Plumb -George Bacovia

George Bacovia este reprezentantul tipic al curentului, cu o lirică profund originală, dar care se
impune mai târziu, când curentul intrase în faza declinului, volumele sale apărând în majoritate
în perioada interbelică. La început este văzut ca poet minor de critica literară, el va cunoaşte
treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet
simbolist român şi unul dintre cei mai de seamă poeţi din poezia română modernă.
Prin George Bacovia în literatura română se produce o necesară schimbare a poeziei de început
de secol XX, o ruptură față de schema romantică anterioară. Poezia ,,Plumb” (1916) este de la
început salutată de Macedonski și de cercul acestuia ca artă poetică aparținând simbolismului.
Simbolismul este un curent literar european apărut ca reacție la naturalism și la parnasianism.
Textul poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor și a corespondenței, tehnica
repetițiilor, cromatica specifică și dramatismul trăirilor eului liric. Cultivarea simbolului este
evidentă din faptul că niciun termen explicit nu scoate la iveală starea eului liric sau motivul
acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul cadrului din elementele căruia fac parte: sicrie, flori
de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb. Fiecare este un simbol care creează puternica
impresia a pustiirii sufletești bacoviene. De asemenea, corespondența preferată de simboliști este
prezentă și în Plumb, prin legătura dintre planul interior și cel exterior, corespunzător celor două
catrene ale poeziei. În poezia bacoviană lumea de afară este o reflectare a unei stări de spirit
corespunzătoare, dacă lumea este cenușie, dominată de sicrie, cavou și flori de plumb, sufletul nu
poate fi decât inert, iar amorul decadent.
Textul este o elegie, deoarece sentimentele de tristețe și de spaimă de moarte sunt transmise sub
forma monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică. Poezia ,,Plumb’’ este o
artă poetică, deoarece are ca temă atitudinea poetului față de societatea burgheză artificială, dar
și față de propria afectivitate.
Temele poeziei sunt singurătatea, condiţia poetului într-o societate meschină incapabilă să-i
înţeleagă adevărata valoare şi artă. O primă imagine poetică reprezentativă pentru tema condiției
poetului într-o societate meschină este spaţiul limitat şi definit chiar din primul vers prin
structura ,,sicriele de plumb’’, accentuat în versul al treilea prin altă sintagmă ,,stam singur în
cavou’’. Cele două simboluri ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’ îl imping pe individ la izolare şi la singurătate
într-un spaţiu sufocant, închis şi apăsător. A doua imagine semnificativă este cea simbolică
a ,,amorului de plumb” ce apare în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan
interior, tonul devenind confesiv. Metafora ,,amorul meu de plumb” sugerează ,,mineralizarea”
sentimentului, apăsarea pierderii iubirii. Imaginea sinestezică (figură de stil prin care se asociază
diferite senzații din natură diferite care dau impresia că sunt simbolul celuilalt),,dormea întors…
și-am început să-l strig…” amintește motivul folcloric al morții ca întoarcere către apus. El se
asociază cu un efort disperat al eului liric de recuperare a sentimentului.
Metafora finală/Oximoron ,,și-i atârnau aripile de plumb” pune în opoziție zborul și căderea ca
pierdere definitivă a speranței.
 Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății este titlul, care este sintetic,
format dintr-un substantiv comun, simplu, chintesența întregului text simbolist, pragul care face
trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul „plumb” devine motivul central (laitmotivul) din
cauza sugestiei morții: lumea exterioară și lumea interioară (sufletească), care sunt supuse
mineralizării sub efectul metalului toxic. Semnificațiile acestui termen se construiesc pe baza
corespondențelor dintre planul subiectiv-uman și planul obiectiv-cosmic. Simbolul se asociază
cu diferite senzații tactile (răceală, greutate, duritate), cromatice (gri) și auditive (patru consoane
„grele” și o vocală închisă, sugerând căderea grea). De asemenea, poezia este compusă din două
catrene, fiecare evidenţiind câte un plan al existenţei: unul exterior şi altul interior, sentimental.
Realitatea exterioară este descrisă în prima strofă prin cuvinte ca ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’, simboluri
ale unei lumi care îl imping pe individ la izolare şi la singurătate într-un spaţiu sufocant, închis,
apăsător.
