TABLOU SINOPTIC

Autor: George Bacovia

Poezia: Plumb, volumul de poezii Plumb – 1916

Alte volume de versuri: Plumb, Scântei galbene, Cu voi

Curent literar: Simbolism - ,,A sugera, iată visul nostru !"

Trăsături specifice curentului: folosirea sugestiei, a simbolului și a corespondențelor, prin zugrăvirea stărilor sufletești
depresive, de angoasă, de spleen, muzicalitatea versurilor, cromatică, vis, ambiguitate.

Specia: Poezia este un monolog liric (lirism subiectiv) a unui solitar și a unui prizonier înspăimântat de sine și de lumea în
care trăiește.

Tema: o constituie moartea, condiția poetului într-o societate artificială, singurătatea, angoasa.

Viziunea despre lume: sumbră, tragică.

Motive: somnul și singurătatea, golul, noaptea, plânsul, nevroza.

Titlul: substantivul nearticulat ,,plumb" – simbol care are drept corespondent în natură metalul greu (cenușiu, rece, toxic),
sugerând apăsarea sufletească, angoasa, universul monoton.

Simboluri: sicriul și plumbul; aripa – zborul

Structura: textul este alcătuit din două catrene construite pe baza lexemului ,,plumb", care este reluat în șase din cele opt
versuri ale poeziei – prezența simbolului evidențiază relația de simetrie (asigurată de raportul dintre structura strofică și
planurile imaginarului poetic: prima strofă corespunde universului exterior, pentru ca a doua să se concentreze asupra
trăirilor interioare ale eului).

Prima secvență poetică (strofa I) surprinde elemente ale cadrului spațial închis, sufocant, în care elul liric se simte claustrat,
cavoul simbolizând mediul universului interior, și elemente ale decorului funerar. Mediul capătă astfel greutatea
apăsătoare a plumbului.

Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.

Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial generat de absența afectivității, de neputința împlinirii prin
iubire. Ideea este sugerată de metafora dormea întors amorul meu de plumb. Utilizarea paralelismului flori de plumb –
amor de plumb este o modalitate prin care se sugerează identitatea dintre lumea exterioară (florile) și lumea interioară
(amorul), eul liric devenind astfel un spectator tragic al celor două lumi.

Muzicalitatea interioară se realizează prin paralelismul sintactic al strofelor, plasarea sintagmei ,,de plumb" în poziții
simetrice, inclusiv în rima interioară, eufonia cuvintelor repetate obsesiv și pauzele realizate prin cezură și puncte de
suspensie.
Folosirea cromaticii pentru a descrie viziunea despre viață impune o lume gri, ternă, lipsită de speranță, ce constituie
chinul perpetuu al eului liric.
Prozodia: La nivel formal, strofele au o alcătuire armonioasă, datorată rimei îmbrățișate, măsurii fixe de 10 silabe și ritmul
iambic combinat cu amfibrahul.

Imaginarul poetic relevă o lumea ca un adevărat cimitir, în care eul rătăcește fantomatic ca într-o închisoare.
 TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

Poezia Plumb de G. Bacovia, care deschide volumul cu același titlu publicat în anul 1916, se înscrie în universul tipic
simbolist mai ales prin dramatismul trăirilor eului liric, dar și prin tehnica repetării temelor și simbolurilor, prin cromatică,
prin modul de construcție a cadrului, prin muzicalitatea interioară a versurilor. Cenușiul este reperul cromatic dominant,
acesta uniformizând elementele unui decor aflat în încremenire. Prezențele umane sau obiectuale fac corp comun cu un
mediu fizic tenebros, angoasant, care sugerează starea de oboseală fizică și psihică.
Tema poeziei este singurătatea, angoasa, spaima de moarte a poetului. Viziunea despre lume este sumbră, tragică.
Simbolul central este numit prin titlu. Plumbul are aici utilizare simbolic-funerară: cenușiu, greu, apăsător. Repetițiile create
prin reluarea simbolului creează intensitatea unei obsesii: plumb, sicrie de plumb, flori de plumb, coroane de plumb, amorul
meu de plumb, aripile de plumb. Plumbul cuprinde atât lumea obiectuală (sicrie, flori, coroane), cât și sufletul (amor de
plumb). Lumea obiectuală este foarte bine reprezentată, astfel încât ea invadează sufletul. La început, ea intră în structura
unor sintagme cu sens denotativ, pentru ca treptat acesta să fie înlocuit cu sensul conotativ. Cu cât sensul conotativ se află
pe o treaptă mai înaltă, cu atât starea de angoasă este mai accentuată și sentimentul aneantizării mai puternic.
Prima strofă, care se concentrează asupra cadrului exterior, conține o singură referire explicită la eul liric – stam
singur. Singurătatea, în asociere cu imaginile funerare care construiesc cadrul exterior, generează starea de angoasă
manifestată în strofa a doua.
Structural, poezia este construită pe principiul simetriei, care este asigurată de raportul dintre structura strofică și
planurile imaginarului poetic: prima strofă corespunde universului exterior, pentru ca a doua să se concentreze asupra
trăirilor interioare ale eului. Relația de simetrie este asigurată și de paralelismul sintactic dintre versurile celor două
catrene: Dormeau adânc/ Dormea întors; stam singur/ stam singur; și scârțâiau/ și-i atârnau. Legătura de substanță între
cele două catrene, respectiv între cele două planuri, o asigură simbolul plumbului.
Prima strofă descrie un spațiu al claustrării, al singurătății, al captivității, prin intermediul căruia se definește o
stare. Lumea-cavou, spațiu al morții, devine un refugiu al ființei. Întreg decorul poeziei este o monotonă artificialitate,
grație câmpului semnatic al funebrului, dar de o artificialitate studiată, menită să inducă ideea aneantizării universale.
Cromatica este și ea monotonă, cenușiul sugerat de culoarea metalului fiind singura nuanță. Culoarea pe care ar fi putut-o
oferi florile este anulată de mineralizarea acestora, de intrarea lor în uniformitatea de plumb a lumii. Starea dominantă este
angoasa. Deși nu apare explicit în text, ea poat fi ușor dedusă din descrierea cadrului.
Strofa a doua debutează sub semnul tragicului existențial generat de absența afectivității, de neputința împlinirii
prin iubire. Ideea este sugerată de metafora dormea întors amorul meu de plumb. Imperfectul verbului indică o situație
durativă în momentul vorbirii. Epitetul întors capătă un sens tragic, fiindcă sugerează despărțirea, înstrăinarea de sine.
Utilizarea paralelismului flori de plumb – amor de plumb este o modalitate prin care se sugerează identitatea dintre lumea
exterioară (florile) și lumea interioară (amorul), eul liric devenind astfel un spectator tragic al celor două lumi.
Verbele marchează încercarea disperată de regăsire (de a iubi din nou). Următorul vers anulează încercarea de
salvare: stam singur lângă mort...și era frig. Verbele la imperfect (stam, era) aduc din nou în primul plan eul liric și lumea
exterioară, uniți prin disperare: singur – frig. Amorul abstract din primul vers apare aici în postură mortuară: ființă devenită
neant. Metafora ultimului vers anulează orice iluzie a salvării. Aripa ca simbol al zborului, al libertății, exprimă o mișcare
descendentă – atârnau -, dublată de un atribut al încremenirii și greutății – de plumb.
Sentimentul înstrăinării și al angoasei este sugerat, într-o manieră tipic simbolistă, prin efecte muzicale. La nivel
formal, strofele au o alcătuire armonioasă, datorată rimei îmbrățișate, măsurii fixe de 10 silabe și ritmul iambic combinat
cu amfibrahul. Totuși, monotonia este prezentă și aici prin repetarea obsesivă a cuvântului plumb, iar sentimentul
claustrării este sugerat de sonoritatea închisă a cuvântului-simbol: acesta conține o singură vocală încadrată de două
perechi consonantice. Muzicalitatea interioară mizează însă pe stridențe, sugerate de două imagini auditive – scârțâiau
coroanele de plumb – respectiv – am început să-l strig.
Consider că poezia Plumb se încadrează în lirica simbolistă prin prezența motivelor literare prezentate, precum
moartea, golul, noaptea, plânsul, nevroza, dar și prin muzicalitatea versurilor sau prin repetițiile obsedante.
LUCIAN BLAGA
Mihai EMINESCU

