Baltagul social realist mitic

Mihail Sadoveanu a fost unul dintre cei mai importanti prozatori din prima jumatate a secolului al XX-lea
si remarca in aceasta perioada datorita povestirilor, nuvelelor si romanelor alaturi de alti scriitori
precum Vasile Voiculescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu.

Romanul este specia genului epic, in proză, de dimensiuni mari şi foarte mari, cu o actiune desfaşurată
pe mai multe planuri narative, la actiune participând un număr mare de personaje angrenate in conflicte
complexe şi puternice.

Realismul se manifestă doar in proză şi este un curent literar apărut in Europa la mijlocul secolului al XIX-
lea ce pune accent pe relatia dintre artă şi realitate. Realismul se individualizează prin: buna precizare
spatio-temporală, verosimilitatea, sursa de inspiratie(realitatea), naratiunea realizată la persoana a III-a,
perspectiva narativă extradiegetică, simetria compozitională şi stilul neutru, obiectiv, impartial.

Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu publicat în 1930 aparține realismului cu o notă mitică
( derivată din totalitatea tradițiilor și superstițiilor prezentate, dar și din cadrul temporal asemenea
basmelor, acțiunea e plasată în illo tempore.).

O primă trăsătură pentru încadrarea romanului în realism este prezența verosimilului: prin toponime,
unele din ele reale(Dorna, Tarcău, apa Bistriței) , altele fictive utilizate pentru a marca autentic traseul
Vitoriei (Suha, Sabasa, Cruci) ; situația veridică în care 2 oieri îl ucid pe celălalt pentru bani.

O a doua trăsătură este perspectiva narativă obiectivă: postura centrala a naratorului este preluată însă
de către Vitoria în momentul parastasului, ea relatând foarte detaliat circumstanțele uciderii soțului său.
Această rocadă imprimă narațiunii un ritm mai alert, cititorul fiind intens implicat în acțiune.

Titlul operei, din punct de vedere morfologic, este format dintr-un substantiv articulat cu articolul
hotarat “-ul” care, in sens denotativ, semnifica un topor cu doua taisuri. In sens conotativ, se
concretizeaza motivul labirintului la nivelul actiunii. Baltagul devine obiect simbolic, ambivalent: arma a
crimei si instrumentul actului justitiar, reparator.

Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoviene se regasesc aici: viata pastorala, natura,
miturile, iubirea, arta povestirii, intelepciunea. Tema textului este monografia satului moldovenesc de la
munte, lumea arhaica a pastorilor, avand in prim-plan cautarea si pedepsirea celor care l-au ucis pe
Nechifor Lipan.

Reprezentativă pentru tema abordată este prima parte a discursului epic. Dacă la început, Vitoria Lipan
este descrisă exclusiv prin însuşiri generale, ca un exponent al lumii arhaice, odată cu părăsirea locurilor
natale în căutarea soţului dispărut aceasta dezvoltă o serie de caracteristici neobişnuite pentru o ţărancă
de la munte care respectă legile familiei de tip patriarhal. De exemplu, evocativ este episodul narativ în
care protagonista devine o aprigă apărătoare a tradiţiilor, dispusă spre o corecţie exemplară a fiicei sale,
Minodora, pentru că aceasta tinde să încalce rânduiala veche. in schimb, în „Iumea de jos", a civilizaţiei
conduse după legi scrise, deşi porneşte cu o anumită sfială, se adaptează aproape fără efort la noile
condiţii, fiind chiar dispusă să preia în lumea ei obiceiuri pe care le consideră binevenite. Ea devine o
femeie cu iniţiativă, fapt de neconceput în ordinea arhaică.

O altă scenă ce pune în lumină tema operei este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”,
reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină
tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți
participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe
Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu
el. În punctul culminant, repovestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar.
Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un
personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.

Secvenţele narative sunt legate prin tehnica înlănţuirii şi prin tehnica alternanţei. Naraţiunea este
preponderentă, dar pasajele descriptive fixează diferite aspecte ale cadrului sau elemnte de portret fizic,
individual (Vitoria, Gheorghită) şi colectiv (muntenii). Naratiunea este nuantată de e.cvente clialogatp
cip ale Vitoriei, precum laitmotivul rostit de femeie în căutarea sotului la fiecare popas: „Nu s-a oprirt
cumva...astă-toamnă un om cu un cal negru ţintat în frunte?...Mie să-mi spuneţi cine aţi văzut un om de
la noi, călare, pe-un cal negru ţintat în frunte şi-n cap cu căciulă brumărie".

