Tema și viziunea despre lume într-un roman realist postbelic- ,,Moromeții” de Marin Preda

Opera literară ,,Moromeții” de Marin Preda este un roman realist, postbelic, social, de familie și obiectiv din punctul de
vedere al perspectivei narative, primul volum fiind publicat în 1955, iar cel de-al doilea în 1967. Marin Preda teia o temă de
inspirație rurală valorificată de scriitorii din epoci anterioare, și anume condiția țăranului, dar prin plasarea acțiunii într-un alt
context istoric- înainte și după cel de-al doilea Război Mondial, propunând o viziune nouă, modernă, asupra universului
existențial și asupra țăranului român. Prin complexitatea aspectelor vieții ilustrate, ca și prin bogăția materialului epic, romanul
ilustrează și alte teme dar, în esență, cele două volume privite în ansamblu au ca temă fundamentală destrămarea satului
tradițional.
Romanul se încadrează în realism prin veridicitate și verosimilitate, principii respectate de scriitorii realiști în crearea
universului ficțional, pornind de la o sursă de inspirație realistă ( aspecte ale vieții de zi cu zi, aspecte sociale, reflectate în manie -
ră artistică). Sursa de inspirație a romanului este autobiografică, autorul mărturisind în volumul „Imposibila întoarcere” că mode-
lul personajului Ilie Moromete a fost chiar tatăl său, Tudor Călărașu. Romanul, scris pe nucleul schiței ,,Salcâmul”, poate fi o do -
vadă că opera realistă poate da sens istoriei, evenimentului trăit din care se naște. Datele reale de la care s-a pornit în realizarea
romanului constau în informațiile istorice din roman își găsesc corespondent în lumea reală, prin trimitere la evenimente consu -
mate înainte și după cel de-al doilea Război Mondial, precum instaurarea comunismului sau reforma agrară. De asemenea, satul
Siliștea-Gumești, topos al întâmplărilor moromețiene, există în realitate, romanul prezentând o monografie a vieții țărănești, în
toate manifestările lui (secerișul, scăldatul fetelor sâmbăta, ideea că femeia e lăsată să se ocupe de treburile gospodărești, sărbăto-
rile în prezența călușarilor, marginalizarea mezinului), autorul păstrând ideea de veridicitate pe tot parcursul cărții prin construi -
rea unor situații tipice și a personajelor tipice, exponențiale pentru categoria socială din care fac parte- Moromete este țăranul
mijlocaș, iar Tudor Bălosu e țăranul bogat, cu mute pogoane de pământ.
O primă secvență narativă menită să surprindă problematica romanului este cea a cinei, plasată la începutul primului
volum, scenă reprezentativă pentru caracteristica realismuui, și anume expozițiunea care se realizează printr-o scenă colectivă
care reprezintă convocarea personajelor principale cu prilejul luării mesei. Întorși sâmbătă seara de la câmp, Moromeții sunt
surprinși la cină, în tindă, așezați în jurul unei mese mici, rotunde, dominate de statura tatălui așezat pe pragul odăii, episod care
pare un ceremonial atempotal. Familia Moromete este una hibridă, cu copii proveniți din două căsătorii: pe de o parte, Paraschiv,
Nilă, Achim, băieții din prima căsătorie, iar pe de altă parte Tita, Ilinca și Niculae, copiii din a doua căsătorie, cu Catrina. Masa,
plină de arsuri de tigaie și neschimbată de pe vremea când trăia fosta soție a lui Moromete, este prea mică pentru vârsta actuală a
băieților, ceea ce înseamnă imposibilitatea împărțirii pogoanelor de pământ în mod egal celor șase copii ai lui Moromete.
Poziționarea la masă a membrilor familiei aruncă o lumină asupra rolului îndeplinit de fiecare în cadrul familiei și asupra
semnelor destrămării unor vechi rânduieli. De asemenea, scena poate fi considerată și o secvență de perspectivă finalistă,
prefigurând conflictele majore ale romanului. Astfel, poziționarea ,,pe partea din afară a tindei” a celor trei frați vitregi sugerează
inadaptabilitatea lor în familie, dar și finalul primului volum, când vor pleca la București. Rolul femeii în cadrul familiei
tradiționale este evidențiat prin poziționarea Catrinei ,,jumătate întoarsă către vatră”. Ilie Moromete ,,stătea parcă deasupra
tuturor”, pe pragul celei de-a doua odăi, fapt care sugerează ipostaza sa de ,,pater familias”, un tată autoritar care nu poate să
abdice de la această poziție, fiindcă ar lăsa conflictele dintre fiii cei mari și mama vitregă să iasă la iveală. După cum se poate
observa, el se află la distanță față de ceilalți membri ai familiei, naratorul sugerând astfel criza comunicării care va avea ca
finalitate destrămarea familiei Moromeților. Niculae e singurul care e neliniștit, neavând loc la masă, sugerându-se poziția
neglijabilă a mezinului.
