Plumb

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie împotriva

parnasianismului, a romantismului retoric, promovând conceptul de poezie
modernă. Numele curentului a fost dat de poetul francez Jean Moréas, care, în 1886,
a publicat un articol-program, intitulat „Le Symbolisme”.
Caracteristica principală a acestui curent literar este folosirea simbolului, dar,
alături de aceasta, apar şi cultivarea sugestiei, a corespondenţelor, a sinesteziei, iar
la nivel formal, se cultivă muzicalitatea versurilor, obţinută prin preocuparea pentru
elementele de prozodie.

G. Bacovia este considerat de critica literară poetul reprezentant a simbolismului

român. Poet interbelic, care este apreciat pentru originalitatea creației sale,
originalitate ce derivă dintr-un pesimism exacerbat cu care trăiește un sentiment
acut de claustrare, într-un mediu ostil.

Poezia „Plumb” apare în volumul omonim, de debut, în 1916 și este o creație lirică,
considerată de critica literară o artă poetică, în care sunt dezvăluite principalele
concepții ale artistului despre lume și viață, despre menirea lui în Univers.

Tema poeziei reprezintă condiția creatorului într-o societate care îl desconsideră,

limitându-i aspirațiile și generându-i o stare de angoasă în raport cu experiențe
fundamentale ale existenței umane: iubirea și moartea.

Titlul „Plumb” anticipează ideea discursului liric, fiind în strânsă legătură cu

mesajul transmis de text, cuvântul „plumb” fiind format din patru consoane și o
vocală „u” captivă între cele patru consoane. Titlul devine laitmotivul poeziei,
simbol recurent, repetat de 6 ori, simetric în cele două catrene, repetiția acestuia
conferind textului muzicalitate și evidențiind corespondența dintre un element al
naturii și stările sufletești ale eului liric.

Imaginarul poetic bacovian prezintă descrierea sinestezică a întregului univers.

Cele două secvențe poetice ale textului corespund cu cele două planuri ale
existenței: unul exterior, sugerat de „cimitir”, „cavou”, „veștminte funerare”; și unul
interior, sugerat de sentimentul de iubire din a doua strofă, care îi provoacă
poetului disperare, nevroză, deprimare. Cele două catrene ale poeziei alcătuiesc un
monolog tragic, din care răzbat timid reacții ale eului liric în fața agresiunilor
exterioare: „frigul” și „vântul”.

Prima secvența lirică evidențiază realitatea obiectivă, simbolizată de cavou și

cimitir, tema morții fiind surprinsă încă din incipit. Verbul la mod indicativ, timp
imperfect „dormeau” alături de epitetul „adânc” sugerează ideea unui somn
continuu, echivalent, în cazul lui Bacovia, cu moartea. Metafora simbol „cavou”
poate avea două accepțiuni: pe de o parte poate să reprezinte universul închis al
târgului de provincie, pe de altă parte poate să reprezinte propriul trup, efemer,
măcinat de o boală, o temniță pentru sufletul dornic de înălțare spirituală. Epitetul
metaforă „de plumb” are menirea de a reliefa apăsarea, limita dintre viață și moarte.
Florile care sunt de obicei asociate frumuseții și gingășiei sunt alăturate oximoronic
plumbului, pierzându-și farmecul și devenind artificiale, semnificația lor simbolică
sugerând împietrirea, moartea Universului.

În peisajul macabru al cavoului și singurătății, își face apariția vântul, sugerând o

percepție tactilă, completată de o imagine auditivă redată de prezența verbului
onomatopeic „scârțâiau”, sunet funebru provocat de mișcarea „coroanelor de plumb”,
sunet care amplifică presimțirea unui sfârșit inevitabil.

În secvența a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul „sicrielor de

plumb” din planul exterior este iubirea, amorul „căzut în somn”, o stare
premergătoare morții, sugerată de ipostaza nefirească în care se află: „dormea
întors amorul meu de plumb”. În cea de-a doua strofă, lirismul se interiorizează,
aflându-se din ce în ce mai mult sub semnul tragismului; iubirea, sentimentul cel
mai profund uman, își anunță dispariția, lucru sugerat de întoarcerea cu fața spre
apus, definiție metaforică a morții.

Strigătul de invocare a celui decedat își are originea în mitologia populară, unde
marchează în mod dual, pe deoparte durerea sfâșietoare, pe de alta speranța unei
reveniri. Moartea, însă, este ireversibilă, și este sugerată de o nouă percepție tactilă:
„era frig”, sintagmă ce accentuează obsesia sfârșitului. „Aripile de plumb”, atribuite
amorului, nu evidențiază ideea unui zbor, unei salvări, ci sugerează o iminentă
prăbușire în moarte.

În „Plumb”, ducând până la paroxism spaima de moarte, Bacovia creionează un

univers trist, apăsător, deprimant, care îl reprezintă pe deplin și care se constituie
ca un crez existențial originar.