Cuvântul ,,plumb’’ este asociat sicrielor, florilor şi coroanelor, toate acestea din urmă devenind
simboluri ale morţii prin alăturarea lor cu plumbul ,,Funerarul veştmânt’’ vine şi el să marcheze
acest spaţiu aflat sub semnul morţii, în care nu poate pătrunde decât vântul, singurul element,
care sugerează mișcarea, însă relevă și anotimpul toamna. Macabrul acestui spaţiu este sporit de
scârţâitul sinistru al coroanelor de plumb. Strofa a doua ilustrează un univers interior degradat,
sugerat prin sintagmele ,,amorul de plumb’’, ce ,,dormea întors’’, care pot simboliza atât
zădărnicia sentimentului de dragoste pe care poetul încearcă inutil să-l salveze, cât şi întoarcerea
spre apus, spre moarte. Sentimentul nu mai este posibil, pentru că aripile care înseamnă zbor,
înălţare sunt ,,de plumb’’, iar ,,florile de plumb’’, pe care ,,dormea întors amorul’’, semnifică
falsa iluzie a salvării unui sentiment condamnat pieirii. Aşa se explică ţipătul deznădăjduit al
poetului (,,şi-am început să strig’’), asociat senzaţiei de frig (,,şi era frig’’) pe care o simte
priveghind în singurătate lângă ,,mort’’, lângă amorul pierdut.
Ceea ce conferă, de asemenea, originalitate textului este simetria. Astfel, primul vers al fiecărei
strofe începe cu verbul ,,a dormi’’ la imperfect, sintagma ,,flori de plumb’’se întâlneşte în versul
al doilea din fiecare strofă, iar cuvântul ,,plumb’’apare în încă patru structuri, pe lângă
substantivele ,,sicriele’’, ,,coroanele’’, ,,amorul’’şi ,,aripile’’, simetric repartizate la sfârşitul
primului şi ultimului vers ale celor două strofe. Substantivul ,,plumb’’ ca atribut al unui regent
formează cu acesta o metaforă-simbol, cu semnificaţii identice sau apropiate, aflate în cele două
planuri ale existenţei-cel exterior şi cel interior (,,sicriele de plumb’’, ,,flori de
plumb’’, ,,coroanele de plumb’’, ,,amorul de plumb’’, ,,aripile de plumb’’).
Prin toate aceste aspecte, poemul ,,Plumb’’ este o capodoperă a liricii bacoviene şi, în general, a
poeziei simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieşită din comun, prin care poetul realizează o
viziune despre lume tipic simbolistă. Această viziune este evidenţiată prin tema poeziei, prin
simbolurile folosite şi printr-un imaginar poetic adecvat, toate menite să realizeze o atmosferă
specific bacoviană, reliefată prin unele elemente exterioare, transpuse apoi într-un univers
interior, afectiv, în care rezonează profund. Astfel, din îngemănarea elementelor de conţinut cu
cele de formă ia naştere un univers ficţional inedit prin sensibilitate şi prin originalitate.
Manolescu afirma că Bacovia este „singurul poet român care a coborât în infern”, recuzita care
alcătuiește imaginarul bacovian preponderent eului, justificând această idee. Ceea ce este
semnificativ este faptul că prin intermediul procedeelor simboliste, cititorul îl însoțește pe eul
liric în această călătorie în lumea tenebrelor (întunericului, obscurităților).

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii- Lucian Blaga

Autor de poezie, filozofie, dramaturgie, studii de estetică, publicistică, aforistică, memorialistică,
Lucian Blaga face parte dintre personalitățile complexe ale perioadei interbelice. Revendicat mai
întâi de tradiționaliști, Lucian Blaga este repede înțeles ca unul dintre reprezentanții importanți ai
modernismului interbelic, curent literar teoretizat de Eugen Lovinescu prin teze, precum
principiul sincronismului sau teoria imitației.
Poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, a apărut în revista ,,Glasul Bucovinei’’,
publicată de Sextil Pușcariu și a fost inserată în volumul de debut ,,Poemele luminii” 1919, fiind
cea mai cunoscută artă poetică blagiană, o meditație lirică asupra cunoașterii marilor teme ale
universului ilustrează conceptele filozofice, ulterior definite în TRILOGIA CUNOAȘTERII din
1943 în care Blaga vorbește despre această dualitate a cunoașterii.
Poezia aparține modernismului interbelic atât la nivelul conținutului, prin dublarea discursului
liric în plan secundar cu unul filozofic, cât și la nivelul formei, prin redarea ideii în versuri
eliberate de rigorile prozodiei clasice. În poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” apar,
de asemenea, elemente de expresionism specifice primei etape de creație blagiene : exacerbarea
eului creator în raport cu lumea, tensiunea lirică, interiorizarea peisajului. Atitudinea poetică din
,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ” își găsește forme de expresie în sistemul filozofic
întemeiat mai târziu în ,,Cunoașterea luciferică ( ,,Trilogia cunoașterii’’ Cunoașterii paradisiace–
bazate pe rațiune, pe intelect, el îi opune cunoașterea luciferică-bazată pe intuiție și pe
afectivitate- și optează pentru cea din urmă. La nivel formal, poezia aparține modernismului prin
inovația prozodică: folosirea versului alb, cu metrică variabilă, în care frazarea și folosirea
tehnicii ingambamentului creează un ritm amplu, cuprinzător. Cele două majuscule folosite
pentru a marca enunțurile-nucleu recurg la tehnica mallarmeană de sugestie a detaliului
tipografic.