Romanul abordează o temă fundamentală- destrămarea civilizației tradiționale țărănești, simbolică pentru gospodăria
rustică- a unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești. Evoluția și criza Moromeților sunt simbolice pentru
transformările din satul românesc al vremii, astfel că romanul unei familii este și o frescă a vieții rurale. Viziunea despre lume se
conturează în roman mai ales prin perspectiva personajului Ilie Moromete asupre vieții și a întâmplărilor, personaj principal și
reflector al evenimentelor prezentate despre o lume pe cale de disoluție. Ilie Moromete este un personaj excepțional, al cărui
destin reprezintă moartea unei lumi: ,,cel din urmă țăran” reprezintă concepția tradițională, țărănească, față de pământ și de
familie, criza satului arhaic reflectându-se în conștiința unui personaj confruntat, tragic, cu legile implacabile ale istoriei, cu
timpul nerăbdător. Problema paternității, esențială în roman, contribuie la deghizarea problemei sociale generale.
Scena ploii din volumul al doilea este reprezentativă atât pentru tema de ansamblu a romanului, destrămarea civilizației
rurale tradiționale, cât și pentru construcția personajului Ilie Moromete. Scena ilustrează pentru ultima dată manifestarea deplină
a felului de a fi al lui Ilie Moromete din punct de vedere psihologic și moral, fiind considerată ,,sublimarea ideii de tată” (Al.
Piru). Scena e reprezentativă pentru relația protagonistului cu propriii fii, cu lumea și cu timpul istoric în calitatea lui Moromete
de ,,cel din urmă țăran” (N. Manolescu) al unei lumi care dispare In timpul unei ploi abundente si reci de toamna, Moromete
constientizeaza ca apa de ploaie, strangandu-se in suvoaie si curgand dinspre gradina inspre curte, ar putea sa-i darame cosarul si
sa-i distruga porumbul si paiele. Pentru a evita acest lucru, el sapa niste santulete prin care sa canalizeze apa de ploaie, stand sub
stropii reci de toamna fara sa schiteze niciun gest de frig cateva ore. La momentul consumării acestei scene, Moromete avea
peste 60 de ani și se afla încă sub semnul dramei cauzate de răzvrătirea copiilor: cei trei fugari la București- Paraschiv, Achim și
Nilă, care refuzaseră să se mai întoarcă în satul natal, la care se mai adaugă alte două situații conflictuale- cearta fetelor, Ilinca și
Tita, pentru pământul de zestre și conflictul ideologic cu Niculae, care, între timp, devenise activist în munca de propagandă a
partidului comunist; de asemenea, se consumase între timp și conflictul cu Catrina, care plecase de acasă la fiica ei din prima
căsătorie, Alboaica. Drama lui Moromete dobândește dimensiuni aparte pentru că personajul pare preocupat de efectele naturii
dezlănțuite, dar, în esență, ploaia îl revigorează și îi dă puterea de a-și analiza rostul vieții lui sub semnul paternității rănite.
