ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE

INTAIA NOAPTE DE RAZBOI de

CAMIL PETRESCU
In eseul Noua structura si opera lui Marcel Proust, Camil Petrescu facea
procesul romanului auctorial cu argumente ca acelea pe care le va folosi
mai tarziu Jean Paul Sartre, in Situations III. Punctul de plecare il
reprezinta pretentia scriitorului auctorial (ridicola, dupa Camil Petrescu) de
a stii ceea ce se petrece in sufletul si constiinta personajelor sale. Cu
aceasta ocazie, Camil va lansa celebra formula Eu nu pot vorbi onest
decat la persoana I.
Romanul publicat in 1930, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de
razboi, este, asadar, un roman subiectiv, deoarece este scris la persoana
I, deci vocea naratorului se identifica cu aceea a personajului principal;
toate celelalte personaje devin proiectii subiective ale personajului
principal. Firul epic este constituit din succesiunea relevatiilor in constiinta
personajului principal, astfel incat casnicia cu o fata generoasa si calina se
dovedeste in cele din urma un esec dezastruos, alaturi de o femeie
practica, egoista si frivola.
Critica literara a vorbit obsedant de influenta lui Proust in opera lui
Camil: intr-un roman subiectiv exista un flux interior, deci un prezent
continuu. Trecutul se insereaza in acest prezent prin amintiri, ceea ce pune
in valoare rorul memoriei. La Marcel Proust, memoria este un drum sinuos
si fara scop, in timp ce la Camil Petrescu are o finalitate cognitiva, caci
Gheorghidiu stimuleaza acele amintiri care l-ar ajuta sa raspunda la
intrebarea chinuitoare daca este sau nu barbat inselat.
Si la Marcel Proust si la Camil Petrescu, iubirea are drept corolar gelozia.
De asemenea, rorul autoiluzionarii este, atat la Swann, cat si la
Gheorghidiu, foarte important in sedimentarea sentimentului erotic: sotia
egoista si cu o moralitate echivoca fusese perceputa de Gheorghidiu, la
inceputul casniciei, ca o femeie docila si afectuoasa.
Desi teoretizeaza desfiintarea conventiilor cronologice, Camil isi
organizeaza materialul epic intr-o maniera apropiata de romancierii
auctoriali: romanul se deschide cu o scena de razboi, apoi actiunea se
muta in trecutul celor doi ani de casnicie, evocati pana cand naratiunea

reatinge prezentul, dupa care urmeaza o desfasurare cronologica

(intocmai ca in Padurea spanzuratilor, bunaoara).
Inainte ca noul roman francez sa recupereze modernitatea lui Stendhal,
Camil va exploata in romanul sau atat ideile din eseul De lamour, cat si
experimentul romanesc din Manastirea din Parma. In viziunea lui
Stendhal, iubirea are sapte trepte, intre care cea mai puternica, a treia,
este cristalizarea, cand obiectul iubit este coplesit de atatea calitati,
incat ajunge de nerecunoscut: Gheorghidiu isi doreste o sotie generoasa,
care sa-l sprijine in cariera lui si de aceea o vede pe Ela altruista,
interesata de succesul lui, intai ca student, apoi ca profesor de filozofie.
Cristalizarea seamana cu autoiluzionarea proustiana, dar, in viziunea lui
Stendhal, ea este sustinuta de importanta obisnuintei: Te obisnuiesti greu
la inceput cu femeia fara de care mai tarziu nu mai poti trai, conchide si
Gheorghidiu.
In romanul de razboi, Camil Petrescu va exploata viziunea antiepopeica
propusa de Stendhal in Manastirea din Parma (la vision a bribes):
Fabricio del Dongo are sentimentul unui urias haos, din care nu intelege
nimic si ulterior, va afla ca participase la o batalie istorica.
Gheorghidiu are acelasi sentiment si simte nevoia sa intrebe un combatant
mai experimentat in legatura cu lupta la care luase parte. Razboiul devine
o experienta golita de orice sens eroic, iar romanul lui Camil aproape un
pamflet.
Demersul teoretic al lui Camil Petrescu se face in numele autenticitatii,
obsesie atat a scriitorilor interbelici, cat si a celor de dupa razboi (Marin
Preda). In numele autenticitatii, Camil va folosi si documentul autentic:
fragmentele de ziar, ordinele de zi care apar in notele de subsol dubleaza
evenimentele relatate in naratiunea propriu-zisa.
Romanul este construit pe doua planuri, povestea de dragoste si razboiul
reprezentand doua experiente fundamentale ale omului (intr-un anume fel,
o asemenea structura aminteste de Razboi si pace al lui Tolstoi). S-a
afirmat adesea ca ar fi vorba de doua romane separate, artificial unite intrunul singur; in realitate, intre cele doua parti exista o stransa legatura:
drama conjugala ii pare lui Gheorghidiu o suferinta coplesitoare, a carei
solutie este o crima pasionala, pe care doar izbucnirea razboiului o
impiedica. Dupa ce traverseaza experienta razboiului, drama conjugala
capata proportiile ei firesti, iar Gheorghidiu ii poate propune Elei, cu
relativa detasare, sa divorteze.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi nu este
propriu zis un roman de dragoste, ci romanul unei casnicii esuate. Desi