Poemul este o artă poetică prin exprimarea metaforică a crezului artistic al autorului, enunțarea
temelor fundamentale ale operei, precum și prin specificarea relației poet-lume, poet-poezie,
poet-cunoaștere. Ideea centrală este aceea că poezia transfigurează misterul, nu îl reduce, iar eul
liric își asumă acest mister până la a deveni parte din universul său interior. Temele sunt
cunoașterea artă fundamentală, artă poetică, poezie programatică, creația, condiția poetului
Tema creației este dezvoltată în primele două secvențe poetice , urmate de concluzia ultimelor
două versuri care pot constitui în sine o a treia secvență. Ideea poetică a incipitului vizează
afirmarea poziției eului liric în fața misterelor universale în opoziție cu ceilalți și se organizează
în jurul negației ,,nu”-,,nu strivesc, nu ucid”. Poetul refuză raționalul și optează pentru
iraționalitate. Într-o orgolioasă afirmare expresionistă, pronumele personal ,,eu” deschide poemul
și volumul întreg, fiind reluat de cinci ori pe parcursul textului. Metafora ,,corola de minuni a
lumii” corespunde în versurile trei-cinci unei enumerații de simboluri : ,,tainele/ ce le-ntâlnesc în
calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. O imagine poetică reprezentativă pentru
temă pornește şi de la metafora luminii. ,,Lumina’’, emblematică pentru opera blagiană,
sugerează cunoașterea-,,Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/în adâncimi de
întuneric/dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Lumina difuză a lunii, fără a lămuri,
dar și fără a lăsa în obscuritate, oferă un farmec unic peisajului nocturn.
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema cunoaşterii și viziunea modernistă asupra
lumii este titlul, care este o metaforă revelatorie și semnifică ideea cunoașterii luciferice,
exprimând crezul că datoria poetului este să potențeze misterele lumii („corola de minuni a
lumii”), ci nu să lămurească, să le reducă („nu strivesc”), accentul punându-se pe confesiunea
lirică („eu”) – exacerbarea/ promovarea vocii eului liric. Primul cuvânt, pronumele „eu”, reluat
de cinci ori în poezie, evidențiază rolul eului liric, de centru creator al propriului univers poetic,
fiind, de asemenea, o influență expresionistă (exacerbarea eului creator) și o marcă a confesiunii.
Rolul poetului este de a adânci taina, care ține de o privilegiere a misterului specific blagiană. Un
alt element esenţial îl reprezintă structura.
Prima secvență (primele cinci versuri) exprimă concentrat refuzul cunoașterii logice, raționale,
paradisiace, prin verbe la forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid (cu mintea)”. Enumerația de
metafore revelatorii, cu multiple semnificații desemnează temele poeziei lui Blaga: „flori” –
viața, efemeritatea, frumosul; „ochi” – cunoașterea, spiritualitatea, contemplarea poetică a lumii;
„buze” – iubirea, rostirea poetică; „morminte” – tema morții, eternitatea. Cele patru elemente pot
fi grupate simbolic: flori – morminte, ca limite temporale ale ființei; ochi – buze, ca două
modalități de cunoaștere: spirituală – afectivă sau contemplare – verbalizare.
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție: „eu” – „altora”,
„lumina mea” – „lumina altora”, ca o antiteză dintre cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă
și luciferică. Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui „eu” și verbul la persoana I
singular, forma afirmativă, „sporesc” afirmă opțiunea poetică pentru modelul cunoașterii
luciferice. Prin comparația amplă introdusă de „ntocmai cum” cunoașterea pe care poetul o aduce
în lume prin creația sa este asemănată cu lumina lunii, care, în loc să lămurească misterele nopții,
le sporește.
Ultimele două versuri constituie o a treia secvență, cu rol concluziv, deși exprimată prin raportul
de cauzalitate („căci”). Cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot...se schimbă...sub
ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”). Înnoirile
prozodice moderniste sunt versul liber (eliberarea de rigorile clasice) și ingambamentul
(continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin scrierea cu literă mică la început de
vers).
Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrică variabilă), al căror ritm interior redă
fluxul ideilor poetice și frenezia sentimentelor. Discursul liric se construiește în jurul relației de
opoziție dintre cele două tipuri de cunoaștere, care se realizează prin antiteza „eu - altora”,
„lumina mea - lumina altora”, prin alternanța motivului luminii și al întunericului, evidențiate
prin conjuncția „dar”. Concepția poetului despre cunoaștere este exprimată artistic prin opoziția
dintre metaforele revelatorii: „lumina altora” (cunoașterea paradisiacă, de tip rațional, logic) și
„lumina mea” (cunoașterea luciferică, poetică, de tip intuitiv).
Tema cunoașterii și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un mod original și unic,
deoarece poetul pune în discuţie, într-o viziune modernă, problema existenţei universului şi a
relaţiei dintre poet şi lume, pe de o parte, şi dintre poet şi creaţie, apelând la o diversitate de
procedee artistice. Lucian Blaga este prezentat ca un adept al cunoasterii, poezia presupunând
interesul artistului, care introduce în literatură conceptul de exacerbare, cu ajutorul
pronumelui ,,eu’’, iar sentimentele sunt exprimate cu ajutorul metaforelor surprinzătoare si cu
ajutorul metaforei revelatorie. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este și va rămâne o
sinteză pentru perioada interbelică.

Testament- Tudor Arghezi

Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu, din seria poeților
care au transformat hotărâtor evoluția limbajului poetic românesc. Publicarea volumului de
debut, ,,Cuvinte potrivite” (1927), a produs un ecou puternic în literatura epocii. Aparținând
modernismului, opera argheziană depășește limitele unei încadrări globale în curentul teoretizat
de Eugen Lovinescu datorită personalității complexe și mereu contradictorii a autorului.
Poezia ,,Testament” răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și aparține modernismului
interbelic prin: valorizarea estetică a urâtului, inserarea socialului în temele de inspirație, fantezia
metaforică , limbajul ca ,,esență de cuvinte”.
O trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica urâtului.
Introdus prima oară de Charles Baudelaire ,,Les fleurs du mal”, conceptul de estetica urâtului
vizează în poezia argheziană transformarea categoriilor periferice ale vocabularului-registrul
arhaic, regional, argoul, jargonul- în material liric: ,,Am luat ocara și, torcând ușure,/ Am pus-o
când să-mbie, când să-njure” . La Arghezi, orice obiect al universului exterior are drept de
existență poetică. Inesteticul trece printr-un fenomen de transformare: ,,Din bube, mucegaiuri și
noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Urâtul și dezgustătorul sunt folosite pentru forța lor de
sugestie: ,,făcui din zdrențe muguri și coroane”. O altă trăsătură a modernismului este limbajul
ca ,,esență de cuvinte”. La Arghezi, ideea este redată în forme surprinzătoare și fascinante.
Cuvintele se resemantizează în contexte neobișnuite și dau corporalitate lirică gândului de la care
pornesc. Asocieri lexicale precum: ,,seara răzvrătită”, ,,cuvinte potrivite”, ,,dumnezeu de
piatră”, ,,rodul durerii de vecii” au forța adevărului enunțat frust și aproape familiar . Limbajul
este supus unei voințe creatoare paradoxale, dar nu este numai joc sau potrivire de cuvinte, ci și
încercare de înțelegere a existenței prin cuvânt.
Tema textului este poezia ca moștenire spirituală. Fiind o artă poetică, el arată concepția
autorului cu privire la literatură, la rolul acesteia, precum și la relația sa cu antecesorii și cu
generațiile viitoare. Rolul poetului este văzut din perspectivă istorică și ontologică. O idee
poetică a transmiterii testamentare a poeziei este redată cu ajutorul temenului cheie-carte. Cartea
este definită printr-o serie de metafore. Mai întâi, ea este ,,treaptă”– modalitate de cunoaștere, de
evoluție, de maturizare pentru cititorul neexperimentat pe care ,,gropile adânci”- ,,tânăr, să le
urci te-așteaptă”. Apoi, ea este ,,hrisovul vostru cel dintâi”, carte primordială, sinteză etnică a
istoriei ,,robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine.” Nu în ultimul rând,
este ,,sudoarea muncii sutelor de ani” adunată în pagini în care pentru prima oară sapa este
schimbată în condei și brazda în călimară. În concluzie, cartea dă glas unei istorii tezaurizate în
conștiința poetului. Identitatea lui se hrănește din identitatea ,,robilor” a căror voce se simte.
O imagine poetică relevantă pentru temă este cea care definește poezia în ultima strofă: ,,Slova
de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește.”
