PLUMB

GEORGE BACOVIA
POEZIE SIMBOLISTĂ
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța și Belgia francofonă la sfârșitul
secolului al XIX- lea. Poezia simbolistă este dominată de stări lirice variate și ambigue,
exprimă cu intensitate emoția și inefabilul, așa cum propunea poetul francez Arthur Rimbaud.
Poezia Plumb de George Bacovia apare pentru prima dată, în 1911, în revista Versuri
sub pseudonimul George Andoni. A fost citită pentru prima dată, în 1913, la cenaclul lui
Alexandru Macedonski, iar în 1916 o include în volumul Plumb. Sursa de inspirație a lui
George Bacovia a fost vizita la cavoul familiei Sturzda din cimitirul orașului Bacău.
Plumb este un laitmotiv deoarece se repetă de șase ori în opt versuri,
reprezentând și nucleul poeziei. În sens denotativ, plumbul este un metal gri, cu greutate
atomică mare, dens, rece. Conotativ, este un simbol saturnian al materiei, agent al disoluției
universale. De-a lungul poeziei, poetul alătură simbolului plumb alte cuvinte, formând
sintagme extrem de sugestive: flori de plumb ( semnificând dualitatea viață-moarte, dispariția
frumosului), amor de plumb (sfârșitul iubirii, imposibilitatea sentimentului), aripi de plumb
( imposibilitatea împlinirii idealului).
Titlul trimite la teme simboliste: oboseala copleșitoare a
ființei umane, apăsarea sufletească, angoasa, cenușiul existențial.
Tema poeziei este simbolistă și exprimă condiția sisipică a
poetului într-o societate artificială lipsită de aspirație. Prin urmare, tema poeziei se referă la
condiția poetului într-o lume ostilă, sufocantă, apăsătoare, dominată de obiecte. Din această
lume nu se poate evada și nu există refugii salvatoare. Plumb este o elegie pe tema rătăcirii
transcendenței, a imposibilității înălțării.
George Bacovia reprezintă, în lirica noastră, simbolismul
autentic, cea de-a treia etapă a curentului, considerată de critica literară ca manifestare plenară
a tuturor elementelor pe care le implică. Volumele sale de versuri (Plumb, Scântei galbene,
Cu voi) ilustrează preferința pentru simbolurile culorilor, pentru motivele muzicale, pentru
singurătate, melancolie, spleen. Textul se înscrie in lirica simbolistă modernă prin
utilizarea elementelor specifice precum: prezența simbolurilor( cavou, sicriu, amor, aripi),
monocromatism (gri), laitmotiv (plumb), utilizarea preponderentă a consoanelor,
muzicalitatea dată de prezența ritmului iambic, combinat cu peonul. Muzicalitatea
versurilor se realizează, de regulă, prin tehnica simbolistă a refrenului, dar și prin motive
precum: muzica viorilor, a trompetei, orchestra, etc. Incipitul este marcat de
imperfectul verbului „dormeau”, care simbolizează absenţa trăirilor interioare, încremenirea
psihică, precum şi acţiunile nefinalizate ale eului liric, întrucât „sicriele de plumb” sugerează
imposibilitatea evadării dintr-un spaţiu asfixiant, care înăbuşă existenţa.
Lirismul subiectiv
sugerează emoția și subliniază intensitatea trăirilor lirice. La nivelul expresiei, acesta este
marcat de formele verbale de persoana I singular (stam, am început, să strig) și de adjectivul
pronominal posesiv (amorul) meu, mărci ale subiectivității lirice. Poezia este structurată în
două catrene, construite pe un paralelism sintactic care sugerează imaginea unor cercuri
concentrice din care salvarea pare imposibilă. Un efect deosebit îl
realizează Bacovia prin muzicalitatea versurilor, dată de ritmul iambic, de rima îmbrățișată,
dar și de conținutul și sonoritatea cuvintelor la care apelează. Versurile au măsură fixă de zece
silabe, creând o melodie stranie care sporește sugestia monotoniei.
În opera Plumb apar mai
multe motive literare, fiecare având conotații aparte. Sicriele sugerează spațiul închis,
înfricoșător și sufletul uman golit de esență sau vidul interior. Epitetul metaforic de plumb
exprimă greutatea, răceala, imposibilitatea resuscitării iubirii. Cavoul este metaforă pentru
spațiul închis, iar aripile sugerează zborul spre absolut. Amorul reprezintă iubirea, eul interior.
Aripile de plumb exprimă imposibilitatea înălțării( trimit la aripile frânte ale Albatrosului din
poezia Albatrosul de Baudelaire. Opera cuprinde
două secvențe lirice, secvența I ( primul catren) arată planul general, exterior eului liric,
spațiul cimitirului existențial și secvența a II-a ( al doilea catren) cuprinde planul individual,
interior, amorul de plumb reprezentând latura creatoare a poetului. Prima
strofă conține înfățișarea unei lumi artificiale, este un spațiu sufocant în care trăiește poetul.
Verbul "dormeau" din primul vers este o metaforă a morții care sugerează un sfârşit continuu
specific liricii bacoviene și este utilizat la timpul imperfect pentru a sugera continuitatea,
rezistența în timp a acestei angoase. Se formează un câmp semantic al universului mortuar:
"sicriele de plumb", "veşmântul funerar", "flori de plumb", "coroane de plumb". Starea de
solitudine a poetului este exprimată prin sintagma stam singur, reluată și în strofa a doua, care
alături de elementele funerare reprezintă pustietatea sufletească. Florile de plumb arată natura
împietrită în iminența morții, iar poetul în doliu funerar își plânge propria condiție. Strofa se
încheie în contrast cu imaginea de început în imaginea auditivă lugubră a scârțâitului
coroanelor. Vântul este factorul dinamic ce amintește de o existență reală.
În strofa a II-a, însingurarea este și mai adâncă, unde spiritul este pus sub semnul
somnului apropiat morții: Dormea întors amorul meu de plumb. Amorul de plumb aduce
sugestia unei stări de dezamăgire. Perspectiva pe care o dă strofa este de una de răsturnare a
normalului, este o realitate anormală, creând disperare în sufletul poetului. Însingurarea crește
până la strigăt disperat: și-am început să-l strig. Dar strigătul rămâne fără efect, eul liric
rămâne tot singur. Metafora frigului simbolizează disoluţia materiei, iar imaginea metaforică a
îngerului cu "aripi de plumb" presupune senzaţia căderii definitive a omului într-o lume a
morţii în care înălţarea nu mai este posibilă. Sentimentul înspăimântător al morții si al
însingurării devine o stare generală, cosmică.
Astfel, cele două catrene conturează imaginile semnificative ale
poetului, ca instanță lirică, damnat la izolare și singurătate atât în planul existenței exterioare,
conturată de simbolurile cavou, sicrie, coroane, cât și în planul interior, al afectivității
sugerate de simbolul amorul meu.
Poezia Plumb exprimă, estetica simbolistă europeană nu doar prin
utilizarea simbolurilor, ci prin interdependența procedeelor specifice, pe care Bacovia le
utilizează în manieră originală. Imaginarul poetic relevă o lume ca un adevărat cimitir, în care
eul poetic este prizonier al unei conștiințe însingurate și înstrăinate.
În concluzie, poezia Plumb ilustrează, prin urmare, câteva dintre
aspectele esențiale ale liricii simboliste, iar autorul conturează o viziune tragică asupra lumii
și a vieții. Eul liric apare ca un prizonier al propriilor senzații și percepții, trăind un sfârșit
continuu al existenței, Bacovia devenind unul dintre cei mai importanți promotori ai
tendințelor novatoare din poezia românească.