Fiind o proză realistă, perspectiva narativă a romanului „Baltagul” este una obiectivă, cu o viziune
„dindărăt”, aparținându-i unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care relatează cursul
evenimențial la persoana a III-a. Mai mult, în vederea obținerii efectului de verosimilitate, în finalul
discursului epic vocea naratorială îi este împrumutată protagonistei, Vitoria Lipan fiind cea care, la scena
parastasului, prezintă în detaliu întâmplările care au avut ca finalitate moartea soțului ei.

La nivel compozitional, textul este structurat pe 16 capitole, urmărind două coordonate fundamentale,
aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale şi căutarea adevărului) şi aspectul mitic
(sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de întelegere a lumii de
către personaje, traditiile pastorale, dar şi comunicare om-natură şi mitul marii treceri.

În concluzie, romanul Baltagul este romanul realist-mitic, care, așa cum observa Nicolae Manolescu, se
îndepărtează de mioritica poveste a celor doi ciobani, care îl omoară pe al treilea ca să-i ia oile, tocmai
prin situația originară de fapt divers și prin desfășurarea călătoriei într-un cronotop bine delimitat, cu
acțiuni verosimile, Mihail Sadoveanu construind un personaj feminin de o forță impresionantă, pentru
care de o importanță vitală este conștiința datoriei.
VITORIA LIPAN

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este
considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului XX.

Romanul este specia genului epic, in proză, de dimensiuni mari şi foarte mari, cu o actiune desfaşurată
pe mai multe planuri narative, la actiune participând un număr mare de personaje angrenate in conflicte
complexe şi puternice.

Realismul se manifestă doar in proză şi este un curent literar apărut in Europa la mijlocul secolului al XIX-
lea ce pune accent pe relatia dintre artă şi realitate. Realismul se individualizează prin: buna precizare
spatio-temporală, verosimilitatea, sursa de inspiratie(realitatea), naratiunea realizată la persoana a III-a,
perspectiva narativă extradiegetică, simetria compozitională şi stilul neutru, obiectiv, impartial.

Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu publicat în 1930 aparține realismului cu o notă mitică
( derivată din totalitatea tradițiilor și superstițiilor prezentate, dar și din cadrul temporal asemenea
basmelor, acțiunea e plasată în illo tempore.).

Titul operei, din punct de vedere morfologic, este format dintr-un substantiv articulat cu articolul
hotarat “-ul” care, in sens denotativ, semnifica un topor cu doua taisuri. In sens conotativ, se
concretizeaza motivul labirintului la nivelul actiunii. Baltagul devine obiect simbolic, ambivalent: arma a
crimei si instrumentul actului justitiar, reparator.

Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoviene se regasesc aici: viata pastorala, natura,
miturile, iubirea, arta povestirii, intelepciunea. Tema textului este monografia satului moldovenesc de la
munte, lumea arhaica a pastorilor, avand in prim-plan cautarea si pedepsirea celor care l-au ucis pe
Nechifor Lipan.

Personajul central este fără îndoială Vitoria, al cărei nume reprezintă un semn al izbândei inteligenței,
spiritului de dreptate și adevăr. Ea este personaj exponențial, purtătoare a trăsăturilor sufletului aspru
și tenace al muntenilor. Eroină absolută, care polarizează acțiunea în jurul ei, este unul dintre cele mai
bine conturate personaje feminine din literatura noastră.

Social, ea este femeia puternică și aprigă de la munte, capabilă să conducă gospodăria în lipsa soțului.
Dintr-o familie cu dare de mână, are piei de miel în pod, oi în munte, parale într-un cofăiel cu cenușă,
plătește argatul și pe cei care îi oferă serviciile-preot, negustori, cârciumari. De asemenea, își asumă
statutul de văduvă cu demnitate și hotărâre.

