Plumb”de George Bacovia simbolismul este un curent literar de circulație universală, apărut în Franța, în

a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva romantismului și parnasianismului,

promovând emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Promovează o nouă viziune asupra poeziei, ca
mijloc de exprimare a corespondențelor între elementele universului. Alte particularitățiale liricii
simboliste sunt: crearea stării de spleen, muzicalitatea interioară a versurilor, utilizarea sinesteziei.
George Bacovia este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentant al acestui curent literar
din literatura română. Poet interbelic, apreciat pentru originalitatea sa, care derivă dintr-un pesimism
exacerbat cu care trăiește, claustrarea dintr-un mediu ostil și spaima de moarte, creează o lirică a tristeții
ireparabile. Poezia „Plumb” apare într-un volum cu același nume, în 1916. Creație de factură simbolistică,
această operă lirică este o artă poetică, în care se dezvăluie principalele concepții ale artistului despre
lume și viață. Tema poeziei este condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră, ceea ce
generează o stare de angoasă în raport cu două experiențe capitale ale existenței umane: iubirea și
moartea. Viziunea despre lume în această poezie este una fără ieșire, nemetafizică, atât timp cât textul
absolutizeaza starea de singurătate, obsesia izolării și presimțirea morții. O altă caracteristică simbolistică
este cultivarea simbolului, de asemenea muzicalitatea interioară susținută de laitmotiv. Pe lângă toate
acesteaspecte, poezia bacoviană depășește cadrul simbolismului, fiind apreciată de critica literară ca
aparținând modernității. Imaginarul poetic bacovian se concentrează pregnant asupra semnelor
implacabile ale morții. Poezia „Plumb” concentrează datele esențiale ale liricii bacoviene dominată de
pesimism. Poezia se realizează ca un monolog liric, lirismul subiectiv fiind redat prin mărcile tipice
subiectivității, precum verbe la persoana I „stam”, „am început” sau adjectivul posesiv „meu”. Titlul
conține simbolul „plumb” care sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă, cenușiul existenței
fără soluții de ieșire.

Laitmotivul poeziei, titlul „plumb” este un simbol recurent, repetat de șase ori simetric, ceea ce conferă
muzicalitate textului, exprimă corespondența dintre un element al naturii și a stării interioare exprimate
liric,accentuând starea deprimantă a eului. Prima secvență a poeziei își bazează semnificația pe
metafora- simbol „cavou” legată indestructibil de cadrul funebru imaginat de poet în confesiunea lirică.
Acesta are o conotație simbolică și exprimă ideea unei lumi limitate spațial, sugestia claustrării și
reliefează imaginea pustiului. Incipitul poeziei debutează cu un verb la modul indicativ, timpul imperfect
„dormeau” ceea ce sugerează o acțiune începută în trecut și neterminată, de aici derivând o
permanentizare a stării generale apăsătoare evidentă prin simbolurile „sicrie de plumb”, „funerar
vestmânt”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb”. Florile care sunt de obicei asociate frumusețiisunt
alăturate oximoronic plumbului, devenind artificiale. Imaginarul poetic bacovian se axează pe descrierea
unui întreg univers, simbolizat de „sicriu”, cuprins de moarte, prin îmbrăcarea unui „funerar vestmânt”.
Existența umană este marcată de constrângerea socială, dar mai ales de cea a iminenței morții. În
peisajul macabru al cavoului și al singurătății, își face simțită prezența vântul, sugerând o percepție
tactilă, resimțită organic, completată de o imagine auditivă prin prezența verbului „scârțâiau”, sunetul
funebru produs de mișcarea „coroanelor de plumb”, care amplifică presimțirea unui inevitabil sfârșit. În
secvența a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul „sicrielor de plumb”, din planul exterior,
este amorul, căzut într-un somn adânc, o stare premergătoare a morții, prin poziția nefirească în care se
află „Dormea întors amorul meu de plumb”. Lirismul se interiorizează, aflându-sedin ce în ce mai
pregnant sub semnul tragismului. Sentimentul cel mai profund uman își anunță dispariția, ceea ce
echivalează cu „întoarcerea cu fața spre apus”, așa cum definea metaforic Lucian Blaga trecerea într-o
altă dimensiune. Fenomenul morții este însă ireversibil, fapt sugerat de o nouă percepție tactilă „Era
frig” care indică obsesia sfârșitului. „Aripile de plumb”, atribuite amorului, nu conduc către un zbor, ci
către o iminentă prăbușire în moarte. Cuvântul „întors”constituie misterul poeziei în sensul că eul liric își
privește sentimentul ca pe un spectacol. Universul este perceput sinestezic: vizual „funerar vestmânt”,
„flori de plumb”; tactil „era vânt”, „era frig”: auditiv „scârțâiau”, „am început să-lstrig”. Atmosfera
poetică se țese cu ajutorul simbolului recurent „plumb”, care sugerează moartea printr-o cromatică
apăsătoare. La nivel fonetic, remarcăm prezența consoanelor grele și a unei singurevocale în cuvântul
„plumb” ceea ce sugerează o închidere a spațiului. La nivel morfologic se remarcă prezența verbelor,
majoritatea statice. La nivel lexical se remarcă prezența cuvintelor din câmpul lexical al morții, iar la nivel
prozodic poezia este riguros construită prin închiderea versurilor cu o rimă îmbrățișată, măsura fixă de
zece silabe. Poet monocord, trăind până la paroxism spaima de moarte, Bacovia creionează un univers
trist, apăsător, deprimant, a cărui artă poetică, poezia „Plumb”, îl reprezintă pe deplin, constituindu-se ca
un crez existențial original.