi Meka, poem
ce simboliză condiţia omului superior care nu admite nici un copromis în
calea sa spre atingerea idealului absolut.

În „Noapte de decemvrie” poetul îmbină elemente romantice cu

cele simboliste şi cu cele clasiciste.

Tema ilustrează condiţia artistului însetat de absolut, care nu se

abate de la calea cea dreaptă, deşi lumea, societatea îi este ostilă. În antiteză
avem omul obişnuit care îşi atinge ţelurile apelând la compromisuri şi la
mijloace facile. Măştile geniului sunt reprezentate de poet şi de emir, iar
omul obişnuit de drumeţul pocit. Subiectul este o legendă narată la
persoana a III-a.

Poemul este structurat din trei secvenţe lirice principale.

Prima secvenţă lirică (versurile 1-28) este dominată de elemente

ale imaginarului poetic romantic. Metafora-simbol ,,camera moartă,, şi
epitetul dublu ,,pustie şi albă,, sugerează lipsa emoţiei lirice. Lipsa muzei
este exprimată prin ,,nicio scânteie în ochiu-adormit,, Urmează apoi
descrierea spaţiului exterior – câmpia pustie şi albă, simbol al lumii în care
trăieşte poetul, o lume ostilă deoarece e noapte/beznă şi ,,luna-l priveşte cu
ochi oţelit,,

A doua secvenţă lirică (versurile 29-39) este consacrată motivului

romantic al inspiraţiei, flacăra simbolică, de natură divină care face
posibilă trecerea potului în universul ideal al poeziei.
 A treia secvenţă lirică (versurile 40-227) debutează cu
metamorfozarea poetului în emir. Emirului, simbol al omului superior care
nu se mulţumeşte cu viaţa în bogăţia din ,,rozul Bagdad,, - simbol al fericirii
pământeşti, Macedonski îi conturază un portret de geniu: ,,E tânăr, e
farmec,
e trăznet, e zeu,, şi ca orice geniu are un ideal superior către care
aspiră:,,Spre Meka se duce cu gândul mereu,, Dar între ,,rozul Bagdad,, şi
Meka este o pustie imensă pe care emirul trebuie s-o străbată înfruntând
mari pericole.

Emirul porneşte la drum însoţit de un mare alai alcătuit din robi

înarmaţi, cămile cu provizii de apă şi hrană, oprindu-se ,,o clipă pe verdele
pisc,, - simbol al speranţei, privind pentru ultima oară oraşul. În acelaşi
timp cu el pleacă spre Meka un cerşetor, al cărui portret este alcătuit în
antiteză cu cel al emirului, sugerând trăsăturile omului obişnuit: searbăd la
faţă, mai slut ca iadul, zdrenţăros, pocit, viclean la privire. Tot în antiteză
sunt şi drumurile pe care apucă cei doi călători: cerşetorul pleacă pe un
drum ce coteşte, simbol al compromisurilor pe care un om obişnuit le face,
iar emirul porneşte să parcurgă deşertul, simbol al vieţii drepte, trăite cu
demnitate, fără nici un fel de ocolişuri.

Emirul îndură toate vicisitudinile unei existenţe demne. Calea cea

dreaptă stă sub semnul focului şi sub semnul sângelui. Culoarea dominantă
în parcurgerea deşertului este roşul, simbol al vieţii, dar şi al patimii de a
atinge idealul. Poetul accentuează dificultatea atingerii idealului printr-o
enumerare de simboluri ce sugerează setea de absolut: ,,un chin fără
margini de sete-arzătoare,, ,,Şi tot fără margini pustia se-ntinde/Şi tot nu s-
arată oraşul presfânt,, ,,Şi tot nu s-arată cetatea de vise,, Prezenţa forţelor
ostile ce se împotrivesc idealului emirului, simbol al societăţii superficiale şi
meschine, este ilustrată printr-o aglomerare de verbe: naintează, s-aprinde,
aleargă, vibrează, curg.

Servitorii şi animalele mor pe rând sub arşiţa nemiloasă a pustiei,

poetul prezentând imagini apocaliptice: roşu de sânge, roşii movile .
Culoarea roşie este aici simbol al destinului implacabil. Chinurile emirului,
care suferă de sete şi foame, sugerează zbuciumul poetului pentru condiţia
sa nefericită în lumea cu care nu poate comunica. Ajuns la apogeul
călătoriei sale emirul trăieşte iluzia idealului său: vede porţile albe ale
Mekăi, alargă spre cetate dar aceasta se depărtează. Setea poetului de a
atinge perfecţiunea depăşeşte puterile umane de aceea atingerea
absolutului este imposibilă ,,alba cetate rămâne nălucă,,

Iluzia emirului sugerează un sfârşit tragic al omului superior care-

şi închină viaţa împlinirii unui ideal absolut, el fiind victima propriului
crez, calea dreaptă pe care o urmează geniul, dar care cere sacrificii. Cu
ultimile puteri emirul îl zăreşte pe drumeţul pocit întrând pe porţile Mekăi
pământeşti, în timp ce el va transcende în Meka cerească.
 Finalul ilustrează, simbolic, destinul implacabil al omului superior
supus suferinţei pricinuite de incapacitatea oamenilor de a-i înţelege
idealul: ,,Murit-a emirul sub jarul pustiei,,