Plumb – Bacovia – Simbolism

Contextul R1

Simbolismul este un curent literar modern, apărut în Franța în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, ca reacție la romantism și la parnasianism, promovând emoția și muzicalitatea
interioară a ideilor poetice. S-a caracterizat prin folosirea simbolului și prin percepția
sinestezică asupra universului. Astfel, acest curent promovează noua viziune asupra poeziei,
considerată arta de a simți, fundamentată pe imagini artistice, ce exprimă corespondențe între
elementele universului prin sugestie. De asemenea, alte trăsături ale liricii simboliste sunt:
utilizarea sinesteziei, folosirea categoriilor negative (teama, spaima, angoasa, spleenul etc.),
cromatica și deschiderea față de inovații formale. Sursa de inspirație devine citadinul, iar
muzicalitatea versurilor este dată de folosirea refrenului, a laitmotivului și de măsura inegală.

Simbolismul este singurul curent literar ce apare în literatura română în concordanță cu

literatura universală, fiind influențat de simbolismul francez, având ca reprezentanți de seamă
pe Alexandru Macedonski, George Bacovia, Dimitrie Anghel.

Opera „Plumb” face parte din creația poetului George Bacovia, poet interbelic apreciat
pentru originalitatea sa, care derivă dintr-un pesimism exacerbat, din sentimentul claustrării
într-un mediu ostil și din spaima de moarte. Toate acestea au creat o lirică a tristeții
copleșitoare. Poezia „Plumb” dezvăluie viziunea artistului despre lume și viață, despre menirea
lui în univers, într-un limbaj literar distinct.

R2 – apartenența la simbolism

În primul rând, tema poeziei este condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră,
îngrădindu-i aspirațiile, ceea ce îi generează o stare de angoasă în raport cu două experiențe
importante ale existenței umane: iubirea și moartea, idee specifică simbolismului.

În al doilea rând, imaginarul poetic bacovian este evidențiat prin semnele implacabile ale
morții, sugerate prin simboluri specifice de-a lungul întregii sale creații. Astfel, opera „Plumb”
concentrează datele esențiale ale liricii bacoviene dominată de pesimist. Procedeele artistice
simboliste prin care se conturează atmosfera generală a poeziei sunt: folosirea simbolului,
simetria, sugestia, utilizarea elementelor recurente, muzicalitatea versurilor, cromatica,
percepția sinestezică a universului și corespondențele.

R3 2 elemente de compoziție/ limbaj

Un prim element de compoziție este titlul operei ,un simbol recurent în creația bacoviană,
devenit laitmotiv, fiind repetat de șase ori, simetric, ceea ce conferă muzicalitate textului. El
1
Plumb – Bacovia – Simbolism

exprimă corespondența dintre un element al naturii și stările sufletești ale eului liric, accentuând
starea deprimată a acestuia. În sens denotativ, „plumbul” este un element chimic, un metal
moale, maleabil, greu, de culoare cenușiu-albăstruie. Sensul conotativ derivă din cel propriu și
sugerează cromatic, în plan poetic, apăsarea, monotonia, angoasa, dezorientarea, claustrarea.

Un al element de compoziție sunt cele două două secvențe poetice (catrene) structurate pe
două planuri: macrocosmic, al spațiului înconjurător, al societății, și microcosmic, sufletesc, al
eului liric. Subiectivitatea lirismului este evidențiată prin intermediul mărcilor gramaticale ale
prezenței eului liric, verbele „stam”, „am început”, și adjectivul posesiv „meu”, la persoana I
singular.

R 4 2 idei poetice /figuri de stil

Prima secvență poetică are în centru metafora simbol „cavou”, legată indestructibil de
cadrul funebru imaginat de poet în confesiunea lirică. Aceasta poate fi interpretată, pe de o
parte, ca univers închis al târgului de provincie, pe de altă parte, ca propriul trup, perisabil,
uman, o temniță pentru sufletul dornic de înălțare spirituală.