Pornind de la actul modelării metalului dur, Arghezi plasticizează procesul creației într-o
imagine inedită și sugestivă. Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă necesare. Metalul
incandescent-,,slova de foc” nu poate lua forma dorită fără ,,îmbrățișarea cleștelui”-efortul intens
și migălos de artizan. Poezia nu poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum munca nu
poate înlocui talentul și inspirația. Procesul este o nuntă-,,împerecheate-n carte se mărită”, o
sărbătoare miraculoasă a creației.
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema moștenirii și viziunea modernistă asupra
lumii este titlul, care are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În sens propriu,
denotativ, cuvântul – titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele ce
urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. În sensul figurat,
conotativ, creația argheziană „cartea” este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor. Un alt
element esenţial îl reprezintă structura.
Textul poetic este împărtit în cinci strofe cu număr inegal de versuri, grupate în trei secvențe
poetice. Prima secvență (strofele I și II) sugerează legătura dintre generații: străbuni, poet și
cititorii – urmași. Secvența a doua (strofele III și IV) redă rolul etic, estetic și social al poeziei. A
treia secvență poetică (ultima strofă) reprezintă contopirea dintre har și trudă în poezie. Simetria
textului este dată de plasarea cuvântului – cheie „carte” și a sinonimelor sale în cele trei secvențe
poetice. În prima strofă, opera este văzută ca ,,o treaptă" în ,,marea trecere" universală, un
moment al progresului început în adâncurile timpului originar, când cei dintâi străbuni s-au
ridicat din golul preexistenţei. Noutatea viziunii asupra artei şi a rolului poetului constituie
elemente moderniste.
În strofa a II-a, ,,cartea" devine ,,hrisovul vostru cel dintâi", act al înnobilării prin muncă, dăruit
urmaşilor spirituali. Ideea legăturii poetului cu strămoşii este exprimată în metafora
osemintelor ,,vărsate" în sufletul acestuia, într-o contopire fără sfârşit.
În strofa a III-a se concentrează o ideaţie densă. În aceste versuri, ideea legăturii dintre generaţii
câştigă noi semnificaţii: ,,bătrânii" autorului sunt ţăranii (care au menținut, prin truda lor, viaţa
planetei încadrând-o în ritmurile cosmice); metafora: ,,Sudoarea muncii sutelor de ani"
cumulează şirul de opintiri existenţiale ale străbunilor-ţărani, având drept consecinţă apariţia
unor generaţii de intelectuali.
Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului (metafora sapei preschimbate în
condei şi cea a brazdei prefăcute în călimară), iar rostul său în lume i se datorează strămoşilor-
ţărani. Tot aici, apare şi sintagma ,,cuvinte potrivite" (care constituie şi titlul primului volum
arghezian). Aceasta îl defineşte pe autor ca pe un artizan care ,,potriveşte" cuvintele în vers,
printr-o activitate migăloasă şi grea, desfăşurată în ,,mii de săptămâni". Decantate din graiul
simplu şi rudimentar (aspru şi pur ca însuşi pământul) al înaintaşilor ţărani, cuvintele
sunt ,,prefăcute" ,,în versuri şi-n icoane", devenind artă. În versul al X-lea din strofă este enunţată
estetica urâtului: ,,Făcui din zdrenţe muguri şi coroane" înseamnă transformarea urâtului în
frumos, adică în poezie. Pe un plan mai profund, urâtul face parte dintre atributele lumii care şi-a
pierdut sacralitatea. în acest sens, poetul devine un Creator care îi redă lumii frumuseţea
dispărută, poezia devenind o ipostază a Logosului.
Estetica urâtului este formulată şi în două versuri din strofa a IV-a: ,,Din bube, mucegaiuri şi
noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi" .O seamă de verbe din strofele a III-a şi a IV-a
subliniază rolul poetului în această transfigurare: ,,am ivit", ,,le-am prefăcut", ,,făcui", ,,l-am
preschimbat", ,,iscat-am". În aceste versuri, tema eului poetic este tratată în spirit modernist: în
ipostază de artizan, poetul zămisleşte o altă ,,lume" decât cea tradiţională, o ,,lume" a tuturor
cuvintelor (frumoase şi urâte). Strofa a IV-a reliefează rolul purificator al creaţiei poetice:
aceasta este armonie (metafora cântecului la vioară) care încântă, dar şi pedepseşte, în scopul
curăţirii lumii (,,Pe care ascultând-o a jucat /Stăpânul ca un ţap înjunghiat").