Floare albastră
Tema și viziunea despre lume

Romantismul este o mișcare artistică și literară, apărută la sfârșitul secolului al XVIII-lea, caracterizată prin
sensibilitate, individualitate creatoare și afirmarea originalității. În literatura română, elemente romantice se pot identifica
în operele scriitorilor pașoptiști, atingând punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul romantic
european.
Poezia ,,Floare albastră" a fost publicată în revista ,,Convorbiri literare" în 1873, fiind o capodoperă a lirismului
eminescian din etapa de tinerețe, o poezie-nucleu a romantismului, ce dezvoltă un motiv poetic european în viziune lirică
proprie. În această poezie sunt asociate, în manieră romantică, mai multe specii literare: poem filosofic, eglogă (idilă cu
dialog) și elegie (poezie în care sunt exprimate sentimente de tristeșe, melancolie).
La romantici, tema iubirii apare în corelație cu tema naturii, pentru că natura vibrează la stările sufletești ale
omului. ,,Floare albastră" aparține ipostazei iubirii paradiziace, implicând totodată și tema condiției omului de geniu care
aspiră la abolut. Aceste teme sunt tipic romantice, ca și viziunea poetului despre lume . Astfel, în poezie se confruntă două
moduri de existență, două ipostaze ale cunoașterii: lumea cunoașterii absolute, infinite, a geniului (simbolizată de
culoarea ,,albastră") și lumea iubirii concrete, a cunoașterii terestre (simbolizată de ,,floare").
Ca în lirismul cu măști, eul liric împrumută pe rând două ipostaze umane (masculin – feminin) sau portrete
spirituale (geniul – făptura terestră) în prezentarea dialogului celor două voci lirice. Lirismul subiectiv se realizează prin
folosirea mărcilor gramaticale ale eului liric – verbe și pronume la persoana I singular: ,,eu am râs".
Cadrul natural feeric și protector pentru cuplul de îndrăgostiți se realizează prin motive romantice frecvente în
lirica erotică eminesciană: codrul, izvoarele, luna, valea, visul etc.
Titlul fixează simbolul central, care sugerează un motiv romantic de mare circulație în Europa, întâlnit și la Novalis,
simbolizând aspirația spre fericire prin iubire. Motivul literar din titlu unește contrariile: substantivului ,,floare", ce
simbolizează viața, frumusețea efemeră, i se asociază culoarea ,,albastră", simbol al infinitului, al absolutului, al idealului.
Cele paisprezece strofe alcătuiesc patru secvențe poetice, prin alternanța a două planuri: cel al cunoașterii
absolute, abstracte – plan cosmic – și cel al cunoașterii terestre, despărțite de meditația poetului din strofa a IV-a. Poezia
este structurată în jurul unei serii de opoziții: eternitate – viață, masculin – feminin, detașare apolinică – trăire dionisiacă,
vis – realitate, departe – aproape, trecut – prezent.
Prima secvență (primele trei strofe), înfățișează lumea rece a ideilor, lumea lui. Monologul fetei cuprinde reproșul
realizat prin adverbul ,,iar" plasat în poziție inițială. Fata îl avertizează pe iubitul ei, care vrea să pătrundă în lumea
abstractă a ideilor pure, a cunoașterii absolute, că iubirea umană nu se reazlizează prin cunoaștere, ci prin iubire: ,,Nu căta
în depărtare/ Fericirea ta, iubite !". Termenii populari susțin adresarea familiară, iar cele două apelative, ,,sufletul vieții
mele" și ,,iubite", dispuse simetric la începutul și la sfârșitul primei intervenții a fetei, exprimă iubirea sinceră.
Secvența a doua, constituită doar din strofa a IV-a, cuprinde meditația bărbatului, reacția uluitoare a acestuia,
care recunoaște justețea reproșului - ,,Ah! Ea spuse adevărul" – și adoptă o atitudine de indiferență și de acceptare a ideii:
,,Eu am râs, n-am zis nimica."
Cea de-a treia secvență cuprinde strofele V-XII și începe cu motivul romantic al chemării în codru, dar de data
aceasta îndemnul aparține fetei: ,,Hai în codru cu verdeață/ Und-izvoare plâng în vale." Idealul de iubire se proiectează într-
un paradis terestru, scenariul erotic care urmează este imaginat și proiectat într-un viitor apropiat, în care gestul tandru al
apropierii celor doi și sărutul lor pătimaș se petrece într-un cadru feeric, fie el diurn sau nocturn. Femeia iubită este o
apariție de basm, grațioasă ( ,,mi-oi desface de-aur părul"), șăgalnică (,,ș-apoi cine treabă are?"), senzual-naivă (,,Eu pe-un
fir de romaniță/ Voi cerca de mă iubești").
Secvența a patra (strofele XIII-XIV) este a doua intervenție a vocii masculine, care reprezintă continuarea meditației
asupra iubirii trecute pe care o proiectează, de această dată, în ideal: ,,Și te-ai dus, dulce minune,/ Și-a murit iubirea
noastră".
 Cadrul obiectiv al idilei se încheie cu despărțirea, iar în planul subiectiv se accentuează lirismul. Tristețea
copleșitoare din final este exprimată direct, copleșitor, prin invocația existentă în ultimele două versuri: ,,Floare albastră!
floare albastră!.../ Totuși este trist în lume!". Adverbul ,,totuși" din final nuanțează deosebirea dintre vis și realitate și
transmite ideea că nici măcar iubirea puternică nu este în stare să alunge tristețea din lumea concretă, terestră, limitată.
Expresivitatea are surse multiple, în plan morfologic, lexical, stilistic și prozodic.
La nivel morfologic, verbele la indicativ prezent redau lumea ideilor, universul cunoașterii: ,,grămădești", iar în
cadrul planului imaginar al scenariului erotic, verbele sunt la indicativ viitor sau la conjunctiv: ,,vom vedea", ,,voi cerca".
La nivel lexical, vorbirea populară, diminutivele și limbajul familiar accentuează atmosfera intimă: ,,om șede", ,,mi-i
da o sărutare", ,,guriță", ,,mititica".
Figurile de stil și imaginile artistice sunt numeroase: epitetul (prăpastia măreață), personificarea (izvoare plâng în
vale), comparația (roșie ca mărul), metafora (râuri în soare), simbolul (floare albastră).
Muzicalitatea tristă a poemului este susținută de elementele de prozodie: rima îmbrățișată, ritmul trohaic, măsura
versurilor de 7-8 silabe.
Poezia ,,Floare albastră" dezvoltă un motiv literar ce își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către
idealul de fericire, de iubire pură. Repetiția și versul final al poeziei exprimă nostalgia după iubire, ca mister al vieții. Oricât
de amar este adevărul ultim, oricât de dramatic sfârșitul, trebuie să căutăm necontenit fericirea, înfruntând întunericul
dezamăgirilor și gustul amar al eșecurilor...
Concluzionând, această poezie reliefează o atmosferă și o viziune romantică asupra iubirii, anticipând unele
motive și teme dezvoltate mai târziu în poemul-sinteză ,,Luceafărul".

- "Iar te-ai cufundat în stele Si mi-i spune-atunci povesti Inc-o gura - si dispare...
Si în nori si-n ceruri nalte ? Si minciuni cu-a ta gurita, Ca un stalp eu stau în luna !
De nu m-ai uita incalte Eu pe-un fir de romanita Ce frumoasa, ce nebuna
Sufletul vietii mele. Voi cerca de mă iubesti. E albastra-mi, dulce floare !

In zadar rauri în soare Si de-a soarelui caldura Si te-ai dus, dulce minune,
Gramadesti-n a ta gandire Voi fi rosie ca marul, S-a murit iubirea noastra -
Si campiile Asire Mi-oi desface de-aur parul, Floare-albastra ! floare-albastra !...
Si intunecata mare; Să-ti astup cu dansul gura. Totusi este trist în lume !

Piramidele-nvechite De mi-i da o sarutare,

Urca-n cer varful lor mare Nime-n lume n-a s-o stie,
Nu cata în departare Căci va fi sub palarie -
Fericirea ta, iubite !" S-apoi cine treaba are ?

Astfel zise mititica, Când prin crengi s-a fi ivit

Dulce netezandu-mi parul. Luna-n noaptea cea de vara,
Ah ! ea spuse adevarul; Mi-i tinea de subsuoara,
Eu am ras, n-am zis nimica. Te-oi tinea de dupa gat.

