Baltagul – încadrare în realism

De Mihail Sadoveanu

Realism
Realismul, curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, impune o nouă
orientare estetică, definită prin reprezentarea veridică a realității, prin absenţa
idealizării personajelor şi a circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul
este prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care trăieşte şi cu care
este în interdependenţă. Materialul epic foarte bogat nu exclude analiza
psihologică, făcută însă, de cele mai multe ori, din perspectiva unui narator
obiectiv şi omniscient. Trăsăturile realismului sunt :localizarea exactă,
tematică socială,tehnica detaliului semnificativ, tipologii de personaje,
perspectiva obiectivă,
Autorul

Mihail Sadoveanu este un scriitor realist cu viziune romantică , un

povestitor creator de arhetipuri, mai degrabă un poet epic al literaturii noastre,
decât un prozator propriu-zis. Apărut în etapa deplinei maturități artistice a
autorului, romanul ”Baltagul”(1930) este considerat roman tradiționalist,
caracterizat de obiectivitate, concizie și armonie compozițională.

Opera
Romanul „Baltagul” a fost publicat în 1930 și este „un adevărat poem al naturii și al sufletului
omului simplu”, „o Mioriță în dimensiuni mari” (George Călinescu), o capodoperă a creației
sadoveniene, ce se înscrie în realismul mitico-simbolic. ”Baltagul” fost considerat una dintre cele
mai reușite scrieri ale sale, datorită generozității acestuia la nivelul codurilor de lectură: roman
mitic, de dragoste, al inițierii, al familiei, polițist. În reconstituirea genezei romanului
“Baltagul” există un detaliu semnificativ. Se spune că într-una din călătoriile sale prin satele
Moldovei, scriitorul a asistat la o discuție între doi ciobani care vorbeau despre o crimă în lumea
pastorală. Acest dialog a fost asociat de Sadoveanu cu situația din balada “Miorița”.
Este un roman prin acțiunea complexă desfășurată pe mai multe planuri, în timp și spatiu
bine precizate, antrenând un număr mare de personaje bine individualizate, implicate în conflicte
puternice. Prin multitudinea aspectelor înfățișate, romanul oferă o imagine amplă asupra vieții.

2 trăsături ce încadrează opera în realism

O primă trăsătură care demonstrează apartenența romanului la realismul obiectiv

este monografia lumii pastorale. Relevantă este prezența unui narator extradiegetic,
omniprezent și omniscient, „Baltagul” fiind o operă literară în care se creează iluzia realității.
Împletirea caracterului realist cu cel mitico-simbolic este susținută de cronotopul ambivalent, care
conferă atât veridicitate, cât și valoare simbolică textului. Astfel, toponimele din zona Dornelor și
a Bistriței conferă caracter realist, în timp ce repere precum satul Doi Meri și râul Neagra capătă
valențe simbolice, anticipând desfășurarea acțiunii. Totodată, încadrarea temporală este una vagă,
întărind caracterul mitic al narațiunii. Reperele temporale se înscriu în calendarul religios (Sfântul
Andrei, Boboteaza, Buna Vestire) și al naturii (transhumanța).
 O altă trăsătură care justifică încadrarea operei în realism este caracterul tipologic
al personajelor. Vitoria reprezintă tipologia muntencei descrisă ca o femeie puternică, pregătită
să-și accepte destinul. Ea este o femeie conservatoare, rigidă, tradiționalistă, dar în același timp
este devotată în fața soțului și a jurământului făcut în fața lui Dumnezeu. De asemenea, în text
apare și tipologia țăranului îmburghezit, Nechifor Lipan fiind cel care face negoț cu oi, însă
păstrează tradiția transhumanței, întruchipând tipologia munteanului conturată în legenda cu care
debutează romanul. Mai mult, Gheorghiță, fiul celor doi, reprezintă tipologia tânărului în formare,
drumul pe care îl va parcurge spre maturizare având rol inițiatic.