Transfigurată în poezie, durerea ancestrală are menirea de a izbăvi, de a spăla de păcate pe cei
care reprezintă răul, astfel încât, lumea să-şi recapete puritatea pierdută. În ultima strofă, autorul
îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creaţii. Alcătuită din ,,slova de foc" (cuvântul
fierbinte, inspirat) şi ,,slova făurită" (cuvântul ales cu migală şi cu trudă), ,,cartea" este darul pe
care ,,Robul" (autorul) i-l oferă ,,domnului" (cititorul, urmaşul). În această secvenţă (ultimele
două strofe) se observă o anume obscuritate a textului, astfel încât metafore cum ar fi ,,Stăpânul
ca un ţap înjunghiat", ,,ciorchin de negi" sau ,,Domniţa suferă în cartea mea" se lasă greu
descifrate. Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă,
privind poezia, resursele ei și misiunea poetului. Materialitatea imaginilor artistice se realizează
misiunea prin fantezia metaforă, rezultând asocieri sistematice surprinzătoare: comparația inedită
(„Împărecheate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”) epitetele rare („seara
răzvrătită”, „dulcea lui putere”, „dumnezeu de piatră”, „durerea...surdă și amară”) oximoronul
(„Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”).
Tema creației literare în ipostaza de meșteșug se reflectă într-un mod original și unic, deoarece
poetul este prezentat ca un născocitor, meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând truda
creatorului si Arghezi introduce în literatură estetica urâtului, cu ajutorul asocierilor lexicale,
surprinzătoare fiind fantezia metaforică, materialitatea imaginilor artistice. „Testament” este și
va rămâne o sinteză pentru perioada interbelică.
Riga Crypto și Lapona Enigel- Ion Barbu
Ion Barbu este prin formare matematician și dorește să-i demonstreze lui Tudor Vianu că este
capabil să scrie poezii. Întreaga sa creație se încadrează în perioada modernismului. El are trei
etape esențiale, pe care le evidențiază în lucrarea INTRODUCERE ÎN POEZIA LUI ION
BARBU (1935): etapa parnasiană (parnasianismul cultivă o poezie impersonală obiectivă, un joc
al formei și al imaginii, manifestându-se ca reacție fermă împotriva romantismului, care
suprasăturase lumea literară prin exces de sentimentalism)-trăirile poetului și aspirațiile sunt
transferate asupra unor simboluri -etapa baladică și orientală se caracterizează printr-o poezie
epică, ce evocă o lume pitorească, de inspirație balcanică sau autohtonă. -etapa ermetică este
marcată de un limbaj criptic, încifrat, o exprimare abreviată, uneori în cuvinte inventate.
Balada „Riga Crypto și lapona Enigel” a apărut în anul 1924, iar în anul 1930 a fost integrată în
volumul „Joc secund”. Opera face parte din a doua etapă a lui Barbu – baladic – orientală. ,,Riga
Crypto și lapona Enigel’’ aparține modernismului, care este o mișcare culturală apărută ca o
recție împotriva tradiționalismului și se caracterizează prin introducerea unor idei sau concepții
asupra expresiei artistice. Elementele moderniste prezente în acest text sunt: încifrarea mesajului
și cultivarea ambiguității, promovarea poeziei ca act de cunoaștere și prezența unor motive
literare inedite: fântâna, luna, timpul, soarele (prezența unor metafore surprinzătoare). Creația
literară aparține poeziei moderne ermetice sau pure prin eliminarea sentimentului sau încadrarea
lui într-o dimensiune rațională a existenței umane, prin nerespectarea granițelor dintre genurile și
speciile literare, precum și prin limbajul ambiguu, încifrat al discursului liric. Trăsăturile
modernismului acestei creații sunt prezente atât în viziunea poetului asupra lumii, în tema
poemului, în structura sa, cât și în limbajul poetic folosit de autor, acesta promovând poezia ca
act de cunoaștere.
Tema o reprezintă iubirea ca formă de cunoaștere și care se îmbină armonios cu natura. O primă
secvență sugestivă este întâlnirea protagoniștilor la fântână, din care se observă existența a două
tipuri umane diferite: Lapona dorește să-și depășească condiția, iar Crypto vrea să-și continue
viața alături de mediul ciupercilor. De asemenea, ciuperca îi oferă dulceața fragilor, simbol al
iubirii instinctuale, însă tânăra îl refuză, deoarece aspiră către absolut. Viziunea despre lume se
reflectă în universul poetic original care exprimă, într-un limbaj ambiguu, o lume de esențe
contemplate de spirit. Poetul adoptă viziunea despre lume dintr-o perspectivă polemică modernă
asupra baladei ca specie literară, scrierea devenind, de fapt, un poem alegoric,
asemenea ,,Luceafărului eminescian’’,,,un Luceafăr întors’’, așa cum preciza însuși poetul.