Psihologic și moral, ea este expresia unei credințe străvechi, care se manifestă într-o anumită structură
psihică și înțelegere a vieții și a datinilor. Dovedește în diferitele împrejurări prin care trece luciditate,
inteligență, spirit întreprinzător și practic, stăpânire de sine. Păstrătoare a tradițiilor-” Îți arăt eu coc,
valț și bluză, ardete-ar focul să te arză!”- îi declară Minodorei- , acceptă pragmatic să vorbească la
telefon, lasă pe Gheorghiță să călătorească cu trenul. În relația cu ceilalți, este mamă puternică, soție
iubitoare, respectă regulile comunității, propriile reguli precum și legile ancestrale, scrise în semnele
vremii.
Vitoria impresionează prin luciditate, trăsătură ce definește personalitatea sa. O scenă semnificativă
pentru a ilustra această calitate a personajului o reprezintă cea în care se relatează despre întoarcerea
lui Gheorghiță din bălțile Jijiei, când Vitoria se gândește să îl trimită singur în căutarea lui Nechifor.
Comportamentul tânărului dovedește însă imaturitate și lipsă de experiență, aspect care îi întărește
convingerea că brațul lui neexperimentat are nevoie de mintea și de experiența ei de viață. Realizează
că Gheorghiță nu va reuși să-și găsească tatăl de unul singur și, în consecință, decide să plece împreună
în căutarea celui dispărut. Pentru Gheorghiță, Vitoria este un adevarat „maestro” care îl inițiază.
Conducându-l cu siguranță, dar și cu asprime, femeia îl lasă pe fiul ei să acționeze doar atunci când știe
că s-a maturizat.

O altă secvență relevantă pentru personaj este cea finală, în care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”,
reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină
tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică psihologică pe toți
participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese aluzii, provoacă pe
Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu
el. În punctul culminant, repovestește crima și împinge pe Gheorghiță la săvârșirea actului justițiar.
Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale: ”Cine ucide om- spune un
personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.

Fiind o proză realistă, perspectiva narativă a romanului „Baltagul” este una obiectivă, cu o viziune
„dindărăt”, aparținându-i unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care relatează cursul
evenimențial la persoana a III-a. Mai mult, în vederea obținerii efectului de verosimilitate, în finalul
discursului epic vocea naratorială îi este împrumutată protagonistei, Vitoria Lipan fiind cea care, la scena
parastasului, prezintă în detaliu întâmplările care au avut ca finalitate moartea soțului ei.

La nivel compozitional, textul este structurat pe 16 capitole, urmărind două coordonate fundamentale,
aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale şi căutarea adevărului) şi aspectul mitic
(sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de întelegere a lumii de
către personaje, traditiile pastorale, dar şi comunicare om-natură şi mitul marii treceri.

În concluzie, Vitoria Lipan este un veritabil ”Hamlet feminin”, personaj complex, din categoria
”oamenilor tari”(Constantin Ciopraga). Ea este exponentul omului de la munte, depozitar al unei filozofii
și al unei mentalități ancestrale.
REL VIT GHEO

Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este
considerat unul dintre cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului XX.

Romanul este specia genului epic, in proză, de dimensiuni mari şi foarte mari, cu o actiune desfaşurată
pe mai multe planuri narative, la actiune participând un număr mare de personaje angrenate in conflicte
complexe şi puternice.

Realismul se manifestă doar in proză şi este un curent literar apărut in Europa la mijlocul secolului al XIX-
lea ce pune accent pe relatia dintre artă şi realitate. Realismul se individualizează prin: buna precizare
spatio-temporală, verosimilitatea, sursa de inspiratie(realitatea), naratiunea realizată la persoana a III-a,
perspectiva narativă extradiegetică, simetria compozitională şi stilul neutru, obiectiv, impartial.

Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu publicat în 1930 aparține realismului cu o notă mitică
( derivată din totalitatea tradițiilor și superstițiilor prezentate, dar și din cadrul temporal asemenea
basmelor, acțiunea e plasată în illo tempore.).

Titul operei, din punct de vedere morfologic, este format dintr-un substantiv articulat cu articolul
hotarat “-ul” care, in sens denotativ, semnifica un topor cu doua taisuri. In sens conotativ, se
concretizeaza motivul labirintului la nivelul actiunii. Baltagul devine obiect simbolic, ambivalent: arma a
crimei si instrumentul actului justitiar, reparator.

Roman al perioadei de maturitate, marile teme sadoviene se regasesc aici: viata pastorala, natura,
miturile, iubirea, arta povestirii, intelepciunea. Tema textului este monografia satului moldovenesc de la
munte, lumea arhaica a pastorilor, avand in prim-plan cautarea si pedepsirea celor care l-au ucis pe
Nechifor Lipan.

Personajul central este fără îndoială Vitoria, al cărei nume reprezintă un semn al izbândei inteligenței,
spiritului de dreptate și adevăr. Ea este personaj exponențial, purtătoare a trăsăturilor sufletului aspru
și tenace al muntenilor. Eroină absolută, care polarizează acțiunea în jurul ei, este unul dintre cele mai
bine conturate personaje feminine din literatura noastră.

