Eseu structurat – „Baltagul”

de Mihail Sadoveanu

Perioada interbelică este una de diversitate la toate nivelurile, fapt vizibil prin coexistența
unor direcții romanești diferite. Astfel, realismul este reprezentat în opera lui Liviu Rebreanu
sub aspectul dur, obiectiv, în timp ce George Călinescu optează pentru influența balzaciană, iar
Sadoveanu, pentru realismul cu substrat mitic, în care „nu concretul psihologic, ci omul
elementar reprezintă obiectul analizei sale” (Tudor Vianu).

Publicat în 1930, la 10 ani după apariția romanului “Ion”, de Liviu Rebreanu,

romanul “Baltagul” (aparținând, asemenea volumului “Hanu Ancuţei”, celei de-a doua etape a
creației sadoveniene), scris în numai 17 zile și ”probabil singurul roman obiectiv” (N.
Manolescu) al scriitorului, rămâne exemplar pentru felul în care fixează nu atât imaginea
satului moldovenesc, cât arhetipurile ascunse în riturile, eresurile, credințele conservate în
memoria oamenilor din acest loc Trădând “realismul unui Balzac şi melancolia unui
romantic” (George Călinescu), opera “Baltagul” este, tipologic, un roman realist-obiectiv
(Nicolae Manolescu), tributar tradiționalismului, ce înglobează elemente mitice, baladice și
filosofice, cititorul fiind atras, prin istoria unei crime petrecute în lumea pastorală a secolului al
XX-lea, către un act inițiatic de înțelegere a lumii. Astfel, suscitând interpretări critice diverse,
adesea contradictorii, opera aduce, în întregul ei, o formulă romanescă inedită în peisajul epicii
interbelice, polimorfismul structurii (sesizat de criticul Paul Georgescu în studiul “Polivalența
necesară”), “amestecul de roman realist şi naraţiune arhetipală grefată pe un scenariu
poliţist”  (Carmen Matei Mușat).

O primă trăsătură a realismului, ce validează totodată apartenența operei la prima vârstă a

romanului, doricul, o constituie existența unei instanțe narative obiective, a unui „narator
supraindividual” (N. Manolescu) ce se diseminează în fiecare pliu al scrierii. Astfel, șirul
evenimențial este expus într-o manieră impersonală (focalizare zero) prin intermediul mărcilor
lexico-gramaticale de persoana a III-a, (“slobozise”, “făcură” etc.), ce trebuie asociate unei
perspective narative demiurgice, omnisciente. Stilul indirect liber apare ca o confirmare a
suprapunerii vocii naratorului cu vocile personajelor, procedeul având ca rezultat accesarea
conștiinței actanților și reliefarea unui conținut psihologic. În stil indirect liber este prezentată
neliniștea lui Bogza: “Prost și tâmp ar fi să-și închipuie că ea a fost de față. Mai prost și mai
tâmp să creadă că mortul ar fi putut vorbi. Asta n-o mai crede nimeni în ziua de azi”.

Aspectul realist al romanului se remarcă și la nivel spațio-temporal, traseul urmat de Vitoria

împreună cu Gheorghiță, pe urmele lui Nechifor, conținând toponime și hidronime existente pe
hartă, cu descrieri ale naturii în registre grave și o construcție a frazei specice care contribuie la
caracterul de epopee exemplară a societății arhaice. Cadrul ales este satul numit Măgura –
Tarcăului (izolat și autarhic în mentalitatea și obiceiurile sale pastorale), ”țara devale” din jurul
Dornelor (urbanizată, cu elemente de viață modernă și cu mentalitate de tip capitalist), dar și cel
de câmpie, Cristești, în Balta Jijiei, reconstituindu-se, astfel, un areal asociat Moldovei
submontane cu un stil de viață și mentalități implicite. Scriere ficțională cu valențe mitice,
romancierul însă imaginează satul Lipanilor, Măgura Tarcăului, și utilizează toponime
simbolice (satul Doi Meri, râul Neagra). Timpul este cronologic, evenimentele derulându-se din
toamnă până în primăvară și fiind jalonate de momente ca : “aproape de Sf. Andrei”, “în Postul
Mare”, “10 Martie” etc. “Baltagul” își plasează acțiunea la începutul secolului al XX-lea, după
1924, când s-a produs schimbarea calendarului, anul acțiunii nefiind dezvăluit întrucât autorul
conferă evenimentelor romanului valabilitate în orice perioadă, Vitoria făcând parte dintr-un
timp mitic, românesc, în care ritmurile vieții își urmează ciclic cursul, după datini arhaice,
consacrate de practici milenare.