Astfel, el are o viziune absolut originală asupra lumii și a condiției umane, în general, construind
un posibil model al acestei lumi, bazat pe imposibilitatea depășirii anumitor limite, deoarece
protagoniștii aparțin unor universuri diferite.
Elemente de structură și de compoziție specifice temei și viziunii despre lume Un prim element
de structură îl reprezintă titlul care este alcătuit din numele celor două ființe din lumi opuse:
riga–rege; Crypto–închis/ascuns; lapona-locuitoare a țării ghețurilor; Enigel-înger.
Titlul este analitic și anticipează tema dragostei imposibile, deoarece fiecare personaj vine din
lumi diferite: regele trăiește într-un spațiu izolat și umed, fără lumină, iar Enigel vine dintr-o
lume rece și se îndreaptă spre lumină, spre soare. De asemenea, compozițional, poemul este
alcătuit din două părți: nunta consumată, împletită, cadru al celeilalte nunți, povestită, modificată
în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălărița. Tehnica folosită este aceea a povestirii în ramă.
Relația incipit-final este sugestivă pentru această operă. Incipitul este dat de formula de adresare
folosită de nuntașul care încearcă să convingă menestrelul să cânte povestea tristă a regelui
Crypto și a laponei Enigel. Atmosfera lumească este de „chef”, iar povestea a mai fost spusă o
dată. Finalul este trist, deoarece Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, iar încercarea
ființei inferioare de a-și depăși limitele este pedepsită cu nebunia. Relațiile de simetrie sunt date
de cele trei chemări – descântece ale rigăi și de cele trei refuzuri ale fetei. În prima chemare,
Crypto își îmbie aleasa cu „dulceață” și cu „fragi” (elemente ale existenței vegetale), însă fata îl
refuză. Craiul îi oferă lumea peste care domnește, iar refuzul laponei îl pune într-o situație
dilematică, de asemenea, puterea sacrificiului și prezentarea valorilor supreme ale lumii lui
„somnul fraged” și „uitarea”. Trei încercări ale craiului:
I-îi oferă lumea peste care domnește, iar refuzul laponei îl pune într-o situație dilematică.
II-sacrificiul: ,,Enigel, Enigel,/ Scade noaptea, ies lumine,/ Dacă pleci să culegi,/Începi, rogu-te,
cu mine.’’
III-prezentarea valorilor supreme ale lumii lui: ,,somnul fraged’’ și ,,uitarea’’.
Relațiile de opoziție sunt evidențiate la nivelul celor doi protagoniști, reliefându-se
caracteristicile lor: opoziția copt – necopt, soare – roată albă, dar și prin ideile lor care nu
corespund, de aceea, nu poate avea loc nicio nuntă. Din punct de vedere stilistic, predomină
inversiunile: „zice-l-aș”, „rogu-te”, „răi ghioci”; epitetele metaforice: „menestrelul trist”,
„veninul vechi”. Povestea propriu-zisă o începe menestrelul prin prezentarea regelui-ciupercă:
„Împărăţea peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă”, înfăţişat ca un inadaptat, cu o fire ciudată,
închisă, pe care supuşii îl „bârfeau” cu dispreţ: „Sterp îl făceau şi nărăvaş / Că nu vroia să
înflorească”. În antiteză cu ciuperca-rege, lapona (locuitoare de la pol) este prezentată cu
tandreţe, sugerând gingăşie şi fragilitate: „Lapona mică, liniştită, / Cu piei: pre nume - Enigel”.
Tânăra plecase din ţinuturile arctice, geroase, spre sud, în căutare de soare şi de lumină,
poposind, ca să se odihnească şi să-şi adape renii, la „Crypto, mirele poienii”. Ca şi în
„Luceafărul” lui Eminescu, cei doi, regele-ciupercă şi lapona, se întâlnesc în visul fetei, iar
Crypto rosteşte o chemare încărcată de dorinţe, ca aceea a fetei din poemul eminescian. Fiecare
dintre cele două strofe ale tiradei rostite de Crypto începe patetic, printr-o repetiţie ce sugerează
pasiune - „Enigel, Enigel”-, sentimente calde şi emoţionante contrare firii reci a regelui-ciupercă
şi o cheamă pe tânără în lumea lui rece şi întunecoasă, îndemnând-o să uite soarele, ideal spre
care ea aspiră cu toată energia spirituală: „Lasă-l, uită-l, Enigel, / În somn fraged şi răcoare”.