- ,,Hai in codrul cu verdeata, Pe cararea-n bolti de frunze,

Und-izvoare plang în vale, Apucand spre sat în vale,
Stanca sta să se pravale Ne-om da sarutari pe cale,
In prapastia mareata. Dulci ca florile ascunse.

Acolo-n ochi de padure, Si sosind l-al portii prag,

Langa bolta cea senina Vom vorbi-n intunecime;
Si sub trestia cea lina Grija noastra n-aib-o nime,
Vom sedea în foi de mure. Cui ce-i pasa ca-mi esti drag ?"
 EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII
Tema și viziunea despre lume

Viziunea despre lume într-o creație literară lirică este una subiectivă, întrucât genul liric este prin excelență genul
subiectivității. O astfel de viziune este caracteristică și poeziei moderniste, adică acelor creații aparținând modernismului,
care este o mișcare mai largă, cuprinzând toate curentele postromantice, deoarece acestea contestă vechile valori și
promovează elementele de noutate și valoarea estetică a literaturii.
Dintre cele trei tipuri de poezie modernistă interbelică din literatura română ( poezia avangardistă, poezia pură și
poezia eclectică), ultima este definită printr-un amestec de modernitate și tradiție și este ilustrată printre alții de Tudor
Arghezi și de Lucian Blaga.
Poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" de L. Blaga, publicată în deschiderea primului său volum, ,,Poemele
luminii" (1919), face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române interbelice, alături de ,,Testament" de
Tudor Arghezi și ,,Joc secund" de Ion Barbu.
În peisajul literaturii romane interbelice, Lucian Blaga este Filosoful, cel care încearcă granițele a două domenii ale
culturii: filosofia și poezia. Între cele două dimensiuni există o relație de interdependență, astfel încât filosofia sa este
considerată ca fiind poetică, iar poezia filosofică.
Poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este o meditație filosofică și o confesiune elegiacă pe tema
cunoașterii, dar și o artă poetică modernă deoarece autorul își exprimă, prin mijloace artistice, concepția despre poezie și
despre rolul poetului în lume din perspectiva unei estetici moderne.
Caracterul de artă poetică modernistă este susținut prin temele cunoașterii și creației, prin motivele specifice
(lumina, misterul, luna, întunericul), prin înnoirea prozodiei (versul liber și ingambamentul - procedeu de versificație
constând în continuarea ideii poetice în versul următor), dar și prin apelul la eul extatic, dionisiac, expresionist, care se
vrea într-o permanentă contopire cu Marele Tot.
Tema poeziei este cunoașterea, desemnată de metafora ,,lumina", dar și atitudinea poetică în fața marilor taine
ale Universului. Cunoșterea lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire: ,,Eu nu strivesc.../căci eu iubesc/
și flori și ochi și buze și morminte."
Ideile poetice își găsesc ulterior corespondența în plan teoretic și filozofic în lucrarea ,,Cunoașterea luciferică"
(1933), din ,,Trilogia cunoașterii". Pentru filosof, există două modalități de cunoaștere: cunoașterea luciferică, specifică
sensibilității poeților, care adâncește misterul, și cunoașterea paradiziacă, specifică oamenilor de știință, care împiedică
dezvăluirea misterului. Cunoașterea se articulează prin două tipuri de metafore: plasticizante și revelatorii.
Pornind de la noțiunile filosofice, titlul, constituit sub forma unui enunț de tip declarativ, avertizează asupra
caracterului marcat subiectiv al discursului (..eu"), trăsătură expresionistă. Titlul conține o metaforă revelatorie care
semnifică ideea cunoașterii luciferice. Metafora ,,corola de minuni a lumii" - imagine a perfecțiunii, a absolutului,
simbolizează prin ideea de cerc, de întreg, misterele universale, iar rolul poetului este de a contempla și adânci taina.
Titlul este reluat în incipitul poeziei, iar sensul său, îmbogățit prin seria de antiteze și de metafore, se întregește cu
versurile finale. Poezia este un act de creație, iar iubirea este o cale de cunoaștere a misterelor lumii. Poetul se definește ca
un adept al căii luciferice, care nu strivește, nu distruge tainele ascunse îndărătul metaforei ,,corola de minuni a lumii",
deoarece omul ar rămâne limitat la cercul strâmt al condiției sale pieritoare.
Discursul liric se organizează în jurul unor motive poetice, elemente de recurență, cum sunt: misterul și motivul
luminii, care implică și principiul contrar, întunericul.
Simbolul central este lumina, textul dezvoltând opoziția dintre lumina mea, ca metaforă pentru cunoașterea
dionisiacă, și lumina altora, metaforă pentru cunoaștere apolinică. Lumina este un simbol fluid, plurivalent și ambiguu.
Este un concept poetic abstract, o lumină interioară, aparținând lumii-poveste, univers al purității începuturilor, când omul
trăia în zarea magiei. El are nostalgia acelei lumi transcendente din care am fost aruncați în lumea aceasta imanentă.
În structura de adâncime a poeziei, se detașează două paradigme poetice care conturează dihotomia: lumina altora
– lumina mea.
 Lumina altora, cunoașterea de tip științific, obiectivă, analitică, bazată pe rațiune și pe experiment ,,strivește" ,
,,ucide" , ,,sugrumă" , ,,micșorează", adică descifrează ,,minunile-ntunericului", lăsând existența goală de conținut, ternă,
monotonă și închisă. În antiteză, lumina mea , calea artistului, subiectivă, bazată pe intuiție, sporește, mărește,
îmbogățește, adâncește taina, iubind-o.
Opoziția dezvoltată la nivel discursiv se subsumează simetrie incipit-final, prin care se evidențiază superioritatea
eului expresionist, ce adoptă o cunoaștere dionisiacă, declarând superioritatea erosului, ca formă supremă de cunoaștere a
tainelor universale (utilizarea conjuncției coordonatoar ,,și" în ultimul vers, accentuează armonizarea dintre eu și univers).
O bogată serie sinonimică conturează cu ajutorul metaforelor misterul, acel ceva care stârnește în om apetitul
cunoașterii: corola de minuni,nepătrunsul, adâncimi de întuneric, taina nopții, ne-nțelesuri. Blaga operează cu simboluri de
maximă abstractizare, îndărătul cărora se ascund prin încifrare concepte filosofice precum apetitul cunoașterii, tentația
absolutului, cunoașterea paradisiacă și cea luciferică.
Textul se structurează în două fraze poetice marcate cu majusculă și cu linii de pauză, care surprind definiția
filosofico-lirică a celor două tipuri de cunoaștere. Antiteza este punctată de conjuncția adversativă ,,dar" și de repetiția
pronumelui personal ,,eu".
În text se remarcă lirismul de tip subiectiv, marcat la nivel lexico-gramatical prin verbe de persoana I (nu ucid, nu
strivesc, îmbogățesc, iubesc) și forme pronominale, respectiv adjective pronominale de persoana I (eu, ,,(calea) mea").
Viziunea expresionistă asupra lumii se trădează și prin elementele de prozodie. La fel ca în pictura de factură
expresionistă, unde linia fină a desenului permite exprimarea aproape violentă a culorii, în poezia blagiană, versul
neregulat (liber) și tehnica ingambamentului favorizează exprimarea plenară a sentimentelor subiectului liric, dincolo de
orice constrângeri formale clasice.
Frazarea semantică impune și o muzicalitate interioară a poeziei, dublată de repetarea în refren a versului : ,,și
flori, și ochi, și buze, și morminte", care creionează prin enumerație raportul între aici și acolo, între realitate și
transcendent, între ,,patria altora" și ,,apa din care curcubeul își bea frumușețea și neființa..."
Concluzionând, imaginarul poetic blagian aduce în prim-plan iubirea ca formă de cunoaștere. Spre deosebire de
psalmistul arghezian, care se zbate dilematic între credință și tăgadă, eul expresionist blagian percepe universul ca o
armonie a contrariilor, existența fiind pentru el lumină și umbră , fuziune a opozițiilor dezechilibrante pentru mulți alți
creatori.
ION BARBU – baladă
Particularități ale unui text poetic studiat, aparținând lui Ion Barbu
(Baladă/ „Luceafărul” întors/ Poem de factură filosofică)