Faptul ca Moromete rezista sub ploaia rece atatea ore, spre deosebire de Ilinca, fata lui, care iese cateva secunde pentru a-1
chema in casa si incep sa-i clantane dintii demonstreaza faptul ca vigoarea trupului devine o expresie a vigorii spirituale. Analiza
interioară este realizată inițial printr-un dialog interior care devine ulterior monolog, căci naratorul afirmă ,,s-ar fi zis că vorbea
mai departe feciorilor, lui Nilă care nu mai era sau lui Achim...dar cui i se adresa el acum?”. Monologul lui ilustrează efortul
protagonistului de a înțelege lumea și schimbările ei brutale din viața satului în încercarea de a-și apăra libertatea interioară și de
a-și sintetiza întreaga viață al cărei rost a fost ,,să facă din copiii lui oameni”. Prin intermediul stillui indirect liber se actualizează
în această scenă trăsături care i-au definit personalitatea lui Moromete în primul volum: firea meditativă, marea capacitate de
interiorizare și de problematizare a existenței, de a înțelege în profunzime natura lucrurilor, mersul evenimentelor, rostul
schimbărilor; manifestarea libertății interioare și consecvența în respectarea unor principii și valori care i-au definit modul de
viață: ,,până în clipa din urmă omul e dator să țină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine știe ce s-o alege de el”. Ca întruchipare a
țăranului filozof, cu o inteligență ascuțită și dornic mereu să înțeleagă lumea în care trăiește, Moromete este doar în aparență un
învins de timpul istoric, căci, manifestându-și prin meditație libertatea interioară, el demonstrează că a reușit să-și păstreze
sistemul de valori morale; în acest context trebuie înțeleasă ipostaza neobișnuită de bătrân care vrea să salveze de ploaie niște
biete paie, aparență care ascunde, de fapt, zdruncinarea lui interioară cauzată de drama paternității rănite peste care se suprapune
acum confruntarea cu o realitate vicleană pe care o respinge: ,,că tu vii și-mi spui că noi suntem ultimii țărani de pe lume...mai
degrabă tu ar trebui să dispar și nu eu”. Dezamagit in etica sa paterna , ranit de fiii sai mai mari in autoritatea de tata , se
consoleaza cu faptul ca si-a facut datoria de parinte : „tot am facut ceva , am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana in
momentul de fata , desi ei au fugit ca niste tradatori si „n-au vrut sa-l munceasca”. ,,Bâznae”, personajul imaginar regăsit în
discursul său, reprezintă toată generația fiilor săi, care n-au înțeles ce se va întâmpla dacă lumea țăranului e distrusă.
O scenă ilustrativă pentru tema principală a romanului este și cea a tăierii salcâmului. Ilie Moromete este nevoit să taie
salcâmul pentru a i-l vinde lui Tudor Bălosu, astfel susținând plecarea lui Achim cu oile la București. Moromete conștientizează
cât e de constrâns din punct de vedere financiar și că nu poate ieși din această criză fără acest sacrificiu. Copacul pare o ființă
magică, martor și păstrător al atâtor tainice manifestări ale vieții țărănești nescrise. El face parte din familia Moromete și din
viața satului: ,,Toată lumea cunoștea acest salcâm”. Salcâmul, cu coroana lui stufoasă, străjuiește peste acea parte a satului, este
un simbol al trăiniciei. Salcâmul este pentru Moromete un veritabil ,,axis mundi”, un simbol al independenței lui, dublul lui
vegetal, simbolizând o vertcalitate morală pe care istoria o va înfrânge. Tăierea salcâmului marchează în plan simbolic începutul
sfârșitului. Odată cu tăierea copacului, începe declinul lumii Moromeților și, totodată, a lumii satului tradițional. Timpul ales are
o valoare simbolică: duminică dimineață, înainte de revărsatul zorilor, când femeile își plâng morții în cimitir, momentul
dobândind conotații funebre. Rotirea ciorilor accentuează sugestiile rău prevestitoare. După prăbușirea salcâmului urmează o
tăcere de sfârșit de lume. Lume însăși pare mai mică, mai urâtă, mai tristă, lipsită acum de reperul verticalității ei: ,,Acum totul se
făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși arătau bicismici”. Se anunță nu doar destinul familiei, ci și distrugerea ulterioară a
satului tradițional, dar dramatismul situației este atenuat de umor: când este întrebat de ce taie salcâmul, Moromete răspunde: ,,ca
să se mire proștii”.