Lapona îl refuză cu delicateţe, a treia oară mărturisindu-i ostilitatea faţă de umezeală şi față de
frig, mediu propice numai regelui-ciupercă, în timp ce „Eu de umbră mult mă tem, / Că dacă-n
iarnă sunt făcută / [...] Mă-nchin la soarele-nţelept”. Se manifestă aici motivul soare-umbră,
sugerând cele două lumi incompatibile cărora le aparţin cele două fiinţe care nu pot comunica
ideatic şi sentimental.
Soarele este simbol al vieţii spirituale, al luminii sufleteşti, ce sugerează capacitatea fiinţei
superioare de a aspira către absolut. Umbra, întunericul şi umezeala simbolizează condiţia
omului obişnuit, neputinţa lui de a se înălţa către idealuri. Ca orice fiinţă inferioară, Crypto nu
poate înţelege lumea omului superior, care năzuieşte cu întreaga fiinţă pentru împlinirea
idealului, sugerat aici de lumina solară, pe care nu oricine o poate suporta, sufletul fiind
asemănat sugestiv cu o fântână, simbol al aspiraţiei spre cunoaştere: „Mă-nchin la soarele-
nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletul-fântână”.
Omul obişnuit, muritorul dezinteresat de lumea abstractă, nu se poate înălţa spre absolutul
cunoaşterii, care-i poate fi fatal: „Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă de pădure, / Că
sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu
otravă”. Regele Crypto este victima propriei neputinţe şi cutezanţei de a-şi depăşi limitele, de a
încerca să intre într-o lume pe care n-o înţelege şi cu care nu se potriveşte: „Şi sucul dulce
înăcreşte! / Ascunsa-i inimă plesneşte”. Riga Crypto devine o ciupercă otrăvitoare, însoţindu-se
cu „măsălariţa mireasă”, o fiinţă din lumea lui, o plantă medicinală toxică potrivită lui, întrucât
fac parte din acelaşi regn. Referirea la „Laurul-Balaurul” sugerează aceeaşi idee a „nuntirii”
posibile numai între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi, deoarece „laurul” este o plantă
veninoasă, cu miros neplăcut, cu fructul ţepos: „Cu Laurul-Balaurul / Să toarne-n lume aurul, /
Să-l toace, gol la drum să iasă, / Cu măsălariţa-mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă”. Condiţia
omului obişnuit, comun, este tragică prin neputinţa de a-şi depăşi limitele, de a aspira către valori
spirituale superioare - „Că-i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure” -, precum şi
setea de absolut de care este stăpânit omul superior, ce năzuieşte către cunoaştere, lumină
spirituală - „Mă-nchin la soarele-nţelept” - a făcut ca balada Riga Crypto şi lapona Enigel a lui
Ion Barbu să fie numită „un luceafăr întors”. Incompatibilitatea celor două fiinţe ce aparţin a
două lumi diferite din Luceafărul eminescian este şi ideea acestei balade, numai că omul superior
este fata (lapona Enigel), iar fiinţa inferioară este regele-ciupercă (Riga Crypto).
Prozodia, la început, este tradițională și se schimbă cu una modernă: versuri 8-9 silabe, dar și de
5-9 silabe, rima îmbrățișată, monorimă, încrucișată (savantă) și strofe inegale
Tema iubirii ca formă de cunoaștere și viziunea modernistă asupra lumii lui Barbu se reflectă
într-un mod original și unic prin prezența unor metafore surprinzătoare care transmit un mesaj
încifrat și în care poetul dorește să promoveze arta sa ca act de cunoaștere, lucru reieșit din
prezentarea poveștii de dragoste dintre doi membri care fac parte din două lumi diferite. Ion
Barbu realizează o creație modernă prin viziunea despre lume, prin prezența unor personaje
bizare, prin universurile înfățișate, prin cultivarea unui limbaj nou, original, caracterizat prin
ambiguitate și echivoc.
De asemenea, în planul ideatic, iubirea este văzută ca o formă de cunoaștere, de împlinire a unui
ideal fără a avea în ea nimic spectaculos, miraculos și nici chiar tragic, chiar dacă nu se
împlinește. La rândul ei, viziunea despre lume este pusă în evidență în textul poetic prin tema
abordată și prin modul inedit de tratare a subiectului în care primordială este folosirea
simbolurilor și a unui limbaj nou încifrat. Astfel, elementele de conținut și de formă se îmbină
într-o structură modernă și într-o acțiune plină de neprăvăzut.
Opera literară „Riga Crypto și lapona Enigel” este o baladă alegorică barbiană ce reușește să
impresioneze prin ideile transmise și prin viziunea amplă asupra sentimentului de iubire care nu
este de fiecare dată realizabil.