Ion Barbu este prin formare matematician și dorește să-i demonstreze lui Tudor Vianu că este capabil să scrie poezii.
Întreaga sa creație se încadrează în perioada modernismului.
Balada „Riga Crypto și lapona Enigel” a apărut în anul 1924, iar în anul 1930 a fost integrată în volumul „Joc
secund”. Opera face parte din a doua etapă a lui Barbu: baladic – orientală.
,,Riga Crypto și lapona Enigel” aparține modernismului, care este o mișcare culturală apărută ca o recție împotriva
tradiționalismului și se caracterizează prin introducerea unor idei sau concepții asupra expresiei artistice. Elementele
moderniste prezente în acest text sunt: încifrarea mesajului și cultivarea ambiguității, promovarea poeziei ca act de
cunoaștere și prezența unor motive literare inedite: fântâna, luna, timpul, soarele (prezența unor metafore surprinzătoare).
Tema o reprezintă iubirea ca formă de cunoaștere și care se îmbină armonios cu natura.
Viziunea despre lume se reflectă în universul poetic original care exprimă, într-un limbaj ambiguu,o lume de esențe
contemplate de spirit.
Un prim element de structură îl reprezintă titlul care este alcătuit din numele celor două ființe din lumi opuse: riga
– rege, Crypto – închis / ascuns, lapona (locuitoare a țării ghețurilor) – Enigel (înger). Titlul este analitic și anticipează tema
dragostei imposibile, deoarece fiecare personaj vine din lumi diferite: regele trăiește într-un spațiu izolat și umed, fără
lumină, iar Enigel vine dintr-o lume rece și se îndreaptă spre lumină, spre soare.
De asemenea, compozițional, poemul este alcătuit din două părți: nunta consumată, împletită, cadru al celeilalte
nunți, povestită, modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălarița. Tehnica folosită este aeea a povestirii în ramă.
Relața incipit-final este sugestivă pentru această operă. Incipitul este dat de formula de adresare folosită de nuntașul
care încearcă să convingă menestrelul să cânte povestea tristă a regelui Crypto și a laponei Enigel. Atmosfera lumească este
de „chef”, iar povestea a mai fost spusă o dată. Finalul este trist, deoarece Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare,
iar încercarea ființei inferioare de a-și depăși limitele este pedepsită cu nebunia.
Relațiile de simetrie sunt date de cele trei chemări – descântece ale rigăi și de cele trei refuzuri ale fetei. În prima
chemare, Crypto își îmbie aleasa cu „dulceață” și cu „fragi” (elemente ale existenței vegetale), însă fata îl refuză. Craiul îi
oferă lumea peste care domnește, iar refuzul laponei îl pune într-o situație dilematică, de asemenea, puterea sacrificiului și
prezentarea valorilor supreme ale lumi lui „somnul fraged” și „uitarea”.
Relațiile de opoziție sunt evidențiate la nivelul celor doi protagoniști, reliefându-se caracteristicile lor: opoziția copt
– necopt, soare – roată albă, dar și prin ideile lor care nu corespund, de aceea, nu poate avea loc nicio nuntă.
Din punct de vedere stilistic, predomină inversiunile: „zice-l-aș”, „rogu-te”, „răi ghioci”, epitete metaforice: „menestrelul
trist”, „veninul vechi”.
Povestea propriu-zisă o începe menestrelul prin prezentarea regelui-ciupercă: „Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto,
inimă ascunsă”, înfăţişat ca un inadaptat, cu o fire ciudată, închisă, pe care supuşii îl „bârfeau” cu dispreţ: „Sterp îl făceau şi
nărăvaş / Că nu vroia să înflorească”. În antiteză cu ciuperca - rege, lapona (locuitoare de la pol) este prezentată cu
tandreţe, sugerând gingăşie şi fragilitate: „Lapona mică, liniştită, / Cu piei: pre nume - Enigel”. Tânăra plecase din ţinuturile
arctice, geroase, spre sud, în căutare de soare şi lumină, poposind, ca să se odihnească şi să-şi adape renii, la „Crypto, mirele
poienii”. Ca şi în „Luceafărul” lui Eminescu, cei doi, regele-ciupercă şi lapona, se întâlnesc în visul fetei, iar Crypto rosteşte
o chemare adejnenitoare, încărcată de dorinţe, ca aceea a fetei din poemul eminescian. Fiecare dintre cele două strofe ale
tiradei rostite de Crypto începe patetic, printr-o repetiţie ce sugerează pasiune - „Enigel, Enigel”-, sentimente calde şi
emoţionante contrare firii reci a regelui-ciupercă şi o cheamă pe tânără în lumea lui rece şi întunecoasă, îndemnând-o să uite
soarele, ideal spre care ea aspiră cu toată energia spirituală: „Lasă-l, uită-l, Enigel, / În somn fraged şi răcoare”. Lapona îl
refuză cu delicateţe, a treia oară mărturisindu-i ostilitatea faţă de umezeală şi frig, mediu propice numai regelui-ciupercă, în
timp ce „Eu de umbră mult mă tem, // Că dacă-n iarnă sunt făcută / [...] Mă-nchin la soarele-nţelept”.
Se manifestă aici motivul soare - umbră, sugerând cele două lumi incompatibile cărora le aparţin cele două fiinţe
care nu pot comunica ideatic şi sentimental. Soarele este simbol al vieţii spirituale, al luminii sufleteşti, ce sugerează
capacitatea fiinţei superioare de a aspira către absolut. Umbra, întunericul şi umezeala simbolizează condiţia omului
obişnuit, neputinţa lui de a se înălţa către idealuri.
Ca orice fiinţă inferioară, Crypto nu poate înţelege lumea omului superior, care năzuieşte cu întreaga fiinţă
pentru împlinirea idealului, sugerat aici de lumina solară, pe care nu oricine o poate suporta, sufletul fiind asemănat
sugestiv cu o fântână, simbol al aspiraţiei spre cunoaştere: „Mă-nchin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi
roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletul-fântână”. Omul obişnuit, muritorul dezinteresat de lumea abstractă, nu se poate
înălţa spre absolutul cunoaşterii, care-i poate fi fatal: „Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă de pădure, / Că
sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu otravă”. Regele Crypto
este victima propriei neputinţe şi cutezanţei de a-şi depăşi limitele, de a încerca să intre într-o lume pe care n-o înţelege şi cu
care nu se potriveşte: „Şi sucul dulce înăcreşte! / Ascunsa-i inimă plesneşte”. Riga Crypto devine o ciupercă otrăvitoare,
însoţindu-se cu „măsălariţa mireasă”, o fiinţă din lumea lui, o plantă medicinală toxică potrivită lui, întrucât fac parte din
acelaşi regn. Referirea la „Laurul-Balaurul” sugerează aceeaşi idee a „nuntirii” posibile numai între două fiinţe aparţinând
aceleiaşi lumi, deoarece „laur” este o plantă veninoasă, cu miros neplăcut, cu fructul ţepos: „Cu Laurul-Balaurul / Să toarne-
n lume aurul, / Să-l toace, gol la drum să iasă, / Cu măsălariţa-mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă”. Condiţia omului
obişnuit, comun, este tragică prin neputinţa de a-şi depăşi limitele, de a aspira către valori spirituale superioare -
„Că-i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure” -, precum şi setea de absolut de care este stăpânit omul
superior, ce năzuieşte către cunoaştere, lumină spirituală - „Mă-nchin la soarele-nţelept” - a făcut ca balada Riga Crypto şi
lapona Enigel a lui Ion Barbu să fie numită „un luceafăr întors”. Incompatibilitatea celor două fiinţe ce aparţin a două lumi
diferite din Luceafărul eminescian este şi ideea acestei balade, numai că omul superior este fata (lapona Enigel), iar fiinţa
inferioară este regele-ciupercă (Riga Crypto).
Prozodia, la început, este tradițională și se schimbă cu una modernă: versuri 8-9 silabe, dar și de 5-9 silabe,
rima îmbrățișată, monorimă, încrucișată (savantă) și strofe inegale.
Tema iubirii ca formă de cunoaștere și viziunea modernistă asupra lumii lui Barbu se reflectă într-un mod
original și unic prin prezența unor metafore surprinzătoare care transmit un mesaj încifrat și în care poetul dorește să
promoveze arta sa ca act de cunoaștere, lucru reieșit din prezentarea poveștii de dragoste dintre doi membri care fac parte
din două lumi diferite.
Opera literară „Riga Crypto și lapona Enigel” este o baladă alegorică barbiană ce reușește să impresioneze prin
ideile transmise și prin viziunea amplă asupra sentimentului de iubire care nu este de fiecare dată realizabil.
 Riga Crypto și lapona Enigel

