©Grădi

GEORGE BACOVIA
PLUMB
Context cultural și istoric – curent literar
Viziunea despre lume : Receptarea critică a lui Bacovia a cunoscut o ascensiune spectaculoasă: considerat la început un
poet minor, al tristeţilor provinciale, el a fost cu timpul trecut în rândul celor mai importanţi poeţi români. De la început poetul a fost
primit de critică şi de public ca un reprezentant al simbolismului, de altfel el formându-se în acest spirit al epocii. Poezia sa îşi
marchează apartenenţa la curent nu numai prin teme sau procedee, dar chiar prin citarea predecesorilor: Baudelaire,Poe, Verlaine şi
Rollinat.
George Bacovia se situează între două momente ale istoriei literare românesti; ilustrând, de fapt, “devenirea istorică a
curentului simbolist’’ spre formule lirice intermediare impresioniste şi expresionist-moderniste“ …prin formaţie, G. Bacovia îşi
depăşeşte epoca, aparţinând poeziei române moderne ca unul dintre marii precursori.’’ (N. Manolescu, Teme IV)
Receptarea critică a volumului ‘’Plumb’’ pendulează între evocarea „atmosferei” specifice poeziei, cu accent asupra
efectelor psihologice şi senzoriale, ceea ce pledează pentru ‘’sinceritatea’’ pactului (E. Lovinescu consideră că poezia bacoviană
este un refuz al estetismului şi al intelectualismului prin cultul stării sufleteşti “elementare’’) şi izolarea elementelor de convenţie
estetică, de artificiu şi teatralitate a recuzitei simboliste. (Călinescu)
Geneza: Bacovia declară că germenul acestei poezii a încolţit în 1900, când a luat parte la înmormântarea unei rude şi a
coborât într-un cavou.
Deschide volumul ,,Plumb” 1916, definindu-l în totalitate. „Plumb” constituie textul emblematic pentru lirica bacoviană
sub mai multe aspecte: este centrul universului exterior şi interior şi reducţia ultimă a lumii.
Tema: -condiţia poetului într-o societate lipsită de aspiraţii;/ -expresie a solitudinii absolute în faţa morţii;
-artă poetică implicită;
Titlu: simbolul plumbului, realizat prin insistenţă, e plurivalent; pot fi semnificative mai multe dintre trăsăturile substanţei:
metal => lipsa de viaţă rece => răceala; gri => monotonia; toxic => moartea;
tare => duritatea; greu => apăsare sufletească;
În alchimie plumbul se situează pe ultimul loc în ierarhia elementelor, dar este nucleul generativ al întregului sistem
metaforic. Este la Bacovia al cincilea element, cu valoare de principiu universal.
„Plumbul dă un precipitat de culoare galbenă... Sufletul ars e galben. Galbenul e culoarea sufletului meu.” Trebuie
speculate şi analogiile la nivel fonetic: 2 consoane explozive „p”, „b” în poziţie simetrică, ele închid vocala închisă „u” şi sonata
„m” care sugerează cântec de moarte premergător somnului.
Plumbul, nefastul metal, se strecoară în ordinea vieţii, surpă celelalte elemente, atinge ca ultim stadiu al disoluţiei neantul.
De la plumb nu mai este posibilă nici o evoluţie, nici o metamorfoză, el marchează sfârşitul. Eminescu sugera sfârşitul lumii în
concordanţă cu marile mitologii la vârsta de fier. La Bacovia stingerea capătă consistenţa şi neclintirea plumbului.

COMPOZIŢIE: titlu, incipit, secvenţe poetice, relaţii de opoziţii şi simetrie, elemente de recurenţă.
Structura: Textul are o maximă concentrare, format doar din două strofe, tipar frecvent în primele trei volume. Mesajul
poeziei se află în singura sintagmă care se repetă: „stam singur”, expresie a solitudinii absolute.
Compoziţie: cele două strofe sunt construite identic şi simetric în ceea ce priveşte dispunerea sintactică a părţilor de
propoziţie, a propoziţiilor şi frazelor, topica acestora. Lirismul poemului este subiectiv deoarece sunt folosite verbe şi adjective
posesive la persoana întâi.

