Basmul cult reprezintă specia genului epic cu caracter oral, autor

cunoscut unde evenimentele reale se împletesc cu cele de natură

ficțională. Opera „Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă a
fost publicată pentru prima dacă în revista „Convorbiri literare” la 7
august 1877. Această operă aparține speciei basmului deoarece:
Este prezentă formula inițială. Formula inițială în operă este „amu
cică era odată într-o țară un crai” este diferită față de populara formulă
inițială folosită în mai multe basme „a fost odată ca niciodată”
deoarece cea din urmă indică la un timp atemporal. Ion Creangă trece
peste această atemporalitate, iar prin acel „cică” spune pur și simplu
că totul se întâmplă undeva în trecut.
Este prezent fabulosul. Una dintre caracteristicile fiecăruia basm
este prezența fabulosului, acesta fiind prezent și aici prin intermediul
obiectelor magice, personajelor și ființelor cu caracteristici ieșite din
comun, precum: apa vie și apa moartă, aripa magică oferită eroului de
către furnici, casa de aramă, calul fermecat al lui Harap-Alb, Cerbul
Magic, nestematele din Grădina Cerbului magic, sălățile din Grădina
Ursului, metamorfozarea Spânului.
Sunt prezente diferite tipuri de personaje. Sunt: personaje
pozitive(Fata Împăratului, craiul, Harap-Alb, Sfânta Duminică),
personaje himerice, animale ce comunică, măști ale diferitelor tipuri
de indivizi(Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Gerilă, Păsări-Lăți-Lungilă),
donatoare(furnicile și albinele.)
Sunt prezente cifrele magice, o caracteristică tipică basmelor.
Exemple de cifre magice sunt: trei(trei fete, trei băieți, trei smicele de
măr dulce) și doisprezece harabale de pâine, doisprezece butoaie cu
vin)
Viziunea despre lume este un fabuloasă, și asta sunt prezente
elemente fabuloase, au loc întâmplări fabuloase, întâmplări la care
participă personaje cu caracteristici ieșite din comun.
O scenă reprezentativă pentru viziunea despre lume este scena
mesei. Ajunși la Împăratul Roșu acesta îi poftește pe erou și pe cei
cinci monștri simpatici, la masă, dar aceasta nu este o masă normală,
deoarece sunt aduse cantități inimaginabile de mâncare. Masa însăși
este o probă, pe care cei șase o vor trece din cauza setei și apetitului
lui Setilă și Flămânzilă.
 O altă scenă reprezentativă pentru viziunea despre lume este scena
probei casei de aramă. Cei șase pentru a trece proba trebuie să
supraviețuiască o noapte în casa ieșită din comun, dar în interiorul ei
temperaturile ajung la un nivel extrem de ridicat, totuși, nici asta nu
este suficient pentru Gerilă, căruia încă îi era frig. Cei șase ajung la o
mică ceartă, iar Gerilă ajunge să răcească din greșeală camera,
aducând temperatura la un nivel tolerabil pentru ceilalți.
Tema operei este lupta dinte bine și rău, dublată de tema
maturizării eroului, opera devenind astfel un bildungsroman, o operă
ce prezintă inițierea protagonistului. Tema operei se manifestează prin
probele la care este supus Harap-Alb de către Spân. Aceste probe au
rol de formare pentru fiul de crai, pregătindu-l pentru viitorul, iar
Spânul are rolul unui mentor, Harap-Alb fiind discipolul lui.
O scenă cu relevanță pentru această temă este însăși scena fântânii.
Când Harap-Alb a plecat de acasă, tatăl lui l-a sfătuit să se ferească de
Omul Spân, dar tânărul fiind naiv, nu face asta. Acesta alege să-l ia pe
Spân drept companion de drum, iar Spânul reușește să-l păcălească pe
tânăr. Acesta se coboară într-o fântână și îi spune că e răcoros și
plăcut, și c-ar trebui să se coboare și el. Tânărul așa face, iar Spânul
astupă fântână, și îi spune că singura lui cale de scăpare este să-i
devină slugă. Tânărul fecior de crai văzând că nu mai are încotro,
acceptă, iar Spânul îi scoate afară. Tânărul jură pe paloș, și îi este dat
numele „Harap-Alb.” Cu această scenă începe conflictul dintre bine și
rău, dar și relația de mentor-discipol dintre cei doi.
O altă scenă relevantă pentru temă este scena finală. Harap-Alb
mărturisește în fața Spânului, a Împăratului și a fetei lui că el este de
fapt fiul de crai, astfel rupându-și jurământul făcut cu Spânul. Cel din
urmă îi retează capul cu obiectul jurământului, paloșul. Calul magic al
lui Harap-Alb îl ucide pe Spân, deoarece rolul ca și mentor s-a
încheiat. Fata de Împărat îl reînvie pe Harap-Alb folosit cele trei
smicele de măr dulce, apa vie și apa moartă. Odată cu moartea
Spânului și cu reînvierea lui Harap-Alb, procesul tânărului de
maturizare a ajuns la un sfârșit. Astfel, binele rămâne câștigător ca de
obicei în fața răului, iar echilibrul este restabilit.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar întâmplările sunt narata
„din spate”, la persoana a III-a, de către un narator obiectiv,
omniscient, omniprezent, heterodiegetic. Focalizarea este externă
deoarece întâmplările sunt narate de un observator.
Timpul și spațiul sunt vagi, neclare. Acel „cică” din formula
inițială indică că totul s-ar fi petrecut cândva în trecut. Spațiul este la
fel de vag ca și timpul, fiindcă nu sunt date informații concrete, nici-o
locație reale sau punct de reper, decât împărățiile craiului și ale celor
doi Împărați, grădinile magice, pădurea etc.
Numele protagonistului apare în titlul, asta făcându-l personaj
eponim. Numele fiului de crai, Harap-Alb, este un oximoron,
deoarece „Harap” înseamnă rob, om cu piele de culoare întunecată, iar
„alb” se referă la bunătate, o poziție înaltă, nu cea a unui sclav. Fiind
făcut sluga Spânului, fiul de crai însuși acceptă acest nume, arătând
astfel loialitate și fiind credincios față de stăpânul său chiar dacă a
jurat pe paloș.
În concluzie, opera „Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion
Creangă și apărută prima dată pe 7 august 1877 în revista „Convorbiri
literare” se încadrează în specia genului epic, basmul cult, deoarece
prezintă formula inițială, elemente fabuloase, diferite tipuri de
personaje, conflictul dintre bine și rău, iar viziunea despre lume este
una fabuloasă.