Ilie Moromete- Cel din urmă ţăran

Caracterizarea personajului central din romanul

Moromeţii

Contextul- încadrarea în epocă şi în creaţia scriitorului

Pregătit de proza scurtă din volumul Întâlnirea din pământuri (1948) – O dimineaţă de
iarnă, O adunare liniştită, În ceată, Salcâmul – care prefigurează motive, întâmplări şi
personaje, reluate mai târziu în roman, Moromeţii este alcătuit din două volume publicate la
doisprezece ani distanţă, primul în 1955, iar cel de-al doilea, în 1967.

Încadrarea în specie

Moromeţii este un roman, o specie a genului epic în proză, de dimensiuni ample, cu

acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative, care dezvoltă conflicte puternice
şi la care participă numeroase personaje bine individualizate.

De asemenea, este un roman tradiţional realist, prin specificul temei şi al relaţiei narator-
personaj, problematica socială(relaţia individ-comunitate), creionarea unor personaje tipice,
reprezentative pentru mediul şi epoca în care trăiesc, veridicitatea faptelor, obiectivitatea
perspectivei narative, atitudinea critică faţă de societate, stilul sobru, neutru, impersonal.

Elemente de structură şi compoziţie

Tema operei surprinde destrămarea simbolică pentru gospodăria ţărănească tradiţională

a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliştea-Gumeşti. Această temă este dublată de
criza comunicării, de absenţa unui dialog real între Ilie Moromete şi familia sa, şi nuanţată de
tema timpului neiertător, viclean, care surprinde raportul tragic dintre individ şi istorie.

Evoluţia şi criza familiei sunt simbolice pentru transformările din satul românesc de la
acea vreme, astfel că romanul unei familii devine şi o frescă a vieţii rurale de dinainte şi de
după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Titlul este reprezentat de numele unei familii ai cărei membri devin exponenţi ai
mediului rural, surprinşi în pragul unor transformări sociale radicale.

Simetria incipit-final este dată de cele două referiri la tema timpului. La început, timpul
pare a avea cu oamenii o nesfârşită răbdare pentru ca, în final, să devină necruţător: Timpul
nu mai avea răbdare. Imaginea timpului răbdător reprezintă doar o iluzie a lui Moromete,
care se vede contrazis de evenimentele petrecute pe parcursul acţiunii.

Un triplu conflict va destrăma familia Moromete. Este vorba, mai întâi, de conflictul
dintre Moromete şi fiii cei mari, izvorât dintr-o modalitate diferită de a privi lumea. Fiii îşi

Page 1 of 4
dispreţuiesc tatăl, fiindcă nu ştie să transforme, precum vecinul Bălosu, produsele muncii în
bani.

Cel de-al doilea conflict izbucneşte între Moromete şi Catrina, soţia lui, întrucât
Moromete vânduse, în timpul secetei, un pogon din lotul acesteia, promiţându-i, în schimb, că
va trece casa pe numele ei, promisiune veşnic amânată de teama fiilor mai mari, care-şi urau
mama vitregă, fapt care atrage nemulţumirea Catrinei.

Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi Guica, sora lui, care şi-ar fi dorit ca
fratele, rămas văduv, să nu se mai căsătorească a doua oară, pentru ca ea să rămână în casă,
purtând grija gospodăriei şi a copiilor, nemaifiind, astfel, singură la bătrâneţe.

Un alt conflict secundar este acela dintre Moromete şi fiul cel mic, Niculae, care-şi
doreşte cu ardoare să meargă la şcoală, în timp ce tatăl, care ducea grija taxelor, îl ironizează,
susţinând că învăţătura nu aduce niciun beneficiu.

Statutul personajului

Romanul Moromeţii impune o nouă tipologie în proza românească, surprinzând

numeroase personaje reprezentative pentru diferite categorii sociale, conturate în manieră
realistă, în relaţie cu mediul şi epoca în care trăiesc.

Problematica romanului, complexă, vizează deopotrivă relaţia dintre individ şi istorie,

criza comunicării în relaţiile interfamiliale, dar şi experienţe general umane, aşa cum sunt
iubirea, moartea, parvenirea, teroarea timpului.

Ilie Moromete- personaj exponenţial, rotund, complex

Personajul principal al romanului şi cel mai important al literaturii lui Marin Preda este
Ilie Moromete, al cărui model real îl reprezintă Tudor Călăraşu, tatăl scriitorului, după cum
mărturiseşte acesta în volumul Imposibila întoarcere: Eroul preferat, Moromete, care a
existat în realitate, a fost tatăl meu.

Originalitatea personajului este incontestabilă: spirit reflexiv, inteligent şi ironic, Ilie

Moromete este un personaj exponenţial, prototip al ţăranului patriarhal, al cărui destin
simbolizează moartea unei lumi, criza satului românesc tradiţional, reflectându-se în
conştiinţa sa, numit de critica literară ţăran filosof sau cel din urmă ţăran (Nicolae
Manolescu), Ilie Moromete ilustrează tragismul confruntării cu legile implacabile ale istoriei,
cu timpul nerăbdător.