Tema

Tema rurală a romanului tradițional este dublată de tema călătoriei inițiatice și justițiare.
Romanul “Baltagul“ prezintă satul moldovenesc de munte, lumea arhaică a păstorilor, având în
prim-plan căutarea ucigașilor lui Nechifor. Călătoria constituie axul romanului și se asociază cu
motivul labirintului. Parcurgerea drumului are diferite semnificații. Vitoria reconstituie
evenimentele care au condus la moartea bărbatului ei, având o dublă aventura: a cunoașterii lumii
și a cunoașterii de sine. De asemenea, pentru Gheorghiță, traseul este inițiatic, justificându-se
caracterul de bildungsroman.
De aici decurge și viziunea autorului, conform căreia neglijarea ordinii lumii (a
rânduielii) reprezintă una dintre marile primejdii ale epocii moderne a umanității, astfel că
scriitorul o evocă pentru a o salva. Nechifor e obligat de mersul lumii noi să se desprindă și să
coboare în Valea Dornelor nu ca cioban, ci ca negustor. Dacă în baladă moartea rămâne ipotetică,
în roman ea se înfăptuiește, Vitoria părăsind satul pentru a căuta adevărul în “lumea nouă” , atât
de diferită de mediul ei.

2 scene semnificative

 O primă scenă relevantă pentru tema textului este găsirea lui Lipan în

râpă. Din punctul de vedere al suspiciunilor Vitoriei, acest moment este sfârșitul
călătoriei, odată cu depistarea osemintelor lui Nechifor. Pe de altă parte,
momentul e punctul care declanșează acțiunea de răzbunare. Simbol central:
râpa, un simbol al morții. Acest simbol marchează o coborâre în infern care
reprezintă moartea lui Nechifor și renașterea lui Gheorghiță precum și
maturizarea acestuia.   Scena descoperirii rămășițelor pământești este
impresionantă prin dramatismul ei, iar Sadoveanu a pregătit-o cu mare arta
accentuând notele tragice. Era o zi frumoasă de primăvară, iar Vitoria, om al
muntelui, s-a lăsat furată de mireasma pădurii. Lupu s-a smucit în lanț, dar ei nu
l-au slobozit. Spre apus au mai trecut o data pe lângă Crucea Talienilor, iar
Vitoria, observând câinele, i-a spus lui Gheorghița sa li lase liber, apoi l-a
îndemnat sa coboare în râpă și s-a dus si ea. Strigătul femeii-”Gheorghiță”- l-a
înspăimântat pe băiatul care nu știa numele adevărat al tatălui si povestea
schimbării ritualice. Lăsat de mama sa vegheze osemintele tatălui, băiatul își
învinge teama si se simte bărbat: “Sângele și carnea lui Nechifor Lipan se
întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări.” Totuși, când se înnoptează,
se sperie și urcă la drum fiind mai apoi mustrat de Vitoria ca a lăsat lumânarea.
In plan simbolic, acesta este momentul în care el trece la un nivel superior de
conștiință. Acea coborâre pare una în infern, după care flăcăul va prelua puterile
celui dispărut. Acum înțelege de la mama lui ca trebuia sa asculte si de autorități
si ca nu mai puteau sa ridice singuri trupul. Foarte abilă, ea le spune autorităților
ca nu bănuiește pe nimeni, deși Gheorghița știa ce îi trecea ei prin minte. Pe
Gheorghiță îl consideră “încă prost și copil”, după cum îi spune nevestei
cârciumarului, așa că își asuma pedepsirea vinovaților
 O altă secvență relevantă pentru tema romanului este cea finală, în
care Vitoria, veritabil ”Hamlet feminin”, reconstituie crima și împlinește
aproape ritualic dreptatea și rânduiala tulburate pentru o vreme. Eroină tragică,
stăpânește prin inteligență, voință, tenacitate, arta disimulării, tactică
psihologică pe toți participanții la praznic pentru a determina deconspirarea
răufăcătorilor. Țese aluzii, îl provoacă pe Calistrat Bogza, analizează baltagul și
povestește despre mort ca și cum ar avea o comunicare neștiută cu acesta. În
punctul culminant, relatează crima și îl împinge pe Gheorghiță la săvârșirea
actului justițiar. Intransigența aparține eroilor sadovenieni prin imperative
morale ancestrale: ”Dumnezeu să te ierte”.

