PLUMB

DE GEORGE BACOVIA

Tema și viziunea

George Bacovia este un poet simbolist, interbelic, un poet dificil şi fascinant, greu de încadrat într-un
singur curent literar, remarcându-se prin noutatea tematică şi stilistică şi limbajul poetic folosit. Deşi, iniţial,
Bacovia a fost considerat un poet minor, ulterior numele său a fost legat de cea de-a patra etapă a
simbolismului românesc, ,,simbolismul autentic bacovian”, însă unii critici consideră că Bacovia depăşeşte
acest curent literar, anticipând poezia modernă. George Bacovia îl anticipează pe Tudor Arghezi şi Ion Barbu
prin elemente expresioniste şi existenţialiste.
Poezie emblematică a universului liric bacovian, Plumb a fost scrisă în anul 1900, la vârsta de 19 ani
şi a citită în cadrul Cenaclului Literatorul în prezenţa lui Macedonski, Minulescu, A. Maniu, T. Arghezi etc.
La lectura acesteia, Macedonski,maestrul, i-a dedicat câteva versuri: Poete scump, pe frunte/Porți mândre
foi de laur/Căci singur, până astăzi, /Din plumb făcut-ai aur. Poezia deschide volumul omonim publicat
în 1916 şi constituie o artă poetică implicită, prin plasarea poeziei în deschiderea volumului omonimși prin
dezvăluirea concepșiei artistului desp-re lume și viață, despre menirea lui în univers. Elegie existențială și
pastel simbolist, Plumb este deci, una dintre capodoperele de tinerețe ale lui Bacovia.
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca o
reacție împotriva retorismului romantic și a formalismului parnasian, promovând emoția și muzicalitatea
interioară a ideii.
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin tehnica repetiţiilor( simbolul central, plumb, este
repetatde șase ori în cele opt versuri) , cromatica( ternă, dominată de gri și negru), muzicalitatea, sinestezia(
flori de plumb) şi dramatismul trăirilor eului liric. Dramatismul este sugerat prin corespondența ce se
stabilește între materie și spirit. Textul nu cuprinde niciun termen explicit al angoasei, totul putând fi dedus
din descrierea cadrului. Se observă şi o preferinţă pentru stările vagi, nedefinite, contradictorii şi totodată
motivul simbolistic evidenţiat prin drama omului modern apăsat de spleen.
Titlul Plumb este realizat pe baza unui lexem care denumește un metal saturnian, care impune un
simbol referențial, prin excelență antimetafizic, un simbol plurisemnificativ pe care se întemeiază viziunea
poetică, ilustrând astfel o caracteristică a liricii simboliste. Toposul construit pe simbolul imaginat de
Bacovia este plasat în regnul mineral, al cărui atribut este încremenirea, inerția dezolantă a materiei.

1
 Acesta a fost considerat o metaforă-simbol raportat la melancolie, tristeţe deprimantă, sfâşietoare,
lumea fără perspective, prăbuşirea în vid, interiorizare în sine şi apăsare sufletească. Este un element de
recurenţă – laitmotiv, simbol central, repetat de şase ori în poziţii simetrice în primul şi ultimul vers al
catrenului şi la mijlocul celui de-al doilea vers.
Lexemul Plumb este alcătuit din două consoane explozive „p” şi „b” aşezate în poziţie simetrică,
sugerând greutatea şi apăsarea sufletească; vocala „u” sugerează un spaţiu închis, iar consoana „m” da tonul
unui cântec premergător somnului şi morţii. Denumeşte un metal greu (trimite la o materialitate apăsătoare),
aparţinând anorganicului (traduce lipsa de viață), de culoare gri-albăstruie, ternă, deprimată, rău conducător
de căldură (ce arată monotonia, platitudinea vieții), un metal tare (sugerând duritatea, tristeţea), un metal
rece (rigiditatea ființei umane), un metal saturnian (sugerând melancolia grea), un metal toxic (sugerând
moartea), un metal folosit la sigilarea sicrielor, închiderea în anumite circumstanţe pentru a nu permite
deschiderea (limitarea, izolarea totală și definitivă), un metal maleabil (sugerând labilitatea psihică), un metal
rezidual care nu mai poate fi descompus (în reacție de fisiune nucleară), metalul alchimiștilor.
O mărturisire a lui George Bacovia dezvălui semnificaţiile pe care poetul le dă cuvântului plumb: „În
plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această
culoare... Sufletul ars este galben. Galben este culoarea sufletului meu.” „În poemele de «Plumb» acolo sunt
neîntrecut. Ce singur mă simțeam în lume! 1916! Bacovia, poetul de «plumb»”.
Tema poeziei o constituie condiţia damnată a poetului într-o societate artificială, lipsită de aspiraţii.
Acesteia îi sunt asociate tema morții și tema iubirii, două experiențe capitalale xistenței umane. Acestea
sunt configurate cu ajutorul unor motive literare preluate din recuzita simbolistă: angoasa existenței,
obsesia morții, somnul asociat morții, caavoul, singurătatea, frigul, vântul,golul metafizic, absurditatea vieții,
absența oricărei salvări, stingerea sentimentului iubirii. Dezgustul pentru lumesc conduce la retragere din
mediul social animat. Lumea ostilă şi stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecţia universului
interior marcat de un tragism asumat cu luciditate.

