Luceafarul

de Mihai Eminescu

- amplul poem Luceafarul apare în anul 1883, anul de maxima stralucire, dar și moarte spirituala, în
Almanahul Societății Academiei Social Literare „ Romania Juna”
- a fost inspirat din doua basme populare romanesti culese de germanul Richard Kunisch și
publicate în jurnalul de călătorie prin Tările Romane. Cele doua basme sunt Miron și frumoasa fără
cap și Fata în grădina de aur.
- construcția este impresionantă. Are 98 de strofe dispuse în 4 tablouri alegorice
- este un poem epico-lirico-dramatic care aparține liricii mastilor ( fata de împărat, Catalin,
Luceafarul, Demiurgul sunt masti ale eului liric)
- tema poemului , exprimata în forma alegorica, este conditia geniului, relația lui cu contingentul și
cu ooamenii comuni
- cele patru tablouri sunt construite pe alternanta spatiilor universal-cosmic și uman-terestru și pe
ideea de cuplu

Tabloul I
- se deschide prin formula basmica „ A fost odată ca-n povești..” ce fixeaza un timp și spațiu vag,
asemănător celui basmic. Urmează portretul fetei de împărat, unica prin frumusețea ei. Fata
contempla spatiile nemarginirii și are nostalgia absolutului. Aspiratia apare la indivizii spureriori
semenilor
- dragostea pentru Luceafar este de fapt o confruntare cu ilimitatul. Cele doua spatii, universal-
cosmic și uman-terestru, se întâlnesc astfel. Fata e infatisata mereu în spatii de trecere. Astfel,
întâlnirea dintre ei doi are loc în plan onilic, fiind mediata de oglinda. Orice întâlnire în plan real nu
ar fi posibila deoarece orice comunicare reala pentru el ar însemna un început de moarte
- fata rosteste cele doua formule magice, incantatorii în urma cărora au loc epifaniile Luceafarului.
Cele doua epifanii, înger și demon, sunt antitetice, bazandu-se la rândul lor pe o suita de antinomii.
Îngerul este fiu al marii și al cerului și vine din mare, iar demonul este fiu al nopții și al soarelui și
vine din ceruri. Tot în aceste spatii își cheamă iubita.
- ambele chemari sunt refuzate deoarece fata simte incompatibilitatea de esenta dintre ea și
Luceafar.
- la finalul tabloului, cuplul nu se realizeaza

Tabloul al II-lea
- aparține doar spațiului uman-terestru și surprinde întâlnirea dintre pajul Catalin și fata de împărat
devenita acum Catalina. Numele pe care ea îl dobandeste sugerează intrarea în norma comuna
- idila dintre cei doi se desfășoară după toate regulile amorului curtean: cu ispitiri, refuzuri tactice,
invitații, alte refuzuri și, în final, acceptarea.
- scenariul este asemănător celui al vanatorii.
- strofele finale ale tabloului surprind ritualul erotic eminescian cu jocuri erotice, ruperea de lume,
somnul și visul
- la finalul tabloului, cuplul se realizeaza, sugerandu-se ca intre indivizii de același fel relatiile se
stabilesc cu repeziciune

Tabloul al III-lea
- aparține spațiului universal-cosmic și surprinde călătoria intergalactica, regresiva în timp și spațiu,
a Luceafarului pentru a cere Demiurgului dezlegarea de nemurire. Aceasta este o călătorie de
autocunoastere spre spațiul original al inceputurilor
- cererea dezlegarii de nemurire este refuzata de Creator deoarece ar însemna sa schimbe firea
lucrurilor. Ii ofera în schimb ipostaza titanica cu variantele ei (imperiala, neptunica, orfica). De
asemenea, îl face sa înțeleagă limitele conditiei umane. Luceafarul este acum Hyperion (de la
hyper-eon). În mitologia greaca, el este unul dintre titani, fiu al „soarelui” Homer
Tabloul al IV-lea
- aduce împreuna cele doua spatii, universal-cosmic și uman-terestru, pentru a le desparți definitiv.
Debuteaza cu imaginea cuplului de îndrăgostiți într-o pădure de tei cu parfum narcotizant. Fata are
din nou nostalgia astrului, îl invoca folosind aceeași formula magică și incantatorie, de data aceasta
pentru a ilumina norocul. Luceafarul nu se mai aprinde ca-n alte dați, ci contempla meditand
întreaga scena. El înțelege în sfârșit diferențele dintre el și oamenii comuni. I se adreseaza numind-o
„chip de lut”, dar nu în scop peiorativ, ci doar pentru a sublina conditia limitata.
- el este lamurit asupra diferentelor care-l separa de lumea oamenilor comuni, limitati în timp și
spațiu. „cercul stramb” este conditiei umane