Ilie Moromete este şi un personaj complex, având o serie de trăsături care îl

individualizează între personajele operei şi îl fixează ca tip uman aparte: spiritul moromeţian
este unul contemplativ, sociabil, comunicativ, disimulat, fin observator, cu harul de a povesti,
autoiluzionat.

Page 2 of 4
 Critica literară observă că, în Moromeţii, intră în conflict două mentalităţi, concepţii
despre ţăran: una arhaică, tradiţională, reprezentată prin Moromete, şi alta modernă, de tip
capitalist, reflectată în comportamentul celor trei fii mai mari.

În plan personal, confruntarea tragică a individului cu istoria se concretizează în

destrămarea familiei, la care Moromete asistă neputincios, pierzându-şi feciorii pe rând, cei
mai mari fiind atraşi de himera oraşului, iar cel mic, Niculae, de visul de a studia, toţi
abdicând, însă, de la condiţia de ţăran. Refractari la modul de existenţă predicat de tatăl lor,
Paraschiv, Nilă şi Achim reprezintă categoria ţăranilor dezrădăcinaţi, în timp ce Niculae este
stăpânit de ideea de a crea o nouă religie a binelui şi a răului, dogmă impusă de mentalitatea
colectivistă.

Statutul iniţial al personajului

Respectat în sat, Ilie Moromete are prieteni pentru care opinia lui contează, este abonat
la ziar, iar discuţiile despre politică din Poiana lui Iocan nu încep decât în prezenţa lui,
întrucât el este cel care citeşte ziarele şi interpretează evenimentele. Moromete este sfătos, îi
place să discute şi, de aceea, este apostrofat adesea de soţie: Lovi-o-ar moartea de vorbă de
care nu te mai saturi, Ilie! Toata ziua stai de vorbă şi bei tutun.

Trăsătura fundamentală a personajului

Trăsătura fundamentală a lui Ilie Moromete pare a fi disimularea, semnificativă în acest

sens prin scena pe care o joacă în faţa agenţilor fiscali, când Moromete dă ordine unor
membri ai familiei inexistenţi, trecând pe lângă cei doi ca şi când ar fi invizibili.

O altă trăsătură la fel de importantă este ironia, puterea de a face haz de necaz,
memorabil fiind răspunsul dat lui Nilă după tăierea salcâmului – Ca să se mire proştii!-
batjocură deloc întâmplătoare la adresa fiilor.

Dezvoltarea portretului moral

Spirit contemplativ, inteligent şi ironic, Moromete priveşte existenţa cu detaşare, ca pe

un miracol de contemplat, în faptele cele mai simple descoperind mereu ceva deosebit, o
lumină care, pentru ceilalţi, nu se aprinde: Tatăl [notează naratorul] avea ciudatul dar de a
vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.

De acest dar al contemplaţiei se leagă şi atitudinea lui Moromete faţă de pământ şi faţă
de bani. Lui Ilie, pământul îi conferă libertatea spirituală, independenţa, oportunitatea de a se
gândi şi la altceva decât la ziua de mâine. Dacă lui Ion al lui Liviu Rebreanu îi vine greu să
dobândească pământul care îi aduce demnitate socială şi umană, Ilie nu trebuie decât să-l
păstreze, posedându-l deja, munca pământului concretizându-se în produsele din care îşi
hrăneşte familia şi îşi plăteşte cheltuielile zilnice.

Moromete nu poate deveni un bun negustor ca vecinul Bălosu, întrucât, pentru el, banii
nu sunt indispensabili. Din nefericire, drama lui derivă tocmai din această concepţie, din

Page 3 of 4
faptul că este incapabil să se adapteze la noua ordine social-istorică, în care banul este o
valoare fundamentală. Agresiunea istoriei spulberă iluziile personajului cu privire la unitatea
familiei şi libertatea morală a individului, generând criza interioară a personajului, a cărui
punct culminant este meditaţia de la totalul lotului de pământ: Am făcut tot ce trebuia [...], le-
am dat tot ce era, la toţi, fiecăruia ce a vrut... Ce mai trebuia să fac şi n-am făcut? [...] A
cerut cineva ceva de la mine şi eu am spus nu?

Statutul final al personajului

În mod surprinzător, în confruntarea finală cu fiii săi, promotori ai unei noi ordini,
Moromete îşi păstrează calmul până în ultima clipă, gândind că-şi poate întoarce băieţii de pe
calea greşită, dar, în urma revoltei lor făţişe, le aplică o corecţie severă, lovindu-i cu parul,
fapt care determină fuga acestora la Bucureşti. Se naşte acum un nou Moromete, copie palidă
a celui de altă dată, un Moromete îndepărtat şi nepăsător, care se retrage în sine, îşi pierde
plăcerea de a vorbi, sociabilitatea, fantezia, ironia, victimă a iluziilor proprii, dar şi a istoriei,
personaj care rămâne fidel unei tradiţii ancestrale şi care este, în viziunea criticii literare, cel
din urmă ţăran.

Page 4 of 4