Trei conflicte majore sunt dezvoltate în primul volum al romanului, care vor avea ca finalitate destrămarea familiei
Moromete. Mai întâi, este vorba despre conflictul dintre Ilie Moromete și cei trei băieți mai mari. Aceștia își disprețuiesc tatăl
pentru că nu este atât de adaptat structurilor capitaliste cum este vecinul lur, Tudor Bălosu. Ilie este apărătorul unor valori morale
autentice, pentru el pământul rămânând o valoare economică, în vreme ce fiii săi mai mari aderă la ,,valorile” materiale ale unei
lumi rapace și agresive. Mai apoi, conflictul dintre Ilie Moromete și soția sa, Catrina, având în vedere promisiunea bărbatului că
va trece casa și pe numele ei. La puțină vreme după reforma agrară, din cauza foametei, Moromete vânduse un pogon din lotul
soției, promițându-i, în schimb, că va trece casa și pe numele ei, dar nu se ținuse de cuvânt. În volumul al doilea, situația dintre
cei doi degenerează, Catrina îndepărtându-se din ce în ce mai mult de casă, stăpânită de o ură amenințătoare. Aceasta va pleca de
acasă la fiica sa din prima căsătorie, neîmpăcându-se cu Moromete până la moartea sa. Conflictul interior pe care îl trăieşte
Catrina o scindează între dorinţa de a se întoarce acasă, lângă Moromete şi lângă Ilinca, şi, în acelaşi timp, de a-şi păstra
nealterate seninătatea şi liniştea pe care i le dă apropierea de biserică. La moartea lui Ilie, Catrina şi Niculae se întâlnesc într-o
durere mută, neavând nevoie să-şi comunice sentimentele, pentru că, dintre toate personajele romanului care gravitează în jurul
capului familiei, mama şi fiul l-au cunoscut şi l-au înţeles cel mai bine pe „omul sucit” care a făcut întotdeauna numai ce i-a
dictat conştiinţa. De aceea, numai Catrina şi Niculae îl visează după moarte, într-un proces de reconciliere tardivă, care îi uneşte
pe supravieţuitorii unei familii peste care au trecut toate valurile istoriei. Conflictul dintre Moromete și sora lui, Maria, se reflectă
în gesturile acesteia de a susține cu înverșunare plecarea băieților la București. Conflictul secundar dintre Ilie și Niculae are la
bază dorința arzătoare a copilului de a putea merge la scoală, în contradicție cu situația financiară a tatălui, în primul volum.
În plan psihologic, conflictele exterioare au o convergență de ordin moral, ilustrativă pentru confruntarea individului cu
istoria. Prin raportare la timpul istoric, ale cărui schimbări nu pot fi controlate la nivel individual, se observă cum protagonistul,
Ilie Moromete, ca reprezentant al unui univers rural tradițional, va ajunge să perceapă în mod tragic raportul individual cu timpul
istoric.
Simetria incipit-final accentuează viziunea realistă, în sistem închis, a universului rural românesc. Simetria
compozițională din primul volum este dată de cele două referiri la tema timpului. La început, ,,În Câmpia Dunării, cu câțiva ani
înaintea începerii celui de-al doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici
fără conflicte mari” timpul este iluzoriu, pare ,,a avea cu oamenii nesfârșită răbdare”, pentru ca enunțul din finalul volumului
I, ,,timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului, care devine necruțător. Personificarea realizată prin
locuțiunea ,,a avea răbdare” conferă timpului statutul unei prezențe personalizate. Timpul bivalent se reflectă în structura duală a
romanului I, astfel că prim-planul e dominat de o durată subiectivă (timp interior, al contemplării și al bucuriei spiritului, timp al
dialogului și al jocurilor minții). Într-un timp secund se conturează amenințător un timp obiectiv (timp real, timpul narațiunii din
primul volum: vara anului 1937), în dezacord cu primul. E un timp agresiv, imprevizibil, timpul tăierii salcâmului, al
complotului feciorilor cei mari, folosindu-se de tehnica simetriilor epice inverse, (scena cinei care adună toată familia în tinda
casei are drept corespondent tabloul altei cine de sâmbătă seara, când doar Moromete rămâne, însingurat și absent parcă, la masă,
ceilalți fiind risipiți prin colțuri) și de tehnica modernă a contrapunctului- în timp ce țăranii discută politică în poiana lui Ioca,
tinerii fac exerciții de premilitară. Volumul al doilea debutează cu secvența ,,în bine sau în rău, se schimbase Moromete? Cei
care îl duşmăneau sau stăteau cu ochii pe el se potoliră sau îl uitară, ca şi când l-ar fi iertat sau l-ar fi dispreţuit. Ce putea să
însemne asta?”, ceea ce accentuează schimbările pe care timpul istoric le produce în viața țăranului de rând. Finalul celui de-al
doilea roman constă în apariția lui Ilie în visul lui Niculae: soția acestuia ,,l-a auzit pe el, pe Niculae de alături, cum râdea în
somn...”. Niculae are conștiința încărcată deoarece își părăsise tatăl în ultimii ani, însă apariția în vis a tatălui sugerează faptul că
acesta l-a iertat.