STROFA I : Cadrul spaţial al textului e sugerat din primul vers prin sintagma „sicriele de plumb” şi apoi precizat în versul
al treilea: „stam singur în cavou”. E un spaţiu limitat prin excelenţă, spaţiu al claustrării alături de lexemele „sicrie”, „funerar”,
„coroane”, „mort”, în paradigma morţii.
Cadrul temporal rămâne neprecizat, însă atmosfera macabră este cu siguranţă nocturnă.
Această strofă prezintă un cadru spaţial claustrant. „Dormeau”/ „dormea” exprimă legătura somn-moarte întâlnită şi în poezia
eminesciană ( „Să-mi fie somnul lin”- Mai am un singur dor ). Cei doi poeţi reiau o analogie arhetipală a celor două stări; [Hypnos,
zeul somnului, şi Thanatos, zeul morţii sunt fraţi.] „Adânc” şi „întors” sunt adverbe ce explicitează cele două stadii ale cufundării în
somnul-moarte: „adânc” sugerează punctul de jos, abisul somnului, înţeles ca realitate încă umană, iar „întors” insinuează trecerea
prin somn în cealaltă realitate, a morţii.
„Sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „funerar veşmânt”: sintagmele înglobează recuzita clasică a morţii. Enumeraţia are
şi un efect secundar, al unei gradaţii creatoare de atmosferă, insinuând o apăsare terorizantă. Sintagma e reluată prin „coroanele de
plumb”. În epitetul „flori de plumb” vedem că nu numai anorganicul este invadat de plumb, ci şi florile, vizând o natură reificată
(transformata in obiect )(făcut obiect, materializat).
Verbul la persoana I „stam singur” realizează identificarea clară a eului liric surprins în acest cadru ostil. Şi versul din
primul vers „dormeau” şi „stam” sunt la imperfect traducând ideea de continuitate a stării de somn şi a celei de singurătate.
Cavoul din „Stam singur în cavou” este un spaţiu de o maximă restrângere. El intră în serie cu alte spaţii închise toate
valorizate ca adăposturi subterane, locuri de popas între viaţă şi moarte. Chiar reuşind să evadeze din trupul lui („sicriu”) dintr-un
spaţiu închis, poetul nu va nimeri decât în alt spaţiu închis („Cavoul”) simbol al lumii ostile.
©Grădi
Poetul operează la nivelul metagrafelor, punctele de suspensie întrerupând discursul liric punctând simultan şi deschiderea
spre noi senzaţii.
„...era vânt”/ „...era frig”: vântul şi frigul, ambele folosite nearticulat sugerând nedeterminarea, marchează cele două trepte
ale coborârii spre moarte. Vântul face posibilă comunicarea cu exteriorul. Ca agent al lumii de afară, el provoacă o sonoritate
stridentă [„scârţâiau”] care reliefează atmosfera macabră. Prin efectul lui disonant, înspăimântator, vântul îşi deconspiră
ambivalenţa, el fiind totodată şi mesagerul morţii.
Frigul reprezintă al doilea stadiu al trecerii spre moarte, căci el atestă golirea de căldura vieţii, impregnarea cu răceala
nefiinţei.
Prin „vânt” este introdusă o imagine auditivă stridentă pentru a sugera discomfortul vizual şi auditiv. Sintagma „şi-am
început să-l strig” este singura abatere verbală, adică verbul la perfectul compus traduce imposibilitatea eului liric de a comunica cu
iubirea, perfectul compus traducând o acţiune revolută asupra căreia nu se mai poate interveni. Strigătul poate fi interpretat ca act de
pură expresie lirică sau ca încercare de comunicare. Strigătul înlocuieşte cuvântul şi poate avea semnificaţiile: chemare din moarte a
fiinţei, şansa de salvare; impasul comunicării şi, nu în ultimul rând recunoaşterea singurătăţii eului în faţa neantului, neputinţa
trangresării limitei între viaţă şi moarte.
Sintagma „coroanele de plumb” presupune o intenţie a minţii, un simbol al formalului. Prima strofă conturează astfel un
spaţiu exterior ostil poetului şi vieţii.