Elemente de structură și compoziție

Un prim element de structură relevant este titlul care, dincolo de

semnificația denotativă, simbolizează dezechilibrul în ordinea cosmică a lumii,
și, de asemenea, restabilirea necesară a armoniei universale. În roman este vorba
despre două astfel de instrumente: baltagul lui Calistrat Bogza, vechi, care ”știe
multe” și pe care ”e scris sânge”, dar și cel nou, făurit pentru Gheorghiță, rămas
nepătat și pe care îl așteaptă datoriile viitorului. În limba greacă „labrys-ul” este
numele securii duble cu care a fost ucis Minotaurul în legenda labirintului
cretan. În romanul scris de Sadoveanu baltagul (labrys-ul) este arma sacră
făcută special şi păstrată anume pentru scopul final, confruntarea decisivă cu
ucigaşul. Aici este destinat să restaureze ordinea care a fost tulburată de
uciderea ciobanului. Pentru a duce la bun sfârşit acest lucru, Vitoria va parcurge
un drum labirintic, de-a lungul căruia este călăuzită de vânt.
REALIȚIA îNTRE INCIPIT ȘI FINAL - INCIPITUL deschide romanul pe un
ton sacru, preluând parcă misiunea de a continua textul biblic al Genezei și de a
dezvălui întâmplările care au urmat de la crearea lumii, pe plaiurile dimprejurul
nostru. Textul debutează în prolog, cu o parabolă cosmogonică având rolul de a
motiva comportamentul muntenilor.
Pentru că au întârziat la întâlnirea cu Dumnezeu, muntenii au fost dăruiți cu o
viață aspră și grea, dar au primit generozitatea, iubirea de viață și un caracter
ferm. În literatura română povestirea legendară care deschide romanul este o
construcție în abis. FINALUL romanului, închis interpretărilor, prezintă ritualul
integrării cosmice a personajului Nechifor și reluarea ritmurilor firești ale
existentei. Romanul se încheie cu un epilog în care Vitoria vorbește despre
continuitatea vieții după același tradiții, dar cu o alta generație. Ea revine acasă
găsind puterea de a-si continua viată alături de copii ei. Se poate observa ca
finalul intra in raport de simetrie cu incipitul, prin destinul exponentului
exemplar al oamenilor de la munte, protagonista Vitoria.

Există două tipuri de conflict, ambele cu efecte puternice asupra personajelor.

Un prim conflict, cel interior, se prefigurează la începutul romanului și este
marcat de neliniștea Vitoriei, care nu înțelege absența prelungită a lui Nechifor
Lipan. Conflictul încetează în momentul în care femeia acceptă nefirescul
atitudinii soțului ei și conștientizează că numai moartea l-ar fi putut opri să se
întoarcă acasă după atâta timp. Un alt conflict este cel exterior, dintre Vitoria și
ucigașii soțului ei: Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Conflictul principal al
romanului, de natură exterioară, ce nu constă în ciocnirea între mentalitatea
tradițională și cea modernă, capitalistă. Faptul că Vitoria Lipan s-a adaptat cu
ușurință demonstrează ideea coexistenței celor două ,,lumi”, cea părinte- copii,
deșii Minodora și Gheorghiță sunt receptivi la noutățile civilizației sunt readuși
de mama autoritară la rolurile impuse prin tradiție , Minodora este trimisă la
mănăstire iar Gheorghiță este luat în călătorie de către Vitoria pentru a se
maturiza și a se pregătii să devină capul familiei. În viziunea lui Mihail
Sadoveanu, tensiunile apar atunci când noua orânduire se îndepărtează de la
valorile morale impuse de societatea tradițională, generând excese. Este cazul
lui Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, care au încercat să se îmbogățească prin
mijloace necinstite. Rolul Vitoriei este, de accea, unul justițiar, de restabilire a
binelui și a ordinii unei lumi pe cale să degenereze.

În concluzie, opera “Baltagul” este un roman interbelic, dată fiind

poziţionarea acestuia în istorie, de factură mitică, tradiţională, socială, ce
valorifică unul dintre cele patru mituri fundamentale ale poporului român,
surprinzând prin tematica sa tipul ţăranului păstrător al lumii vechi, arhaice şi
patriarhale.