Mai mult, viziunea tradiționalistă pe care o propune ”Baltagul” se fundamentează pe

întrepătrunderea aspectelor realiste cu cele mitice, Nicolae Manolescu afirmând că “miturile
sunt răspândite în roman așa cum oasele lui Nechifor sunt răspândite în prăpastie”. Dacă
Perpessicius vede în “Baltagul” continuarea firului epic al “Mioriței”, remarcând ”accentul de
mare baladă, romanțată, de mister cosmic”, Alexandru Paleologu îl consideră o „anti-Miorița”,
o rescriere ascunsă, ocultată a mitului solar al lui Isis și Osiris

“Baltagul” poate fi interpretat și ca un roman al iubirii târzii, de la vârsta maturității, Paul

Georgescu indicând un veritabil roman al iubirii pasionale, al ”erosului îngăduit”, în forma lui
matrimonială, în timp ce G. Călinescu se oprește asupra ”intrigii antropologice”  împletite cu
cea a romanului polițist,  în care ”aplicația de detectiv” a eroinei rezolvă cazul și conduce la
demascarea vinovaților.

În profundă legătură cu multiplele “coduri de lectură” pe care le permite, tema romanului

“Baltagul”, relația dintre ordinea reală și cea transcendentă a existenței, precum și condiția
omului care trăiește în zona de interferență a lumii vechi cu cea nouă, prezintă un grad ridicat de
generalitate, armonizându-se, într-o rețea complexă prin care se realizează
monografia satului moldovenesc de munte, cu alte mari direcții tematice ale creației
sadoveniene: iubirea, familia, inițierea, moartea, natura, viața pastorală etc.

Titlul pune întregul univers al cărții sub semnul dualității. Baltagul (toporul cu ascuțiș curb
cu două tăișuri) este un obiect simbolic, ambivalent: armă a crimei și instrument al
actului justițiar, reparator, a cărui folosire este strâns legată de respectarea unor reguli
ancestrale, putând fi considerat un suprapersonaj. Marin Mincu asociază baltagul cu labrysul,
securea dublă cu care a fost doborât minotaurul, monstrul mitic. În sens sacru şi mioritic, acelaşi
baltag împlineşte destinul ciobanului moldovean: reinserția în marele Cosmos, din care fiinţa
umană s-a desprins prin naştere.
 Din punct de vedere compozițional, opera este structurată în șaisprezece capitole cu
acțiune desfășurată cronologic, urmărind două coordonate fundamentale, una tradiționalist –
mitică și cealaltă, epic – realistă, ce se interferează pe parcursul întregului roman, textul
respectând, în ansamblu, tiparele impuse de momentele subiectului. Gospodăria Lipanilor,
sosirea lui Mitrea argatul, pregătirile pentru iarnă alcătuiesc un plan al expoziţiunii realizate în
manieră monografică. Faptul perturbator, intriga, apare chiar înainte ca momentul inițial al
subiectului să se fi încheiat, căci lectorului i se oferă detalii despre frământările interioare ale
femeii în așteptarea neliniștită a soțului înainte de a se fi familiarizat complet cu tabloul
locurilor și al locuitorilor. În fapt, chiar parabola sociogonică a rostuirii popoarelor poate fi
considerată un fragment al intrigii, suferințele traiului muntenilor prefigurând destinul familiei
Lipan. Desfăşurarea acţiunii prezintă pregătirile de plecare şi urmăreşte, cronologic, drumul
nevestei şi al feciorului în disperata încercare de a construi traseul celui dispărut şi de a înnoda
firul cunoaşterii. Punctul culminant al textului este plasat în scena parastasului, unde Vitoria
conduce din fundal, cu inteligenţă şi tenacitate, ancheta care duce la dezvăluirea şi pedepsirea
vinovaţilor, deznodământul dezvăluind „reacțiile etice fundamentale ale sufletului țărănesc
patriarhal”, restabilirea justiției având “solemnitatea tragică a unui ritual.”(Ov.
Crohmălniceanu)