STROFA A II A: Se păstrează în poziţie de incipit acelaşi verb de data aceasta la singular, semn că imaginea va fi
particularizată: „dormea întors amorul...” Epitetul „întors” vizează o idee ce va fi teoretizată de Blaga conform căreia „a fi întors”
înseamna „a fi cu faţa spre moarte”.
„Amorul meu de plumb” – sintagma poate fi citită în două sensuri, desemnând iubita sau însăşi iubirea, iar statuile metalice
sunt variante funebre ale amoraşilor picturali. Ambele sensuri converg în aceeaşi direcţie: prăbuşirea din ordinea umană în cea
minerală, metalică. Simbolul iubirii, cu forţa cosmică primordială care face stelele să se rotească, se inversează: devine simbolul
inerţiei şi al neantului.
După ce elementele concrete au fost reificate se trece la cele abstracte: inclusiv sentimentul iubirii este reificat, fiind astfel
anulat. Adjectivele posesive de persoana I identifică din nou eul liric.
Penultimul vers „stam singur lângă mort” nu arată un eu liric care se autovizualizează în această lume ostilă în care nimeni
nu poate trăi: „poetul se priveşte din afară ca pe un obiect. Privelişte-obiecte, stări de suflet-obiecte, eul liric-obiect”- N. Manolescu.
„Aripile” din ultimul vers au o simbolistică ascensională: în mitologie aripa se asociază heruvimilor, îngerilor,
arhanghelilor, căpătând şi atributul puterii divine. Aripa reprezintă „pecetea ideală a perfecţiunii pentru toate făpturile” după părerea
lui G. Durand. Imagistica alchimică situează aripa şi zborul în mişcarea de transcendenţă, pasărea reprezintă încorporarea operei (în
timp ce şarpele era baza şi celelalte animale sunt centrul). Inversarea simbolică a aripii este realizată de Bacovia prin adăugarea
plumbului, aripile care atârnă semnificând opusul înălţării, căderea, inerţia.
Epitetul „aripile de plumb” anulează ideea oricărei posibile evadări, punctând ideea zborului în jos specific bacoviană fiind
acea stare de a avea plumb în aripi.
Trecând la analiza nivelurilor textului poetic observăm că sunt coroborate. La nivel lexical observăm un număr redus de
cuvinte, majoritatea repetate. El reuşeşte „să dezvăluie prin asociaţii fertile, nuanţele latente ale cuvintelor”-L. Rusu, un exemplu
elocvent reprezentându-l lexemul „plumb”, căruia îi sunt valorificate toate potenţele semantice.
La nivel morfologic prin numărul mare de substantive se susţine planul descriptiv al noţionalului „dominaţia şi teroarea
obiectelor” (N. Manolescu). Verbele la imperfect traduc durativul. La nivel stilistic se remarcă rolul prelevator al epitetului „de
plumb”, care, invadând toate registrele, reuşeşte să reifice exhaustiv. La nivel semnatic poetul îşi transmite mesajul prin
valorificarea întregii arii semnatice a lexemului „plumb”.
După cum s-a observat, lexemul plumb invadează totul convertindu-se într-o metaforă simbol. Asociindu-l inedit, Bacovia
reuşeşte să confere limbajului caracterul unui experiment, lucru specific poeziei moderne. Corespondenţele sunt activate în această
poezie până în cele mai mici aspecte.
Al. Piru găseşte rădăcinile volumului „Plumb” în volumul lui P. Verlaine „Poèmes saturniene”, simbolismul magic
asociind planeta Saturn cu plumbul, pucioasa şi galbenul.
Apartenenţa lui Bacovia la simbolism:
-tematic: teme şi elemente de decor simboliste (toamna, solitudinea, ploaia, salonul);
artificialitatea; sensibilitatea nevrotică; muzica; decor macabru, dezolant;
-stilistic: (sintestezia, simboluri obsedante ( plumb, ploaie, sicriu, etc.) acuitate senzorială în descrierea de imag. al
stării interioare)
-intertextual: citarea unor decadenţi sau poezii
(Sonet, Amurg, Finis, Poemă în oglindă)