Imaginarul poetic se configurează pe două planuri, fiecare fiind o secvenţă poetică, într-o compoziție
savant orchestrată. Primul catren este specific planului exterior, care înfăţişează realitatea obiectivă,
simbolizată de cimitir şi de cavou, iar cel de-al doilea, planului interior, sufletesc. Formula lirismului
subiectiv, mai mult decat potrivită într-o artă poetică, este suținută prin persoana întâi a verbelor „stam”, „am
început”și a adjectivului posesiv „(amorul) meu” . Discursul liric este monoton, repetitiv, discontinuu, semn
al alienației, punctele de suspensie fiind mărturie în acest sens ( ,,Stam singur în cavou și era vânt”) .

Cele două planuri se află într-o relaţie de opoziţie, specifică liricii moderne .

2
 Strofa întâi schițează reperele realității exterioare. Într-o imagine stilizată, de tablou impresionist, se
figurează un spațiu thanatic( al morții) simbolic, închis, sufocant, apăsător, în care eul poetic se simte
claustrat.
Verbul la timpul imperfect „dormeau”,din incipit marchează o permanentizare a stării generale
apăsătoare temporalitate durativă, nedeterminată, sugerând moartea. Adverbul „adânc” evidenţiază un somn
profund, iar „cavou” scoate în evidenţă faptul că eul liric se simte claustrat, iar trupul îi este închisoare,
barieră (odaia-cavou, târgul – vast cavou, propriul trup – cavou).
Simbolurile din câmpul semantic al elementelor funerare, „sicrie de plumb”, „cavou”, „funerar
vesmânt”, „coroanele de plumb” trimit, ca stare, către iminenţa morţii. Florile , care sunt asociate de obicei
frumuseții, gingășiei, sunt alăturate oximironic plumbului, devenind artificiale . Sintagma flori de plumb
formează și o sinestezie, procedeu artistic specific simbolismului . Elementele decorului funerar sunt artificii
funerare de duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie. Starea poetului de solitudine este sugerată de
sintagma „stam singur”, care creează sentimentul de pustietate sufletească.
Vântul, simbol obsesiv în poetica bacoviană, este o entitate enigmatică, semnificând efemerul și
inconsistența existenței sau neliniștea spiritului captiv în trupul-cavou. E singurul element care sugerează
mișcarea , însă produce efectele reci aale morții . Repetarea simetrică a simbolului „plumb”, plasat ca rimă la
ultimul şi primul vers al strofei sugerează apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a evada din această
lume apăsătoare, obositoare şi sufocantă. Cuvintele „scârţâiau”, „vânt” oferă strofei o muzicalitate disonantă.
Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Strofa a doua este construită aproape identic cu prima cu ajutorul paralelismului sintactic și
ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care ,,Dormea întors”, sugerând
disperarea poetului. Debutează sub semnul tragicului existențial, generat de dispariția, moartea afectivității.
Despre adverbul „întors” care constituie misterul poeziei, Lucian Blaga mărturiseşte că este vorba despre
întoarcerea mortului cu faţa spre apus. Eul liric îşi priveşte sentimentul ca un spectator.
Sentimentul singurătății devine atât de copleșitor, încât ființa umană își exprimă spaima de neant prin
strigăt. „Strigătul” este un element expresionist, iar metafora „aripile de plumb” sugerează căderea, moartea
afectivităţii. Încercarea de salvare este iluzorie: „Si-am început să-l strig”.Asocierea celor două verbe, la
indicativ, perfect compus și la conjunctiv exprimă deznădejdea absolută a celui care nu s-a împlinit afectiv,
dar și a omului modern, înstrăinat de sine . Sintagma „stam singur lângă mort” sugerează că dragostea nu era
înălţătoare, ci dimpotrivă, rece şi fără niciun fel de perspective de împlinire: ,,Stam singur lângă mort... şi era
frig.../ Şi-i atârnau aripile de plumb.” Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-
un străin, se circumscriu esteticii simboliste. Metafora „aripi de plumb” transmite iniţial idea unei posibile
înălţări, a unui zbor, dar prezenţa plumbului face zborul imposibil.