Creația literară ,,Riga Crypto și lapona Enigel" a lui Ion Barbu aparține poeziei moderne ermetice sau pure prin
eliminarea sentimentului sau încadrarea lui într-o dimensiune rațională a existenței umane, prin nerespectarea granițelor
dintre genurile și speciile literare , precum și prin limbajul ambiguu, încifrat al discursului liric. Trăsăturile modernismului
sunt prezente atât în viziunea poetului asupra lumii, în tema poemului, în structura sa, cât și în limbajul poetic folosit de
autor, acesta promovând poezia ca act de cunoaștere.
Poetul adoptă viziunea despre lume dintr-o perspectivă polemică modernă asupra baladei ca specie literară,
scrierea devenind un poem alegoric, asememea ,,Luceafărului" eminescian, un ,,Luceafăr întors", așa cum preciza însuși
poetul. Astfel, el are o viziune absolut originală asupra lumii și a condiției umane în general, construind un posibil model al
acestei lumi, bazat pe imposibilitatea depășirii anumitor limite, deoarece protagoniștii aparțin unor universuri diferite.
Apărută în 1924, integrată apoi în volumul ,,Joc secund" (1930), ciclul ,,Uvedenrode", balada face parte din a doua
etapă de creație barbiană, numită baladic – orientală. Autorul păstrează din specia tradițională schema epică și
personajele antagonice, dar evenimentele narate sunt de natură fantastică (dialogul în vis dintre rigă și laponă) și alegorică.
Titlul baladei trimite cu gândul la marile povești de dragoste din literatura lumii, cum ar fi Romeo și Julieta sau
Tristan și Isolda, sugerează drama cunoașterii și a incompatibilității dintre două lumi, iubirea imposibilă. Personajele
aparțin unor regnuri diferite, iubirea asociind un personaj uman cu o ciupercă. Tema ei o constituie imposibilitatea
realizării iubirii între ființe care fac parte din lumi diferite.
Numele Crypto are dublă semnificație: cel tăinuit (,,inimă ascunsă"), provenind din adjectivul criptic (ascuns,
tăinuit), dar sugerează și apartenența sa la familia ciupercilor, numite științific ,,criptograme". Numele cu sonoritate
nordică Enigel sugerează originea laponei (de la pol) și face trimitere la semnificația cuvântului din limba suedeză, care
înseamnă ,,înger".
Balada este structurată în douăzeci și șapte de strofe, dintre care primele patru constituie incipitul, având forma
unui prolog, în care, prin intermediul invocării, menestrelul, aflat la sfârșitul unei nunți, este îndemnat să zică ,,încetinel" și
,,trist" despre nunta ratată dintre Enigel și riga Crypto. Astfel, este pusă în relief tehnica povestirii în ramă sau a povestirii
în povestire, la sfârșitul unei nunți umane, urmează să fie zisă povestea unei alte nunți posibile, neîmplinite, cea dintre rigă
și lanonă. Poezia este alcătuită din două părţi, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una reală, consumată, împlinită
şi una iniţiatică, neîmplinită, imaginară/ povestită.
Nunta povestită cuprinde mai multe tablouri poetice: portretul și împărăția rigăi, locurile natale și oprirea din drum
a laponei Enigel, întâlnirea dintre cei doi, cele trei chemări ale rigăi și refuzul categoric al fetei, pedepsirea rigăi în finalul
baladei.
În expozițiune, sunt prezentate în antiteză portretele membrilor cuplului și locurile lor natale, deosebirile dintre ei
generând intriga.
Regele ciupercă este stăpânul unei lumi vegetale, dar cu atribute umane: ,,sterp", ,,nărăvaș", bârfit de supuși că
,,nu voia să înflorească". Craiul bureților este incapabil de a atinge cunoașterea prin iubire, o fire ciudată, închisă, un
inadaptat în permanentă dispută cu cei din jur. Spațiul definitoriu al existenței pentru Crypto este umezeala perpetuă și
impură: ,,În pat de râu și humă unsă." Portretul laponei este prezentat în antiteză, ființă gingașă, fermecătoare, fragilă,
delicată, venită dintr-o altă lume. Ea se îndreaptă către sud, ducându-și renii ,,De la iernat, la pășunat", poetul sugerând
astfel aspirația către soare a eroinei, către împlinirea unui ideal, unui țel mai înalt: spiritualitatea.
Tot ceea ce urmează este un dialog patetic, încărcat de semnificații, între cei doi protagoniști, care amintește de
cel dintre fata de împărat și Luceafăr. Membrii cuplului nu pot comunica în plan real, de aceea întâlnirea lor se realizează în
visul fetei. În comparație cu ,,Luceafărul" eminescian, rolurile sunt inversate, deoarece ființa superioară este cea feminină,
iar cea inferioară, masculină. Riga este cel care rostește de trei ori descântecul de dragoste și, tot de atâtea ori, lapona îl
respinge.
Întâlnirea celor doi se realizează în vis, când lapona poposeşte în poiană „pe muşchiul crud”. Crypto îi face două
oferte (fragi şi pe sine însuşi), chemând-o în lumea vegetală, dar fata refuză. Refuzurile sunt motivate prin două
autoportrete: „eu mă duc să culeg/ Fragii fragezi mai la vale”, şi aspiraţia spre soare, patronul spiritual al lui Enigel şi al
lumii umane - „Mă închin la soarele înţelept”. Întârziind în dialogul cu Enigel, soarele îl surprinde şi-l pedepseşte pe Crypto,
transformându-l în ciupercă otrăvitoare.
Aventura lui Crypto eşuează în mod tragic. Trădându-şi condiţia paradiziacă prin degradare, riga devine inferior.
Lapona îl refuză pentru că nu acceptă sterilitatea. Aspiraţia erotică aparţine factorului inferior (Marin Mincu, Opera
literară a lui Ion Barbu ). Peţirea are loc pe cale onirică. Crypto este solemn, grav, îmbiind-o cu dulceaţă şi fragi (produse din
lumea vegetală). Culegerea sa de către Enigel este amânată, pentru că fata îi dă un sfat de o inconștientă cruzime:
,,așteaptă de te coace". Coacerea este un verdict al morţii. De aici rezultă tragismul, care constă în imposibilitatea atingerii
unui echilibru ideal. Pentru a-și continua drumul către soare și cunoaștere, lapona refuză descântecul rigăi, deși regretă și
plânge.
„Involuţia” către increat, ca o chemare spre „răcoare” ar fi o posibilitate de salvare. Crypto o cheamă pe Enigel spre
puritatea increatului în „Somn fraged şi răcoare”, somnul fiind identic cu preexistenţa. Evoluţia sub soare implică alterare,
putrefacţia, anularea. Craiul se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, pierzându-și identitatea, devenind ,,nebunul rigă
Crypto", un rege Lear al ciupercilor, pedepsit pentru că, la fel ca și personajul shakespearian, s-a lăsat înșelat de aparențe,
rătăcind prin lume alături de o mireasă pe măsură, măselarița.
Soarele este simbolul descifrat al raţiunii, al intelectului, al dimensiunii apolinice a fiinţei umane, Enigel, în opoziţie
cu Crypto (ascuns, incifrat), dionisiac, prin tendinţa de rupere a echilibrului. Astfel, Enigel este un personaj superior, fiind
guvernată de raţiune, iar Crypto este un personaj inferior, care reprezintă lumea simţurilor. Raţiunea şi senzaţiile sunt
diferite, de aceea se atrag. Soarele este tentaţia ultimă (al treilea cerc) al existenţei barbiene.
În ,,Ritmuri pentru nunțile necesare", Barbu descrie astfel treptele cunoașterii: Roata Venerei, inima – cunoașterea
elementară, prin simțuri; roata lui Mercur, capul – cunoașterea rațională; roata Soarelui – nunta trupului și a spiritului,
cunoașterea poetică, arta. Crypto, increatul, este vinovat, căci s-a lăsat tentat de efemer, de roata Venerei, a simțurilor.
Stării ideale a increatului i-a fost preferată o experiență trecătoare, tentativă ce va fi sancționată.
Trei mituri fundamentale de origine greacă sunt valorificate în opera poetului: al soarelui (absolutul), al nunții și al
oglinzii.
Soarele, simbolul spiritului, este imaginat în poem prin metaforele ,,roata albă" (perfecțiunea geometrică) și
,,aprins inel" (simbolul nunții), în antiteză cu ,,umbra". Metafora ,,sufletul-fântână" sugerează puritatea, setea de
cunoaștere, veșnicia, fiind în antiteză cu ,,carnea" (trupul, instinctele). Spiritul și sufletul sunt atribute ale ființei raționale,
înțelepte: ,,Că sufletul nu e fântână/ Decât la om, fiară bătrână".
Un alt simbol este cel al nunţii, care apare în poem ca o probă în iniţierea laponei în drumul ei spre sud. Iniţierea
completă are loc prin „nunta” trupului cu spiritul sub Soare, simbolul cunoaşterii absolute. Astfel, asistăm la impactul dintre
raţiune (Enigel) şi instinct (Crypto), - „fiară mai bătrână” şi „făptură mai firavă”, care se soldează cu victoria raţiunii asupra
instinctului.
Al treilea simbol valorificat în poem este cel al oglinzii. Oglindirea soarelui în pielea rigăi, îl metamorfozează.
„Riga Crypto şi lapona Enigel” este o baladă cultă în care epicul liricul şi dramaticul se îmbină cu măiestrie. Specia baladă este
justificată tocmai prin această îmbinare a genurilor literare. Textul baladei actualizează un lirism obiectiv, o lirică a rolurilor, un lirism
al măștilor. Poetul este în spatele fiecărei măşti: el este menestrelul, dar şi Crypto, şi Enigel, pe rând, fiecare personaj, în înlănţuire
epică.
Sub aspect stilistic, se remarcă prezența inversiunilor (,,mult îndărătnic"), a vocativelor ce evidențiază oralitatea textului,
repetiții și antiteze. Ambiguitatea limbajului este produsă de metaforele insolite (sufletul- fântână, om – fiară bătrână). Prozodia pare
destul de riguroasă inițial: catrene cu rimă încrucișată și măsura predominantă de 8-9 silabe. Pe parcurs, poetul schimbă trăsăturile
prozodice, în funcție de mesaj: intervenția naratorului sau dialogul protagoniștilor.
Accentul în această baladă cade pe antagonismul slab – puternic. Poetul prezintă drama incompatibilității și legea nemiloasă a
iubirii: supraviețuiește cel puternic, iar cel slab este sacrificat.
Balada este o poezie modernă prin simbolurile folosite, prin împletirea limbajului arhaic şi popular cu cel neologic, prin
construcţia textului - apar strofe inegale, catrenul, sextina, dar şi strofa polimorfă. Afirmaţia „Luceafăr întors” poate fi înţeleasă ca
„romantism întors”, prin ambiguizarea înţelesurilor, pentru că alegoria creată de Ion Barbu nu este decât stratul de suprafaţă al textului
modern. Cheia de înţelegere este ermetizarea şi lirismul orfic.
TUDOR ARGHEZI
 TESTAMENT
Tema și viziunea despre lume

