Floare albastră

Mihai Eminescu

Genul liric:
Genul liric cuprinde operele literare în care, cu ajutorul eului liric, sunt exprimate
ideile, gândurile și sentimentele autorului.

Curentul literar:
Romantismul este un curent literar-artistic apărut ca reacție împotriva rigorilor
clasice și împotriva raționalismului iluminist. Acest curent promovează
originalitatea, libertatea imaginației și exprimarea sinceră a sentimentelor.
Poezia “Floare albastră” aparține romantismului datorită temei, iubirea, a
numeroaselor antiteze precum viață - moarte, vis -realitate, aproape - departe, a
profunzimii meditației asupra universului, dar și datorită identificării a noi
surse de inspirație precum istoria și folclorul.

Apariția și încadrarea în specia literară:

Poezia “Floare albastră” a fost scrisă în anul 1872, dar publicată la data de 1
aprilie 1873 în revista “Convorbiri literare”.
Din punct de vedere al speciei literare, opera se încadrează și ca elegie, datorită
sentimentelor de tristețe, ca eglogă, datorită idilei și a temei de iubire ca formă
de cunoaștere, dar și ca meditație pe aceeași temă.

Tema:
Tema principală a operei este iubirea. În această poezie se prezintă visul iubirii
ce se poate împlini, îmbinat cu melancolia pierderii iremediabile a iubirii.
Alte teme specifice textelor eminesciene, enunțate în poezie sunt tema naturii,
prin prezența elementelor naturii și tema condiției omului de geniu.

Titlul:
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun “floarea” și un adjectiv simplu
“albastră”. Acest titlu reprezintă un motiv literar ce semnifică iubirea împlinită
într-o lume ideală.
Substantivul “floare” este asociat ființei umane, care este gingașă și fragilă, ca o
floare, iar epitetul cromatic “albastră” reprezintă un spațiu infinit, etern.
 Floarea albastră este și floarea de nu mă uita, ceea ce sugerează o iubire ce
trebuie reamintită.

Compoziția exterioară:
Poezia cuprinde 56 de versuri, împărțite în 14 strofe , cu o măsură de 7-8 silabe, cu
o rimă îmbrățișată și un ritm trohaic.

Structura de adâncime:
Poezia este împărțită în 4 secvențe lirice corespunzătoare intervenției celor două
voci lirice.

Prima secvență:
Prima secvență este alcătuită din primele trei strofe și cuprinde reproșul
prezenței feminine la adresa eului liric, a prezenței masculine, referitor la faptul
că acesta se retrage în propria lume, în sferele înalte ale cunoașterii, de care
acesta aparține: “Iar te-ai cufundat în stele/ Și în nori și-n ceruri nalte?”.
În această secvență se face diferența dintre cele două lumi, lumea terestră a
prezenței feminine și lumea rece a ideilor.
Tot în această secvență, la observarea diferențelor de lumi, este exprimată
dorința de sacrificiu pentru a face posibilă împlinirea iubirii. Fata își dorește ca
el să se sacrifice: “Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.

A doua secvență:
A doua secvență este alcătuită din a patra strofă și cuprinde răspunsul
îndrăgostitului. Atitudinea acestuia este relaxată, deoarece în această secvență se
poate observa meditația sa asupra ceea ce îi este cerut și faptul că acesta știe că
fericirea sa este limitată de condiția sa de geniu, deoarece dacă renunța la
aceasta, nu ar putea fi fericit în mediul terestru.
Apelativul “mititica” reprezintă apropierea dintre cei doi și este completat de
adverbul cu valoare de simbol “dulce”.
Verbele și pronumele la persoana I (“eu”, “am râs”, “n-am zis nimica”) sunt mărci
tipice ale eului liric și compun o stare de spirit: “Eu am râs, n-am zis nimica”,
care este o cugetare finală, un răspuns clar al incapacității dintre cei doi.
Exprimarea interjecțională cu tentă imperativă “ah!” însoțită de verbul la trecut
“spuse” (“Ah! ea spuse adevărul”), întăresc ideea de incapacitate, de diferență
între cele două planuri, terestru și cosmic.

A treia secvență:
 A treia secvență este alcătuită din strofele V-XII și cuprinde ritualul erotic prin
care ea încearcă să-l convingă pe el să părăsească lumea lui pentru a trăi în
planul terestru.
Cadrul este unul natural, terestru, un cadru intim, cu elemente specifice
eminesciene precum codrul, valea, balta, luna: “Hai în codrul cu verdeață!”.
Acest cadru este unul idilic, ideal.
Cuplul pare protejat de natură prin elemente precum “ochi de pădure” (“Acolo-n
ochi de pădure”, “Vom ședea în foi de mure”).
Scenariul ritualului erotic se conturează gradat prin descrierea cadrului natural,
invitația într-un cadru intim,conversația ludic-erotică, prin gesturile tandre
dintre cei doi, sărutul, îmbrățișarea, sfârșind totuși cu despărțirea.
Gesturile tandre dintre cei doi prezintă iubirea ideală: “Mi-i ținea de subsuoară,/
Te-oi ținea de după gât.", “Ne-om da sărutări pe cale,/Dulci ca florile ascunse.”.
Deși tot ritualul erotic se sfârșește cu despărțire, epitetul “dulci” atribuit
sărutărilor, reprezintă legătura spirituală dintre cei doi.

A patra secvență:
A patra secvență este alcătuită din ultimele două strofe și cuprinde monologul
eului liric, meditație asupra existenței umane.
În această secvență, pentru eul liric care meditează, iubirea este acum un ideal, o
amintire.
Verbele la timpul trecut ( “te-ai dus”, “a murit”) susțin decalajul temporal și
tonalitatea melancolică.
Prezenței feminine îi sunt atribuite diferite apelative, sugerând treptele
cunoașterii erotice. De la “mititica”, aceasta este numită “Ce frumoasă, ce
nebună/ E albastra-mi, dulce floare!”, ca la sfârșit să fie numită doar “Floare-
albastră! floare albastră...” sugerând idealul de iubire.
Geniul este conștient de incompatibilitatea dintre cele două lumi, distinge visul
de realitate și de tristețea imposibilității împlinirii iubirii, acestea fiind sugerate
de versul: “Totuși...este trist în lume!”. Acest vers sugerează tristețea geniului față
de neîmplinire ființei superioare, care aspiră la găsirea sufletului pereche pentru
formarea cuplului originar, acest lucru fiind totuși doar un vis.

Încheiere:
Poezia “Floare albastră” reprezintă o anticipare a problematicii prezentată în
“Luceafărul”, aceea a iubirii neîmplinite, a diferenței dintre vis și realitate, a
incompatibilității celor două lumi și a neîmplinirii fericirii geniului.