Social, ea este femeia puternică și aprigă de la munte, capabilă să conducă gospodăria în lipsa soțului.
Dintr-o familie cu dare de mână, are piei de miel în pod, oi în munte, parale într-un cofăiel cu cenușă,
plătește argatul și pe cei care îi oferă serviciile-preot, negustori, cârciumari. De asemenea, își asumă
statutul de văduvă cu demnitate și hotărâre.

Psihologic și moral, ea este expresia unei credințe străvechi, care se manifestă într-o anumită structură
psihică și înțelegere a vieții și a datinilor. Dovedește în diferitele împrejurări prin care trece luciditate,
inteligență, spirit întreprinzător și practic, stăpânire de sine. Păstrătoare a tradițiilor-” Îți arăt eu coc,
valț și bluză, ardete-ar focul să te arză!”- îi declară Minodorei- , acceptă pragmatic să vorbească la
telefon, lasă pe Gheorghiță să călătorească cu trenul. În relația cu ceilalți, este mamă puternică, soție
iubitoare, respectă regulile comunității, propriile reguli precum și legile ancestrale, scrise în semnele
vremii.
Gheorghiță este un personaj în formare. Social, el trece de la statutul de fecior interesat de hore și
șezători, protejat de părinți, la acela de cap al familiei, înlocuitor al tatălui ucis. De la început se bucură
de încrederea părinților, având responsabilități clare în familie, dar are îndoieli cu privire la asumarea
altora noi, care îi depășesc vârsta. Ca bărbat, el are posibilitatea de a pleca și a cunoaște lumea,
Minodora trebuie să rămână lângă casă.

Psihologic și moral, Gheorghiță parcurge un drum al inițierii, învățând să cunoască oamenii și să găsescă
puterea de a acționa conform dreptății. Îndoiala și teama fac loc treptat hotărârii. Dacă la început este
dependent de voința mamei și se simte inferior acesteia, în final acționează independent, săvârșind actul
justițiar.

O scenă semnificativă pentru relatia dintre cele doua personaje o reprezintă cea în care se relatează
despre întoarcerea lui Gheorghiță din bălțile Jijiei, când Vitoria se gândește să îl trimită singur în
căutarea lui Nechifor. Comportamentul tânărului dovedește însă imaturitate și lipsă de experiență,
aspect care îi întărește convingerea că brațul lui neexperimentat are nevoie de mintea și de experiența
ei de viață. Realizează că Gheorghiță nu va reuși să-și găsească tatăl de unul singur și, în consecință,
decide să plece împreună în căutarea celui dispărut. Pentru Gheorghiță, Vitoria este un adevarat
„maestro” care îl inițiază. Conducându-l cu siguranță, dar și cu asprime, femeia îl lasă pe fiul ei să
acționeze doar atunci când știe că s-a maturizat.

O altă secvență relevantă pentru relatia dintre Gheorghita si Vitoria este cea finală, în care Vitoria,
veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește aproape ritualic dreptatea și rânduiala
tulburate pentru o vreme. Eroină tragică, stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării,
tactică psihologică pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea răufăcătorilor. Țese
aluzii, provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și povestește despre mort ca și cum ar avea o
comunicare neștiută cu el. În punctul culminant, repovestește crima și împinge pe Gheorghiță la
săvârșirea actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative morale ancestrale:
”Cine ucide om- spune un personaj- nu se poate să scape de pedeapsa dumnezeiască”.

Fiind o proză realistă, perspectiva narativă a romanului „Baltagul” este una obiectivă, cu o viziune
„dindărăt”, aparținându-i unui narator omniscient, omniprezent și extradiegetic, care relatează cursul
evenimențial la persoana a III-a. Mai mult, în vederea obținerii efectului de verosimilitate, în finalul
discursului epic vocea naratorială îi este împrumutată protagonistei, Vitoria Lipan fiind cea care, la scena
parastasului, prezintă în detaliu întâmplările care au avut ca finalitate moartea soțului ei.

La nivel compozitional, textul este structurat pe 16 capitole, urmărind două coordonate fundamentale,
aspectul realist (reconstituirea monografică a lumii pastorale şi căutarea adevărului) şi aspectul mitic
(sensul ritual al gesturilor personajului principal). Orizontul mitic include modul de întelegere a lumii de
către personaje, traditiile pastorale, dar şi comunicare om-natură şi mitul marii treceri.

In concluzie, cuplul mamă-fiu, angrenat în căutarea adevărului pentru a restabili ordinea firească
tulburată de crimă prin aflarea adevărului, surprinde prin coeziunea sa. Cei doi acționează împreună
într-o coordonare aproape perfectă și par să se completeze unul pe celălalt.