În lirica interbelică, arta poetică a fost strălucit ilustrată prin poeme emblematice pentru profilul spiritual al unor
mari scriitori: L. Blaga, I. Barbu, T. Arghezi. Aceste poezii, valorificând un crez artistic și o viziune asupra menirii poetului,
oferă o ideogramă simbolică pentru receptarea operei. Astfel, poemul arghezian cu care se deschide volumul de debut
Cuvinte potrivite (1927) sugerează, chiar din titlu – Testament -, valoarea operei ca moștenire spirituală, ca modalitate de a
comunica cu cititorii din orice timp.
Arghezi introduce în literatura română o tehnică specifică modernismului – estetica urâtului, concept preluat de la
scriitorul francez Charles Baudelaire. Poetul consideră că orice aspect al realității, indiferent că este frumos sau urât, sublim
sau grotesc, poate fi transfigurat artistic și poate constitui material poetic: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi,/ Iscat-am
frumuseți și prețuri noi." Mișcarea modernistă contestă vechile valori și promovează elementele de noutate, precum și
valoarea estetică a literaturii.
,,Testament" este o artă poetică modernă, deoarece autorul își exprimă propriile convingeri despre artă, despre
menirea literaturii, despre rolul artistului în societate. Trăsăturile modernismului acestei creații sunt prezente atât în
viziunea poetului asupra lumii, în tema și structura poemului, cât și în limbajul poetic folosit.
Tema este una modernistă – creația literară în ipostază de meșteșug, creație lăsată ca moștenire unui fiu spiritual –
posterității. Discursul liric este realizat ca un monolog adresat de tată unui fiu spiritual, căruia îi lasă drept unică moștenire
,,cartea", adică opera literară. Deoarece în text nu apare și cea de-a doua instanță a comunicării, lirismul este de tip
subiectiv, dovadă fiind numeroasele mărci lexico-gramaticale prin care este sugerată prezența eului liric (forme verbale și
pronominale de pers I și a II-a).
Titlu are funcția pragmatică de a orienta spre nucleele semnatice. În acest caz are dublă accepție: una denotativă
și alta conotativă. În sens propriu, denotativ, cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană, prin care
acesta își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai ales în legătură cu transmiterea averii. În
accepție reliogioasă, cuvântul face trimitere la cele două părți ale Bibliei, care conțin învățături religioase adresate omenirii.
De aici derivă sensul figurat, conotativ al titlului: creația arghezia devine o moștenire spirituală adresată urmașilor-cititori.
Compozițional, textul este structurat în cinci strofe grupate în trei secvențe poetice. Prima secvență (strofele I și II)
sugerează legătura dintre generații. Secvența a doua (strofele III și IV) redă rolul etic, estetic și social al poeziei. A treia
secvență (strofa V) reprezintă contopirea dintre har și trudă în poezie.
Poezia este construită pe baza relațiilor de opoziție ( venin-miere, rob – domn, zdrențe – muguri și coroane, slova
de foc – slova făurită, sapa – condei, brazda – călimară) și de simetrie (plasarea cuvântului - cheie ,,carte" și a sinonimelor
sale în cele trei secvențe lirice).
În această structură, prima strofă , formulată ca o adresare directă către un fiu imaginar, constituie incipitul, iar cea
de-a cincea strofă reprezintă finalul discursului liric, unde Arghezi ajunge la concluzia că poezia reprezintă o îngemănare
între inspirație și efort, iar poetul se află în slujba cititorului.
În prima strofă, poetul sugerează că a cuprins în ,,carte" drumul dificil al cunoașterii, strădania și suferințele
acumulate de înaintași (,,râpi și gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci."). ,,Cartea" lăsată drept moștenire este o
treaptă în evoluția umană, în desăvârșirea cunoașterii.
În strofa a doua, ,,cartea", creația elaborată cu trudă de poet, este numită metaforic ,,hrisovul vostru cel dintâi",
cartea de căpătâi a urmașior.
Ideea centrală din cea de-a treia strofă cuprinde izvoarele poeziei. Astfel, poezia izvorăște din preschimbarea
instrumentelor și a obiectelor muncii fizice – sapa și brazda – în cele ale muncii intelectuale, ale artei – condeiul și călimara.
Poezia se naște din limbajul și fondul sufletesc al robilor, transformate în ,,cuvinte potrivite" (metaforă ce desemnează
poezia ca meșteșug) de poetul, ce apare în postura unui adevărat demiurg, un meșteșugar de vorbe, care a adunat
durerea ,,surdă și amară" a unui neam întreg, întorcând-o, prin cuvinte, împotriva celor care au provocat-o.
 În strofa a patra apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea, revolta socială sunt
concentrate în poezie prin metafora ,,vioară": ,,Durerea noastră surdă și amară/ O grămădii pe-o singură vioară." Poetul
filtrează prin sufletul său suferințele poporului (,,durerea noastră") și le transpune artistic în poezia de revoltă socială, cu
valoare justițiară.
Raportată la suferințele îndurate de un întrg popor, poezia este văzută ca o modalitate de sancționare a celor
vinovați, pentru că o astfel de poezie originală, încărcată de frumusețe, dar și de revoltă, pedepsește aspru și exprimă
mesajul unei colectivități asuprite.
Ultima strofă evidențiază faptul că muza, inspirația, arta contemplativă, ,,Domnița", pierde în favoarea
meșteșugului poetic. Acesta este mai presus de muză: ,,întinsă leneșă pe canapea,/ Domnița suferă în cartea mea." Poezia
este atât rezultatul inspirației, al harului divin, sugerat de metafora ,,slova de foc", cât și rezultatul meșteșugului, al trudei
poetice, efort și migală, dedus din metafora ,,slova făurită". Antiteza din final, robul – Domnul, evidențiază relația dintre
poet și cititor. Condiția poetului, a artistului este aceea a robului, un truditor al condeiului, iar de munca lui se bucură fără
efort cititorul - ,,Domnul".
Pronunțat modern este și limbajul cu ajutorul căruia T. Argezi îmbină în mod original diferite registre stilistice.
Limbajul familiar, popular (brânci, plăvani, zdrențe, ocară) stă alături de cel sobru, dovadă fiind numeroasele metafore
originale: Dumnezeu de piatră, slovă de foc etc. Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție
modernă privind resursele poeziei: comparația inedită (Împărechiate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește),
epitetul rar (seara răzvrătită), oximoronul (Veninul l-am preschimbat în miere).
Prozodia, îmbinând tradiția și modernitatea, este inedită. Poezia cuprinde strofe inegale ca număr de versuri, cu
metrică și ritm variabile. Rima ține de vechile convenții, fiind împerecheată.
În opinia mea, opera literară ,,Testament" de T. Argezi este o artă poetică modernă, în care poetul este prezentat
ca un născocitor, meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând munca creatorului împletită cu produsul inspirației divine.
În concluzie, poezia argheziană este o ilustrare riguroasă a artei poetice, de sinteză între tradiționalism și
modernism, după cum mărturisea poetul însuși: ,,Am căutat cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte
care asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal."

