Particularitățile de construcție a unui personaj dintr-un roman modern subiectiv

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’

Introducere:
În contextul perioadei interbelice, Camil Petrescu este teoreticianul romanului modern
subiectiv; susținătorul proustianismului,prozator (autorul romanelor subiective ,,Ultima noapte
de dragoste, întâia noapte de război’’, ,,Patul lui Procust’’), poet, dar și dramaturg (susținătorul
teatrului modern de idei). Ca teoretician al romanului subiectiv, autorul pledează pentru o
realitate interioară, a conștiinței, conținutul descris fiind strict psihologic (,,Să nu descriu decât
ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu. Din mine
însumi nu pot ieși’’). De aceea, Camil Petrescu alege perspectiva narativă subiectivă, mărturisind
că: ,,Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi’’ (articolul ,,Noua structură și opera lui Marcel
Proust’’).
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’ este un roman modern, subiectiv, de
analiză psihologică, publicat în anul 1930, ce dezvoltă două teme majore: iubirea şi războiul,
corespunzând celor două experienţe de cunoaştere ale eroului. Opera este scrisă sub forma unei
confesiuni, la persoana I, ce imprimă textului o perspectivă narativă unică. Forma de jurnal
de dragoste, și de război se suprapune cu cea de roman.. În acest context, naratorul se identifică,
încă de la începutul operei, cu protagonistul, Ștefan Gheorghidiu, fiind reprezentativ pentru
concepția lui Camil Petrescu despre ,eroul de roman care ,,presupune un zbucium interior,
loialitate, convingere profundă...caractere monumentale, în real conflict cu societatea’’. El este
superior moral celorlalți prin aspirația către ideal, iubire. Titlul este relevant pentru cele două
experienţe ale eroului . Surprinde ideea incertitudinii acestuia exprimate prin repetiția cuvântului
"noapte", dar și faptul că o experiență este depășită cu ajutorul celei de a doua. Războiul și
iubirea sunt trăite la modul absolut, iar înțelegerea faptului că nu există o iubire perfectă atrage
după sine o prăbușire sufletească a personajului. Războiul îl vindecă sufletește, căci devine
conștient că drama colectivă este superioară celei individuale.
- prezentarea statutului social, psihologic, moral
Statutul social este cofigurat încă din incipitul textului, când Ştefan Gheorghidiu este
prezentat ca sublocotenent, fiind pe frontul de luptă în Primul Război Mondial și luând parte la
fortificarea Văii Prahovei (,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt...luasem parte

1
la fortificarea Văii Prahovei’’). Pe de altă parte, odată cu declanșarea memoriei afective
voluntare, protagonistul apare ca student la Filozofie şi soţ al Elei, un intelectual care trăiește în
lumea ideilor, a cărților și un inadaptat superior.
Statutul psihologic îl încadrează pe protagonist în seria personajelor sensibile, acesta fiind o
fire pasională, analitică, și chiar de ,,o sensibilitate imposibilă’’ după cum spunea Ela. Este și o
fire complexă pentru că își exagerează suferința și își intensifică drama, făcând parte din
familia ,,sufletelor tari ‘’ 
Statutul moral cuprinde o serie de trăsături de caracter dețiunte de protagonist: orgoliu,
gelozie, luciditate excesivă, inadaptabilitate, natură analitică şi reflexivă, conştiinţa propriei
valori. El corespunde intelectualului lucid care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut şi nu-şi
găseşte locul într-o societate dominată de mediocritate şi de imoralitate.
- evidențierea unei trăsături de caracter prin două secvențe semnificative.
Principala trăsătură de caracter a lui Ștefan Gheorghidiu este orgoliul. Semnificativă în acest
sens este mărturisirea lui în ceea ce privește modul în care ia naștere iubirea pentru Ela
(,,Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită’’).
Însă, la o autoanaliză lucidă, naratorul recunoaşte că sentimentele sale sunt generate, mai ales,
de orgoliu (,,Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru
mine , fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente şi, cred că
acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”.)De asemenea, din orgoliul combinat cu o
moralitate superioară, pleacă de bunăvoie pe front, pentru că nu ar mai fi suportat să audă pe alți
participanți vorbind despre război.
O altă secvență semnificativă pentru orgoliul personajului principal este aceea a mesei în
familie din casa unchiului său, Tache, care decide să-i lase toată averea. Astfel, de Sf. Dumitru,
Ela şi Ştefan sunt invitaţi la masă de unchiul Tache, unde, celălalt unchi ironizează căsătoria din
dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproşează atât lui Ştefan , cât şi tatălui său mort, Corneliu,
acuzat că nu i-a lăsat nicio moştenire. Profund impresionat de încercarea sinceră de a-şi apăra
părintele, unchiul Tache îi lasă lui Gheorghidiu cea mai însemnată parte a averii.La început,
Ștefan și Ela sunt dezinteresați, trăind o viață modestă, dar, pe parcurs, moștenirea o va schimba
pe Ela, aceasta implicându-se în discuțiile despre bani. Gheorghidiu este profund dezamăgit și
totodată uimit de atitudinea soției sale, pe care ar fi vrut-o ,,mereu feminină, deasupra acestor
discuții vulgare’’, cuprinzându-l o ,,nesfârșită tristețe’’ când observă că Ela își schimbă