vocea naratorului acrediteaza ideea unei culpabilitati exclusive a femeii,

esecul casniciei este previzibil: cei doi protagonisti vin spre casatorie cu
doua orizonturi de asteptare total diferite.
Conservator, traditionalist, Gheorghidiu identifica femeia cu rolul de sotie
si mama, cu fiinta capabila sa sustina moral si efectiv eforturile barbatului;
Ela are o conceptie moderna despre casnicie, bazata pe multiplicarea
relatiilor sociale si pe afirmarea personalitatii ei, daca nu prin cariera (Ela
nu are vocatia studiului prelungit si a unei profesii), macar prin feminitate.
Casnicia lui Gheorghidiu este o succesiune de revelatii dureroase: femeia
generoasa se dovedeste, in fapt, foarte atenta la bani, vechii prieteni fac
loc unui cerc de mondeni, atentia cu care asculta explicatiile despre
motoare ale lui Gregoriade este acelasi cu care asculta odinioara cursurile
de filozofie ale sotului ei.
Treptat, Gheorghidiu intelege ca Ela nu isi doreste copii, ca se plictiseste
intr-o viata de familie mai austera si mai monotona, ca, in ciuda fragilitatii
si vulnerabilitatii ei aparente, se orienteaza foarte bine in treburile
practice: ii cere lui Gheorghidiu sa accepte sfaturile unchiului sau privind
plasarea avantajoasa a banilor, iar cand Gheorghidiu pleaca pe front, ii
cere sa treaca pe numele ei o parte din mostenire, pentru a fi la adapost
de orice lovituri.
Gheorghidiu va descoperi, cu pretul suferintei, superficialitatea de fond a
Elei: de o mediocritate descurajanta, femeia are mijloace de seductie
sumare, dar eficiente, bazate pe orgoliul barbatului. Femeia lasa barbatilor
impresia ca sunt fascinati, mimand un desavarsit interes pentru tot ceea
ce spun ei.Intr-un anume fel, atitudinile Elei sunt tropisme, caci ea arata
de fiecare data fata pe care barbatii o asteapta de la ea. In absenta unei
personalitati puternice, Ela inventeaza stari de spirit si disponibilitati, este
obedienta fata de modele momentului: in lumea in care evolueaza dupa
primirea mostenirii, frivolitatea trece inaintea fidelitatii; cand moda
impune, in relatiile intime blazarea si plictisul Ela fumeaza cu un aer de
detasare. Aceeasi femeie, cand ziarele de sotii care ii intampina pe eroii
veniti in permisie, oraganizeaza o primire sarbatoreasca sotului, indurerat
de artificialitatea atitudinilor si pregatirilor Elei.
Ela ,,pozeaza , se lasa fotografiata cu un buchet de flori de camp in brate,
stiind ca arata ,,ca o icoana impodobita; se imbraca la fel ca Anisoara,
care este bruneta, sugerand imaginea a doua perle din aceeasi colectie.
Femeia probeaza o teribila fuga de identitate, pe care se bazeaza strategia
sa de seductie, semanand, din acest punct de vedere cu Suzy Culala
din ,,Cel mai iubit dintre pamanteni. Cand interesul femeii de a seduce sa stins, ea dezvaluie o platitudine deprimanta pentru barbatul care
investise afectiv in relatia cu ea.