Tradiționalism - ION PILLAT

 Aci sosi pe vremuri
Tema și viziunea despre lume

Tradiționalismul interbelic este o mișcare literară care promovează tradiția, specificul național și ortodoxismul.
Tradiționalismul gândirist valorifică miturile autohtone, credințele străvechi și universul rural.
,,Aci sosi pe vremuri" de Ion Pillat este o poezie de factură tradiționalistă, inclusă în volumul ,,Pe Argeș în sus",
apărut în 1923. Poezia aparține acestei ideologii prin idilizarea trecutului, prin cadrul rural, dar și prin tema timpului
trecător (fugit irreparabile tempus).
Poezia este o meditație nostalgică pe tema iubirii, a trecerii ireversibile a timpului, asociată cu ciclicitatea vieții,
într-o construcție simetrică. Universul rural este particularizat prin motive specifice unui spațiu arhaic, în care se află ,,casa
cu pridvor", ,,poarta", ,,hornul". ,,Pânza de păianjen" ilustrează motivul trecerii timpului și al uitării. Satul este dominat de
sunetul clopotului din turnul vechi. Motivul clopotului, alături de cel al nopții și al lunii, creează o atmosferă romantică
propice poveștii de iubire. De asemenea, apare motivul romantic al plopilor care străjuiesc drumul, simbol al melancoliei și
al așteptării.
Titlul fixează cadrul spațio-temporal al iubirii, prin indici de spațiu (adverbul ,,aci", în formă populară) și de timp
(locuțiunea adverbială ,,pe vremuri"). Verbul la perfect simplu, ,,sosi", marchează legătura dintre trecut și prezent.
Compozițional, poezia grupează 19 distihuri și un vers final liber, având rolul de laitmotiv. Simetria poemului este
aproape perfectă și opune poveștii de ieri a bunicilor povestea de azi a nepotului. Cele două planuri temporale, trecutul și
prezentul, sunt dispuse succesiv, nuanțând repetabilitatea iubirii. Între aceste planuri se intercalează o secvență elegiacă,
astfel încât textul prezintă trei părți.
Prima parte corespunde cu planul trecutului. Incipitul poeziei se deschide prin intermediul metaforei ,,casa
amintirii", spațiul rememorării nostalgice a casei părintești, spațiul mitic al strămoșilor. Trecutul capătă o aură legendară.
Versul ,,Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi" reia titlul poeziei și evocă imaginea din tinerețe a bunicii cu nume mitologic:
Kalliope este muza poeziei epice și a elocinței (arta de a vorbi frumos), în mitologia greacă.
Idila bunicilor respectă un ceremonial ce stă sub semnul romantismului: bunicul așteaptă sosirea berlinei, din care
coboară o tânără îmbrăcată după moda timpului, ,,în largă crinolină". În decorul romantic ,,sub lună", bunicul recită poezii
din Lamartine și ,,Sburătorul" lui I.H. Rădulescu. Sunetul clopotului însoțește cuplul și, chiar dacă își imaginează că iubirea
lor e veșnică, îndrăgostiții sunt afectați de trecerea implacabilă a timpului: ,,De mult e mort bunicul, bunica e bătrână..."
A doua secvență (distihurile 11 și 12) surprinde o meditație pe tema trecerii timpului ce face legătura dintre cele
două planuri, trecut – prezent, și este marcată de o exclamație retorică tulburătoare: ,,Ce straniu lucru: vremea!" Portretele
sunt singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale îndrăgostiților.
Paralela între trecut și prezent (din partea a treia) se realizează printr-o comparație: ,,Ca ieri sosi bunica...și vii
acuma tu: / Pe urmele berlinei trăsura ta stătu". Pe opoziția ieri – acum/ pe-atunci – azi se construiește relația de simetrie,
marcând ciclicitatea existenței și continuitatea generațiilor. Aceleași gesturi, mișcări, elemente ale spațiului, aceeași grație a
feminității se regăsesc, peste ani, într-o poveste de iubire, trăită de alți protagoniști. Diferențele țin de moda vremii: iubita
coboară din trăsură, iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste de F. Jammes și Horia Furtună. Din portretul fizic al iubitei
se reține doar imaginea ochilor, în trecut ,,ochi de peruzea", acum ,,ochi de ametist". Se repetă până și sunetul clopotului,
care simbolizează curgerea eternă a timpului dinspre iubire spre moarte. Turnul și clopotul devin simboluri ale repetării
destinului.
Versul final, laitmotiv al poeziei, reprezintă un epilog al ambelor povești de dragoste: ,,De nuntă sau de moarte, în
turnul vechi din sat".
Pe parcursul discursului poetic, se disting două tipuri de lirism: cel obiectiv (evocă iubirea bunicilor și meditația cu
caracter general – uman) și cel subiectiv (comunicarea directă a trăirilor eului liric, la persoana I singular).
Din punct de vedere stilistic, se remarcă folosirea metaforelor și a epitetelor (casa amintirii, ochi de ametist), dar și
a comparației prin paralelismul între trecut și prezent. Expresivitatea se realizează prin alternanța timpurilor verbale.
Prozodia este specifică tradiționalismului: distihuri cu rima împerecheată, ritmul iambic și măsura versurilor de 13-
14 silabe.
 Consider că poetul prezintă problematica trecutului și cea a universului rural într-o manieră originală, păstrând o
viziune senin – melancolică asupra vieții, eternă prin repetabilitatea ciclurilor ei, chiar dacă în raport cu timpul ființa umană
este efemeră.
Așadar, în privința evidențierii viziunii despre lume, edificatoare pentru creația lui Ion Pillat rămâne preferința
pentru universul rural, idilismul viziunii, tonul elegiac și meditativ al discursului liric și cultivarea formelor prozodice clasice.
Toate acestea fiind totodată și trăsături ale tradiționalismului.

La casa amintirii cu-obloane şi pridvor, Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor. Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc. Cu berzele într-însul amurgul se opri...

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii. Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi. Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.

Nerăbdător bunicul pândise de la scară Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Berlina legănată prin lanuri de secară. Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină. Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.

Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac, Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat.
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac. Acelaşi clopot poate. În turnul vechi din sat...

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad, De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.

Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...

Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...

De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...

Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete

Te vezi aievea numai în ştersele portrete.

Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,

Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...

Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:

Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Nichita Stănescu – Neomodernism postbelic

Leoaică tânără, iubirea

Liderul generației șaizeciste, Nichita Stănescu, trece de generația sa, plasându-se într-o nobilă ascendență poetică:
esența liricului, depersonalizarea și dispersia în etern îl înrudesc cu Eminescu și Blaga, forța cu care inovează la nivelul
limbajului artistic îl proclamă urmaș al lui Arghezi, iar capacitatea de încifrare a mesajului, de maximă abstractizare, îl pun
pe același plan cu Ion Barbu.
Poezia lui N. Stănescu se situează în sfera subiectivității, a jocului, a fanteziei lexicale și imagistice, stabilind în mod
discret legături cu știința, filosofia, mitologia și folclorul. Poetul combină și creează cuvinte după o logică pur subiectivă,
construiește jocuri de limbaj în manieră ludică și parodică, trece cu ușurință de la un stil la altul, recitind în cheie personală
literatura lumii.
Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din volumul O viziune a sentimentelor, apărut în 1964. În cel de-al doilea
volum al poetului, sentimentele sunt zeițe ale aerului și îndrăgostitul le caută ,,cu pânzele sufletului umflate de dor". Iubirea
e boală a trupului care se trăiește cu mâinile, cu sărutul ori surprinzătoare și violentă ca o ,,leoaică tânără", e ,,întâmplare a
ființei", armonie a contrariilor: ,,două culori ce nu s-au văzut niciodată/ una foarte de sus...alta foarte de jos",
complementaritate, dar și melancolie pe când ,,ploua infernal" și ,,prin cerul ferestrei, oval,/norii curgeau în luna lui Marte".
Prin și pentru iubire, poetul trăiește plenar sub imperiul lui ,,sunt".
,,Leoaică tânără, iubirea" a fost considerată o romanță cantabilă, dar și o meditație pe tema iubirii ca formă de
existență. Poezia aparține neomodernismului prin ineditul abordării temei, caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic,
și se individualizează prin originalitatea metaforelor și simetria compoziției.
Titlul poeziei, reluat în incipit, este reprezentat de o metaforă explicată apozițional, iubirea, care stabilește o
identitate între un sentiment și un simbol concret, leoaica. Alegerea simbolului nu este întâmpătoare, leul fiind (conform
Dicționarului de simboluri al lui J. Chevalier) expresia ,,bucuriei de a trăi" , a ,,puterii suverane, nobile" , a ferocității și a
supremației. Analogia dintre ,,iubire" și o ,,leoaică tânără" evocă sensuri latente ale sentimentului, precum forță, cruzime,
senzualitate, dar și stare hipnotică, neputința prăzii de a se sustrage.
Motivul central a textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei. În iconografia hindusă, leoaica
e menționată ca ,,manifestare a Verbului ", astfel simbolul îmbogățește semnificația titlului. Acesta nu exprimă doar
dragostea ca sentiment uman, ci și dragostea de creație a artistului. Polivalența simbolului impune o nouă identitate iubire
– creație și, deci, o dublă grilă de lectură: poezie de dragoste, dar și artă poetică.
Tema poeziei prezintă consecințele pe care întâlnirea neașteptată cu iubirea, văzută ca un animal de pradă, le are
asupra raportului eului cu universul exterior și cu sinele. Apariția bruscă, surprinzătoare a iubirii, intruziunea ei violentă,
agresivă în existența umană transformă definitiv percepția îndrăgostitului asupra lumii și asupra sa. Iubirea este o stare de
vibrație continuă, o cale spre revelație și o modalitate de integrare în armoniile universale.
Viziunea asupra lumii se transpune într-o viziune inedită asupra sentimentului trăit plenar, ca sursă de energie
divină. Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventură în trăirea sentimentului. Lirismul subiectiv are ca
repere transmiterea în mod direct a sentimentelor și prezența mărcilor eului liric, pronume și verbe la persoana I singular:
,,mi-am dus" , ,,mă", ,,m-".
Poezia este alcătuită din trei strofe inegale, cu vers liber, în care se utilizează tehnica ingambamentului ca
modalitate de expresie liberă a ideilor și sentimentelor scriitorului. Celor trei strofe le corespund trei secvențe lirice, prin
care se surprinde evoluția raportului artist-iubire/ creație – timp: întâlnirea cu iubirea (clipa revelației), metamorfoza
universului exterior( transformarea lumii ca efect al iubirii) și metamorfoza sinelui (renașterea eului liric într-o nouă ordine:
a artei, proiecția în eternitate).
Simetria se realizează prin cele două imagini ale iubirii-leoaică, plasate la începutul și la sfârșitul textului poetic.
Metaforele ,,leoaică tânără" și ,,leoaică arămie" se corelează cu două percepții diferite ale eului asupra lumii.
 Prima secvență prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii propriu-zise. Predomină cuvinte din câmpul
lexico-semnatic al vânătorii: mi-a sărit în față, mă pândise, colții albi, i-a înfipt, m-a mușcat, care surprind sensurile
alegorice, făcând trimitere la mitul animalului devorator, adică la agresivitate și renaștere.
Alternanța ,,mai demult" - ,,azi" arată că inițială a fost pânda, iubirea, ca un animal de pradă, așteptând momentul
prielnic pentru a ataca. Repetarea termenului ,,față" (mi-a sărit în față, m-a mușcat de față, i-a înfipt în față) are valoare
ritualică, definind ferocitatea iubirii, care lasă semne vizibile asupra îndrăgostitului, semne eterne, care nu mai pot fi
estompate sau ascunse. Epitetul cromatic ,,colții albi" surprinde puritatea noului sentiment care modifică ordinea
existențială, devenind creator de lumi pentru ființa îndrăgostită.
A doua secvență lirică este un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea într-o altă stare a existenței. Totul în jur se
transformă sub influența iubirii: ,,Și deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-a-dura,/ când mai larg, când mai
aproape,/ ca o strângere de ape". Cercul - simbolul perfecțiunii, infinitului - și apele primordiale surprind relația
îndrăgostitului cu lumea.
Simțurile eului îndrăgostit cunosc starea de beatitudine, de fericire deplină, sugerate prin motivul privirii și cel al
auzului care ,,țășnesc în sus", depășind limitele contingentului, atingând absolutul nemărginit. Pentru a reda această idee,
poetul se folosește de două simboluri: curcubeul și ciocârlia. Ambele sugerând absolutul, perfecțiunea, legătura teluric –
cosmic. Se surprinde modul în care iubirea spiritualizează ființa, îngăduindu-i accesul într-un spațiu sacru.
Ultima secvență ilustrează faptul că ființa umană nu se mai recunoaște după întâlnirea cu iubirea. Metamorfoza
după trăirea iubirii este ireversibilă. Transformările sufletești se reflectă în plan fizic: ,,Mi-am dus mâna la sprânceană,/ la
tâmplă și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe". Cele patru detalii fizice sunt metafore ale cunoașterii poetice: sprânceană
(contemplație), tâmplă (rațiune, reflecție), bărbie (cuvânt, rostire), iar mâna, metaforă a creației, a cunoașterii concrete,
palpabile.
Finalul poeziei evidențiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate, accentuată de epitetul
cromatic cu valoare metaforică: ,,leoaică arămie/ cu mișcările viclene". Sintagma definește o altă vârstă a iubirii. Repetiția
,,înc-o vreme/ și-ncă o vreme..." surprinde adâncirea emoției provocate de aventura cunoașterii și autocunoașterii, dar și
nostalgia eternității clipei de grație, a atingerii absolutului, prin punctele de suspensie care încheie textul.
La nivel morfologic, timpurile verbale ilustrează evoluția iubirii. În prima secvență, pânda și întâlnirea cu iubirea
sunt redate prin verbe la timpul mai-mult-ca-perfect (mă pândise) și perfect compus (a sărit, a înfipt). Apoi, rapiditatea
metamorfozei este redată de verbe la perfect simplu (se făcu, țășni), iar ultima strofă conține verbe la timpul prezent etern
(nu știe, trece).
În opinia mea, ambiguitatea poeziei neomoderniste deschide mai multe căi de interpretare. Poezie a întâlnirii cu
iubirea, textul liric poate fi ,,citit" și ca întâlnire a poetului cu inspirația, care are ca efect transformarea lumii reale într-un
univers propriu de creație, iar a omului obișnuit într-un creator. Creația izvorăște din iubire și îl proiectează pe creator în
eternitate.
Așadar, poezia neomodernistă ,,Leoaică tânără, iubirea" ilustrează într-o manieră inedită întâlnirea omului cu
iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice, animal feroce, a cărei pradă este întreaga ființă a celui
îndrăgostit. Poezia este inovativă la nivelul limbajului prin ludicul verbal generat de combinațiile inedite de termeni și prin
abstractizare.