2
atitudinea și prioritățile. Astfel, orgoliul său își face apariția prin gândurile sale despre femeia pe
care o vedea un ideal. De aceea, tot dintr-un orgoliu exagerat, Ștefan refuză să intre în competiție
cu ceilalți memebri ai familiei, fiindcă i se pare sub demnitatea lui de intelectual să-și schimbe
garderoba, să adopte comportamentul superficial al dansatorilor mondeni pe care Ela îi admiră.
De asemenea, din dorinţa de a trăi o experienţă existenţială pe care o consideră definitorie
pentru formarea lui ca om, dar şi dintr-un orgoliu exagerat, Ştefan se înrolează voluntar, deşi
ar fi putut să evite participarea la război, profitând de averea sa, aşa cum procedează Nae
Gheorghidiu. Protagonistul îşi motivează înrolarea astfel : ,,N-aş vrea să existe pe lume o
experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea
din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi
se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare. ‘’
Două concepte operaţionale : modalităţi de caracterizare şi conflictul
Atât orgoliu, cât şi celelalte trăsături ale protagonistului sunt conturate prin cele două
modalități de caracterizare : directă şi indirectă, relevantă fiind cea indirectă, prin gândurile,
ideile, atitudinea eroului. La acestea se adaugă tehnici noi de caracterizare specifice
romanului psihologic: introspecția, analiza psihologică, autoanaliza.
Ștefan Gheorghidiu este caracterizat direct de alte personaje, prin replici scurte,
precum ale lui Nae Gheorghidiu și ale Elei. Unchiul său îi reproșează că nu are spirit practic și că
nu se poate descurca în afaceri (,,Cu Kant ăla al dumitale și cu Schopenhauer nu faci în afaceri
nicio brânză’’). De asemenea, Ela îi reproșează că este foarte sensibil (,,Ești de o sensibilitate
imposibiliă’’).
Autocaracterizarea se foloseşte adesea, atât pentru portretul fizic, cât şi pentru cel moral şi
psihologic. Astfel, în capitolul al II-lea, personajul-narator mărturiseşte că se simțea ,,măgulit’’
de admirația pe care o avea toată lumea pentru el fiindcă era ,,atât de pătimaș iubit’’ de Ela,
(,,una dintre cele mai frumoase studente’’) și de accea considera că ,,acest orgoliu a constituit
baza viitoarei mele iubiri’’. De asemenea, este folosită autocaracterizarea, în special la portretul
fizic (,,Eram alb ca un om fără globule roșii”; „Eram înalt și elegant”). Acestora li se adaugă
vorbele mărturisitoare legate de cunoaşterea sinelui : ,,Lipsit de orice talent, în lumea asta
muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o- decât într-o
dragoste absolută ‘’

3
 Caracterizarea indirectă ce reiese din vorbele și ideile acestuia, configurează profilul
tipului inadaptatului superior și al idealistului (,,O iubire mare e mai curând un proces de
autosugestie’’, ,,Cei ce se iubesc au drept de viață și de moarte, unul asupra celuilalt’’)
Pentru observarea propriilor trăiri se utilizează introspecția („Niciodată nu m-am simțit
mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit.”), autoanaliza lucidă („Simțeam din zi în zi,
departe de femeia mea, că voi muri. (...) Slăbisem într-un mod care mă desprea, căci făcea o
dovadă obiectivă că sufăr din cauza femeii…”), monologul interior („Nu pot gândi nimic.
Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca niște sfori putrede”).
Relevant în construcția protagonistului este și conflictul interior, evenimentele și
întâmplările aparent inocente căpătând în conștiința lui Ștefan Gheorghidiu dimensiunile unei
catastrofe pasionale. Personajul principal consideră ca toată suferința lui în dragoste a apărut din
cauza unui domn G. (avocat și ,,dansator foarte căutat de femei’’), căruia îi acorda atenție Ela.
Conflictul interior este susținut de tehnicile moderne: introspecția și analiza psihologică; acestea
putând fi observate în episodul excursiei de la Odobești. Protagonistul trăiește drama geloziei, a
bănuielii, analizând fiecare gest al soției sale. El consideră că ,,fiecare credem că femeia care ne
iubește are, păstrate pentru noi, anumite gesturi de mângâiere și frumusețe (...) și ne e o suferință
crâncenă să vedem că le are și pentru altul’’. Procesul geloziei este distrugător, personajul
narator mărturisind că ,,în cele trei zile, cât am stat la Odobești, am fost ca și bolnav’’ pentru
că ,,îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă’’. Totuşi acest tip de conflict se produce din
cauza celui exterior, dintre Gheorghidiu şi lumea înconjurătoare, adică dintre Utopia şi Realia.
De altfel, criticul Marian Popa identifica în cazul lui Ştefan Gheorghidiu un triplu conflict care
lărgeşte sfera de autocunoaştere a personajului: conflictul individului cu el însuşi, conflictul cu
ceilalţi şi conflictul cu universul.
Concluzie:
Așadar, prin Ștefan Gheorghidiu, personajul-narator, scriitorul impune în literatura română o
nouă tipologie: intelectualul inadaptat, care trăiește nostalgia absolutului și a perfecțiunii. El este, așa cum
afirma G. Călinescu, ,,un filozof într-o lume de neștiutori de carte care îl păcălesc și îi fură o parte din
avere”, ,,un inadaptat superior, hipersensibil și orgolios, aflat în căutarea absolutului”.