Romanul subiectiv ,,Ultima noapte de dragoste intaia noapte de razboi

se confrunta cu riscul inerent al aceste formule: daca trairile personajului
principal stau sub semnul autenticitatii, in schimb, opiniile lor despre
celelalte personaje devin discutabile.
De aceea, un roman subiectiv impune o lectura ,,a rebours a faptelor,
adica din punctul de vedere al celorlalte personaje. Astfel, Gheorghidiu
acrediteaza ideea obtuzitatii femeii; este evident ca Elei ii lipseste
inteligenta abstracta, dar in plan practic ea se orienteaza perfect si
reuseste, chiar dupa divort sa se puna la adapost de saracie.
Gheorghidiu incrimineaza absenta unei vocatii conjugale a femeii, care ,
insa, este protejata si acceptata de o ,,banda pentru care profesorul de
filozofie este un barbat demodat, chiar ridicol. Un asemenea mod de
lectura nu o disculpa pe Ela, ci releva doar nepotrivirile structurale ale
celor doi protagonisti, motivind astfel si esecul casniciei lor.
Latinii spuneau ca ,,indignatio facit versum; Camil afirma si el ca nu
poate sa scrie decat polemic. Romanul exprima o stare permanenta de
nemultumire a personajului principal si pe alocuri opera capata accentele
unui pamflet social. Gheorghidiu este revoltat de felul in care societatea isi
trateaza valorile (un profesor universitar face zile intregi de aticamera la
un ministru, unde o starleta oarecare obtine in cateva minute rezolvarea
problemei ei).
Nae Gheorghidiu, cinic, cu un limbaj voit frust si fara menajamente, ii pare
intruchiparea asa-zisei elite sociale, imuna la suferintele celor de jos,
rapace si nemiloasa cand este vorba de proprii bani. Izbucnirea razboiului
este ocazia amplificarii acestei stari de indignare neputincioasa a
intelectului: pregatirile de razboi, atat de trambitate in presa vremii, sunt,
de fapt, ridicole; pe front, lipsurile devin de-a dreptul patetice si, sfidand
suferintele unei intregi natiuni, oamenii de afaceri fac averi fabuloase, iar
mondenii se bat cu trandafiri la Sosea. Desi, prin averea pe care o
mosteneste, Gheorghidiu pare la adapost de privatiuni umilitoare, el
reflecta totusi cei doi termeni ai ecuatiei dramei intelectualului: esec social
si esec sentimental. Esecul social este dat de statutul pe care societatea il
rezerva intelectualilor, iar cel sentimental de destramarea casniciei.
Personajul principal se defineste, asadar, prin cele doua coordonate, dar
suferintele sale sunt amplificate si de orgoliu: Gheorghidiu nu sufera ca
este inselat, ci pentru ca s-a inselat; plecarea lui pe front nu este reflexul
unui imbold patriotic, ci al orgoliului de a trece printr-o experienta limita,
prin care ceilalti ar putea avea un ascendent asupra lui. Cu o cariera
universitara de succes, cu o avere considerabila, Gheorghidiu ramane un
orgoliu ranit de obtuzitatea unei societati care ignora performantele lui

in ,,Cetatea spiritului si promoveaza succesul facil ori al banilor. Cu atat

este mai insigurat personajul cu cat si Ela are aceeasi reactie ca a elitei
sociale. Ca orice intelectual autentic, Gheorghidiu are o atitudine morala
ce decurge din perfectionismul lui: tanjeste dupa o lume perfecta; iubeste
o dreptate sociala absoluta, ierarhiile morale si cauta o iubire ideala.
Aceasta exigenta axiologica il face un inadaptat: in lumea abstractiunilor
filozofice se misca cu usurinta, dar, coborat pe pamant ca albatrosul lui
Baudelaire, devine ridicol si incomod.La aceasta se adauga si eroarea de a
fi crezut ca familia este o zona controlabila, cu parteneri uniti prin aceleasi
valori morale. Deceptia lui Gheorghidiu devine astfel, desavarsita.
Romanul lui Camil Petrescu a parut un experiment fundamental
proustian, care nu era menit sa creeze o scoala literara. Aparitia romanului
,, Cel mai iubit dintre pamanteni il plaseaza pe Marin Preda intr-o linie de
continuitate cu Camil Petrescu prin: scriitura anticalofila, termenii ce
definesc drama intelectualului, o iubire esuata prin fuga de identitate a
femeii, traversarea de catre protagonisti (Gheorghidiu si Victor Petrini,
amandoi profesori de filozofie) a unor experiente limita, fundamentale. Dar
mai presus de toate, pe cei doi prozatori si intransigenta. Parafrazandu-l
pe Shakespeare, romancierii romani par a spune: roman modern, numele
tau e autenticitate.