Simbolismul

PLUMB
George Bacovia

Simbolismul este un curent literar de circulație universală, apărut în Franța în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea ca reacție împotriva retorismului romantic și a formalismului parnasian,
promovând emoția și muzicalitatea interioră a ideii.
Lirica simbolistă și-a creat o individualitate prin folosirea simbolului, prin percepția sinestezică
asupra universului, prin creearea stării de spleen și prin muzicalitatea interioară a versurilor.
George Bacovia este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentat al acestui curent
literar din literatura română. Poet interbelic, apreciat pt originalitatea sa, care derivă dintr-un pesimism
exacerbat cu care trăiește, claustrarea într-un mediu ostil și spaima de moarte, creează o lirică a tristeții
ireparabile.
Poezia „Plumb” apare în volumul omonim de debut, în 1916 și este o artă poetică în care se
dezvăluie principalele concepții ale artistului despre lume și viață, despre menirea lui în univers, într-un
limbaj distinct.
Astfel, tema poeziei este condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră,
îngrădindu-i aspirațiile, ceea ce generează o stare de angoasă în raport cu două experiențe capitale ale
existenței umane: iubirea și moartea.
Atmosfera generală a poeziei „Plumb” se conturează pe procedeele artisticee simboliste
creându-se asttfel o lirica a pesimistului.
Laitmotivul poeziei, titlul textului, „plumb”, simbol recurent repetat de 6 ori simetric, ceea ce
conferă muzicalitate textului textului, exprimă corespondența dintre unul elemnt al naturii și stările
sufletești exprimate liric, accentund starea deprimantă a eului. In sens denotativ, plumbul este un
element chimic, un metal moale, maleabil de culoare cenușiu-albăstruie. Sensul contativ derivă din cel
propriu și sugerează cromatic, în plan poetic, apăsarea, monotonia, dezorientarea, claustrarea,
angoasa.
Din punct de vedere al contrstrucției, se remarcă două secvențe poetice structurate pe două
planuri: macrocosmic, al spațiului inconjurător si microcosmic, sufletesc. Subiectivitatea lirismului
este evidentă prin mărcile gramaticale ale eului liric: pronumele și verbele la persoana I: „stam”, „am
inceput”, adjectivul posesiv „meu”.
Prima secvență poetică iși bazează semnificația pe metafora-simbol „cavou” legată
indescrtutibil de cadrul funebru imaginat de poet în confensiunea lirică. Acesta poate avea două
accepțiuni: universul închis al târgului de province incapabil de a discerne valorea de nonvaloare, sau
propriul trup perisabil, o temniță pentru sufletul dornic de înălțare spirituală.
Incipitul poeziei debutează cu un verb la modul indicativ, timpul imperfect „dormeau” cea ce
sugerează o acțiune incepută în trecut și neterminată, de aici derivând o permanentizare a stării genrale
apăsătoare, evidentă prin simbolurile „sicrie de plumb”, „veșmânt funerar”, „flori de plumb”,
„coroanele de plumb”. Epitetul metaforic „de plumb” are menirea de a reliefa greutatea, apăsarea,
atracția pământului, starea liminală dintre viață și moarte.
Imaginarul poetic bacovian se axează pe descrierea unui întreg univers, simbolizat de „sicriu”,
cuprins de moarte, prin îmbrăcarea lui „într-un funerar veșmânt”. Existența umană este marcată de
constrângerea socială, dar mai ales de cea a iminenței morții. Interiorizarea discursului liric este
evidentă prin folosirea verbului la persoana I „stam”, dar și prin apariția motivului singurățății.
Mediul claustrant al cavoului simbolizează neputința depășirii propriei condiții. În peisajul macabru al
cavoului și al singurătății își face apariția vântul, sugerând o percepție tactilă, completată de o imagine
auditivă prin prezența verbului „scârțâiau”, sunet funebru produs de „coroanele de plumb” care
amplifică presimțirea unui inevitabil sfârșit.
În secvența a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul „coroanelor de plumb”, din
planul exterior, este amorul, căzut în somn o stare premergătoare morții, prin poziția nefirească în care
se află: „Dormea întors amorul meu de plumb”.
Fenomenul morții este ireversibil, fapt sugerat de o nouă percepție tactilă: „era frig”, care
amplifică obsesia sfârșitului. „Aripile de plumb”, atribuite amorului, nu conduc către un zbor, ci către o
iminentă prăbușire în moarte.
Parcurgând lirica simbolistă bacoviană, cititorul receptează poezia ca o artă de a simți, prin
folosirea sugestiei, care să exprime fidel corespondența dintre elementele naturii și stările sufletesti.
Universul este perceput sinestezic: vizual „funerar veșmânt”, „flori de plumb”, tactil: „era vânt”, „era
frig”, auditiv: „scârțâiau”, „am început să-l strig”.
Atmosfera poetică se țese cu ajutorul simbolului recurent „plumb” care sugerează moartea, printr-o
cromatică apăsătoare. De astfel, la nivel fonetic, cuvântul este alcătuit predominant din consoane, ceea
ce induce ideea apăsătoare de claustrare. Repetițiile și prozodia (rima îmbrățișată, măsura versurilor de
10 silabe) conferă muzicalitate întregii poezi, accentuând ideile poetice enunțate.
Așadar, putem afirma că universul poetic bacovian și-a găsit pe deplin forma de manifestare
artistică a eului creator în ideologia curentului literar simbolism.