Pentru criticul literar Tudor Vianu, "chipurile lui Sadoveanu exprimă forma supremă a
expansiunii vieții și reprezintă, în cadrul de legendă cu care îi înconjoară scriitorul, tipuri de
creatori, ființe care își croiesc soarta lor.” O astfel de plămădire este și Vitoria Lipan, personaj
exponențial de factură realistă aflat în centrul acțiunii operei în discuție, marcând o schimbare
esențială a viziunii tradiționale reductiv-depreciative despre condiția femeii și demonstrând
că ,,avem și noi suflete de femei riguros zugrăvite”, așa cum susține E. Lovinescu în eseul
,,Psihologie feminină”.

G. Călinescu afirmă antologic: „în căutarea bărbatului, Vitoria pune spirit de vendetta și
aplicație de detectiv [..] Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuiește cu metoda, cercetează cu
disimulație, pune la cale reprezentațiuni trădatoare și, când dovada s-a facut, dă drum
răzbunării.” Provenit din latinescul “victor” (victorie, biruință), numele eroinei, esențial
configurării sensurilor profunde ale romanului, concentrează statutul ei în raport cu răul
(demască și pedepsește ucigașii), în raport cu prejudecățile lumii (refuză interpretările preotului
sau ale babei Maranda), în relație cu moartea (înfăptuiește ritualul marii treceri)
și chiar în raport cu sine (găsește puterea de a înnoda firul vieții de acolo de unde l-a rupt
dispariția lui Nechifor).

Statutul social al personajului, cel de mamă și de soție întruchipând tipologia muntencei, este
asumat cu responsabilitate și devotament: pe fiică o educă în spiritul tradiției, iar pe Gheorghiță
îl responsabilizează, contribuind la maturizarea sa prin călătoria inițiatică. Psihologic și moral,
Vitoria devine expresia credinței străvechi ce se manifestă într-o anumită structură psihică și
înțelegere a vieții și a datinilor, semnificative în acest sens devenind atât firea vindicativă a
protagonistei, cât și caracterul de aspră păstrătoare a tradițiilor, Vitoria considerând că
împlinirea obligaţiilor rituale este la fel de importantă ca pedepsirea vinovaţilor. Nefiind un
adept al experimentelor psihologismului, Sadoveanu își construiește personajul, revelându-i
toate profunzimile sufletești, prin intermediul tehnicii basoreliefului și a caracterizării directe
și indirecte, mijloace ale prozei tradiționale. Astfel, portretul fizic, realizat direct de către
narator prin tehnica detaliului semnnificativ, concentrează, într-o manieră tipic realistă,
frumusețea și forța lăuntrică a Vitoriei: “ochii ei căprii în care parcă se răsfrângea lumina
castanie a părului erau departe (…) aprigi și încă tineri căutau zări necunoscute.” Portretul său
moral prefigurează un tip complex de feminitate, în care coexistă spiritul practic (vinde produse
pentru a face rost de bani în vederea călătoriei, organizează gospodăria, lăsându-l pe argatul
Mitrea să aibă grijă de casă), cel religios (face daruri bisericii, postește, se spovedește și se
împărtășește, întrucât expediția întreprinsă devine un ceremonial care presupune asceză/
purificare), dar și o predispoziție pentru superstiții (o vizitează pe vrăjitoarea satului, baba
Maranda, crezând că poate astfel neliniștea și stările contradictorii îi vor fi spulberate, crede în
visele premonitorii).

Aparţinând lumii arhaice, patriarhale, Victoria impune copiilor săi un tipar existențial bine
determinat de spiritul tradițiilor străvechi, fiind refractară la noutăţile civilizaţiei : “Îţi arăt eu
coc, valţ si bluză… ! Nici eu, nici bunică-ta, nici bunică-mea n-am ştiut de astea şi-n legea
noastă trebuie să trăieşti și tu !“ Fiind un personaj rotund, surprins într-un moment de criză
interioară, eroina se autoconstruiește permanent, fiecare capitol adăugând noi accente profilului
ei: deși este o femeie simplă din Măgura Tarcăului, cum însăși se consideră, neștiutoare de
carte, Vitoria face dovada unor însușiri superioare – inteligență, discreție, tenacitate, cinste,
subtilitate – care i-au determinat pe criticii literari să o instituie drept o Antigona aprigă,
voluntară și iluminată, ce aplică cu tenacitate „un mandat etic” (Perpessicius).