3
 Sursele expresivității se pot identifica la toate nivelurile textului poetic. La nivel fonetic, în poezie
există o varietate artistică de sugerare a muzicalităţii, prin sunete diverse. Se observă faptul că vocala închisă
u din cuvântul „plumb” aminteşte de un cântec de moarte, iar aglomerarea consoanelor b, m, n, s, ș, r, t, ț, v
din cuvintele „scârţâiau”, „vânt”, marchează duritate, stridenţă, sonorități lugubre.
Muzicalitatea interioară a versurilor, realizată prin alternarea vocalelor cu consoanele (plumb), prin
repetarea simetrică a simbolului central al poeziei plumb, plasat ca rimă la primul şi ultimul vers, sugerează
apăsarea sufletească, neputinţa eului liric de a evada din acest spaţiu obositor, stresant, sufocant.
La nivel morfologic, se remarcă prezenţa numeroasă a substantivelor, dar şi a verbelor, în marea lor
majoritate statice. În poezie predomină verbele la timpul imperfect („dormeau”, „stam”, „atârnau”), ceea ce
sugerează neîmplinirea şi aspiraţia permanentă spre un final eliberator. Cele două verbe la perfect compus -
„am început” şi respectiv, la conjunctiv - „să strig”, sugerează disperarea poetului când conştientizează că
universul înconjurător este cuprins de atmosfera sumbră a nopţii. Verbul a fi, impersonal, apare în două
versuri simetrice.
La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziţii principale, independente, coordonate
prin juxtapunere sau copulativ. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus: Dormeau
adânc sicriele de plumb. La nivel lexico-semantic se remarcă prezenţa cuvintelor din câmpul lexico-
semantic al morţii: „sicriu”, „cavou”, „funerar”, „coroană”, „mort”. Repetarea aceloraşi cuvinte are ca efect
monotonia.
La nivel stilistico-textual, se observă prezenţa metaforei „amor de plumb”, sugerând tragicul
existenţial, epitetul „singur” şi personificări: „dormeau adânc sicriele de plumb”, „dormea întors amorul
meu de plumb.” Starea de neîmplinire este agravată de transferul dintre simţuri, poetul apelând la sinestezie.
Din punct de vedere al prozodiei, rima îmbrăţişată, masculină, măsura de zece silabe şi ritmul iambic şi cel
amfibrahic sporesc muzicalitatea versurilor.
Lirica poetului simbolist se bazează pe sugestie şi muzicalitate. Cuvintele bacoviene par note emise
de un instrument dezacordat. El nu exprimă stări şi trăiri comune, ci ridică probleme existenţiale precum
moartea şi conştientizarea ei, izolarea de social, zbuciumul interior al celui neînţeles. Trăirile sugerate sunt
puternic individualizate, fiind desprinse din propria concepţie asupra vieţii şi din experienţele spirituale
personale. Din lumea bacoviană nu se poate fugi, este o lume închisă, fără iluzia unei transcendenţe
salvatoare, sensul existenţei fiind vidul, nimicul.
În concluzie, atât prin atmosferă, muzicalitate, cromatică, cât şi prin folosirea sugestiei, a simbolului
şi a corespondenţelor, zugrăvirea stărilor sufleteşti de angoasă, poezia Plumb se încadrează în estetica
simbolistă. Lidia Bote în Simbolismul românesc apreciază că: „În opera sa, decorul, oamenii, lucrurile au
culoarea cenuşie a plumbului, fiindcă peste tot domină tristeţea, apăsarea, dezgustul refulat”. Furat de

4
mirajul noii orientări, G. Bacovia se impune în literatură ca un ultim poet simbolist. Prin antisimbolismul
său a pătruns în categoria poeților moderniști.