Încă din incipit se remarcă un verb la modul indicativ, timpul imperfect, „dormeau”, ce
sugerează o acțiune începută în trecut și neîncheiată, iar aici, o stare permanentă de apăsare,
evidentă prin simbolurile „sicriele de plumb”, „veșmânt funerar”, „flori de plumb”, „coroanele
de plumb”. Acești termeni fac parte din câmpul semantic al morții, specific simbolismului
(funerar, sicrie, coroane). Epitetul metaforic „de plumb” are menirea de a reliefa greutatea,
apăsarea, atracția pământului, starea limitată dintre viață și moarte (spleenul). Epitetul „adânc”
asociat verbului ”dormeau” sugerează starea de încremenire, de nemișcare, o închisoare socială
din care eul liric nu poate evada.

Imaginarul poetic bacovian se axează pe o prezentare confesivă a unui întreg univers

simbolizat de „sicriu”, cuprins de moarte prin îmbrăcarea lui ca un „veșmânt funerar”. Existența
umană este marcată de constrângerea socială, dar mai ales de cea a iminenței morții.
Interiorizarea discursului liric este evidentă prin folosirea mărcilor specifice a prezenței eului
liric în text, verbul la persoana I „stam”, dar și prin apariția motivului singurătății. Mediul
claustrat al cavoului simbolizează neputința depășirii propriei condiții, ceea ce se conturează ca
o sursă de suferință care străbate întreaga lirică bacoviană. În peisajul macabru al cavoului și al
singurătății, își face apariția vântul, sugerând o percepție tactilă, resimțită organic, completată
de o imagine auditivă prin prezența verbului onomatopeic „scârțâiau”. Imaginea este
sinestezică, adresându-se atât auditivului, cât și vizualului, sunetul funebru produs de mișcarea

2
Plumb – Bacovia – Simbolism

„coroanelor de plumb” amplificând presimțirea unui inevitabil sfârșit. „Vântul” este și el un

factor perturbator, degradând universul exterior: „Stam singur în cavou...și era vânt...”.

În secvența a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul „sicrielor de plumb”,

din planul exterior, este amorul, căzut în somn, o stare premergătoare a morții, având o poziție
nefirească: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Această strofă corespunde planului interior,
aflându-se din ce în ce mai mult sub semnul tragismului. Sentimentul cel mai profund uman,
dragostea, își anunță dispariția, ceea ce echivalează cu „întoarcerea cu fața spre apus”, cum
definea Lucian Blaga trecerea într-o altă dimensiune.

Strigătul disperat al eului poetic („și am început să strig”) exprimă durerea sfâșietoare,
dar și dorința de a se salva. Fenomenul morții este însă ireversibil, fapt sugerat de o noua
percepție tactilă („era frig”) care amplifică obsesia sfârșitului. „Aripile de plumb”, atribuite
amorului, nu conduc către un zbor, ci către o iminentă prăbușire în moarte.

Elemente de argumentare

În opinia mea, pentru Bacovia, poezia este arta de a simți prin folosirea sugestiei, care să
exprime fidel corespondența dintre elementele naturii și stările sufletești. Universul este
perceput sinestezic: vizual („funerar veșmânt”, „flori de plumb”, „coroane de plumb”), tactil
(„era vânt”, „era frig”), auditiv („scârțâiau”, „am început să-l strig”). Atmosfera poetică se
construiește cu ajutorul simbolului recurent „plumb” ce sugerează moartea printr-o cromatică
apăsare. De altfel, am remarcat că, la nivel fonetic, cuvântul este alcătuit predominant din
consoane, ceea ce sugerează ideea de claustrare. Pe de altă parte, cred că imaginarul poetic
bacovian reorganizează realul în funcție de predispoziția interioară dominată de un pesimism rar
întâlnit. „Repetiția mecanică”, așa cum afirmă Manolescu, specifică liricii sale, conferă impresia
de artificial, care se extinde și acaparează realitatea, devorând obsesiv și lent fiecare detaliu al
existenței, proiectând spiritul chinuit de himere într-o inevitabilă prăbușire interioară.

În concluzie, George Bacovia, poate fi considerat un reprezentant de seamă al

simbolismului românesc, opera „Plumb” fiind o exemplificare elocventă a acestui curent literar,
prin principiul corespondențelor, sinestezii, cromatică, folosirea simbolului și, nu în ultimul
rând, prin stările de angoasă și sentimentul claustrării pe le trăiește autorul.