Caracterizată în mod direct de celelalte personaje, Vitoria apare ca “fermăcătoare; cunoaște

gândul omului” (Gheorghiță); stăpânită de “cei șapte draci” (Nechifor); “de o frumusețe încă
ispititoare” (negustorul David), perspective ce conturează, în chip esențial, determinarea eroinei
și intuiţia cea mai sigură a firii celui din fața sa. În relația cu Nichifor, personaj construit “in
absentia”, gesturile personajului par a polariza în jurul unei iubiri nealterate de vicisitudinile
existenței, fapt ce permite o suprapunere perfectă a subtextului sadovenian cu mitul egiptean al
lui Isis şi Osiris: „Așa-i fusese drag în tinererețe Lipan, așa-i era drag și acum, când aveau copii
mari cât dânșii”. Stând sub semnul autorității şi al intransigenței, dar și al afecţiunii materne,
relația dintre Vitoria și Gheorghiță, personaj secundar, masculin și individual, este atât una de
mamă – fiu, cât și de inițiator – neofit, traseul maturizării condiționând accesul tânărului către
un nivel superior de conștiință.
 Tema scrierii în discuție, formulată în termeni realiști, trimite la monografia satului
moldovenesc de munte, lumea arhaică a păstorilor, având în prim-plan căutarea și pedepsirea
celor care l-au ucis pe Nichifor Lipan și fiind ideal reflectată prin intermediul unor secvențe
semnificative din care reiese construcția personajelor.

O primă astfel de scenă, esențială pentru înțelegerea inteligenței native a Vitoriei, trăsătură
dominantă ce pune în evidență complexitatea psihologiei țărănești, dar și a naivității tânărului
Gheorghiță, devine cea din capitolul V, partea întâi. Bună cunoscătoare  a naturii umane, îi spune
tânărului: ” Eu te citesc pe tine, măcar că nu știu carte”-intuiție maternă și feminină. Feciorașul
nu înțelege gravitatea situației, nu realizează consecințele dispariției tatălui. Mândru de chimirul
său, nedumerit de concluziile mamei referitoare la raportul forță-inteligență pentru femei și
bărbați, privește către viitor cu seninătate. Pe umerii mamei stă însă responsabilitatea de a-l
pregăti pentru călătoria în care nu Gheorghiță o va însoți pe mamă, ci ea își va însoți feciorul, un
adevărat secundant.

O a doua secvență reprezentativă pentru construcția personajelor, din care derivă

tenacitatea protagonistei, este cea din final, secvență în care eroina orchestrează un adevărat
scenariu al demascării asasinilor: țese aluzii, îl provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul
și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu el: “- Să-ți spun, domnu
Calistrat. Omul meu se gândea, vra să zică, la ale lui și la mine și umbla la deal în pasul calului,
suind spre Crucea Talienilor. Unii ar putea zice că venea din vale. Dar eu știu mai bine că se
ducea la deal.”

Pathosul adevărului şi al dreptăţii o apropie pe Vitoria de eroul shakespearian Hamlet,

intransigența aparținând eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om-
spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”. Deși finalul se constituie,
în ansamblu, drept o reintroducere a vieții în cursul ei firesc, Vitoria se va pregăti, în văduvie,
formă a vieții moarte, pentru reîntâlnirea cu soțul iubit. Consecvența dovedită în demersul
justițiar nu exclude manifestarea feminității autentice, așa cum afirmă George Călinescu.
Dimpotrivă, inteligenţa, tenacitatea, fermitatea şi autoritatea conferă feminității o forță
extraordinară, redutabilă.

“Baltagul” este o experiență romanescă valoroasă în contextul prozei românești

interbelice și rămâne, “prin repeziciune și desăvârșit echilibru al expresiei, una dintre cele mai
bune scrieri ale lui Sadoveanu” (George Călinescu).