În opinia mea, ,,Moromeții” surprinde dramatic iluzia protagonistului că viața își poate continua cursul în tiparele
tradiționale, în timp ce istoria modifică relațiile de la nivelul vieții de familie și de la nivelul comunității rurale, schimbând chiar
rostul celei mai vechi și numeroase clase, țărănimea.
PERSONAJ: Introducere+STATUT SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL
TEMA
Trăsătura sa dominantă este capacitatea sa de problematizare a existenței, firea meditativă și contemplativă.
SCENA PLOII+SCENA CINEI SAU TAIEREA SALCAMULUI
MODALITATI DE CARACTERIZARE
CONFLICT
RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE : INTRODUCERE
Social, Moromete este un taran din clasa de mijloc al satului Siliștea-Gumești, tatăl unei familii hibride, copiii din prima
căsătorie fiind Paraschiv, Nilă și Achim, iar copiii din căsătoria cu Catrina fiind Ilinca, Niculae și Tita. Spre deosebire de Ion,
pământul nu reprezintă pentru Moromete posibilitatea obținerii unui statut social, ci garanția menținerii familiei. Catrina este
mama a patru copii, trei din căsătoria cu Moromete și unul dintr-o altă căsătorie și soția acestuia. Ea este văduvă de război și a
doua soție a lui Moromete.
În ceea ce privește profilul psihologic, Ilie este țăranul profund, fiind ,,sufletul discuțiilor din poiana lui Iocan”. Înzestrat
cu inteligenţă nativă, cu spirit meditativ, cu simţul umorului, Ilie Moromete este un ţăran dezinteresat de valorile materiale, dar
pentru care acoperirea cheltuielilor se amână la nesfârşit, ceea ce reprezintă pentru Catrina o permanentă ameninţare. Are o
personalitate puternică (care, însă, nu are nicio șansă în confruntarea cu vremurile), puternic contemplativă (stă pe stănoaga
podiștii și admiră spectacolele lumii) și are o fire independentă, nevrând să renunțe la libertatea lui. Actor, Moromete își exprimă
uimirea, nedumerirea sau supărarea, calculând efecul fiecărui cuvânt, modelându-și intensitatea vocii și căutând clipa potrivită
pentru a-și lansa replica. Catrina este perfect ancorata in realitatea sociala si familiala, avand o fire puternica. Numeroase scene
din roman o prezintă copleşită de treburi, împărțindu-și puterile între muncile câmpului și gospodărie: „Părea de la sine înţeles că
singură, mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească cu bine”. Acest fapt produce adesea izbucniri mânioase: ,,Veniți de
la deal și vă lungiți ca vitele și eu să îndop singură o ceată de haidamaci”, ce sunt stopate cu umor de către Moromete.
Din punct de vedere moral, Moromete este demn, rezistent în fața timpului care ,,nu mai avea răbdare” și iertător, corect,
iubindu-și familia în primul rând, ironic și cu simțul umorului, dar profund, inteligent, fiind considerat, de altfel, tipul țăranului
filozof. Catrina este iubitoare, familistă și sinceră, harnică, răbdătoare și foarte credincioasă. E singura care înțelege și respectă
dorința lui Niculae de a merge la școală , intervenind pe lângă Moromete pentru a-l convinge: „– I-am spus, i-am spus, Niculae,
lasă-mă-n pace, du-te de aici! se rugă şi mama, parcă îngrozită de neputinţa ei de a rezista acestui copil.”
TEMA
SCENA CINEI
Un alt episod semnificativ în acest sens se petrece după plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti, când Tita şi Ilinca nu se
pot acomoda cu noua realitate. Catrina îl învinuieşte pe Moromete că nu s-a gândit să păstreze câteva oi acasă, iar Moromete,
spre deosebire de alte situaţii, nu numai că nu ripostează ironic sau înfuriat, ci acceptă învinuirile cu seninătate, până când mama
reuşeşte să le distragă fetelor atenţia de la subiectul cu adevărat grav, lipsa alimentelor, transferând îngrijorarea lor într-o altă
sferă: „Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că n-o opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-şi fruntea în jos, el
parcă chiar o îndemna să-l învinuiască şi mai mult. Ceea ce Catrina şi făcu, şi încă cu mai multă pricepere, deoarece nu era prima
dată când jucau împreună, faţă de copii, această comedie.”
Un prim episod de compoziție al textului îl constituie modalitățile de caracterizare ale personajelor. Caracterizarea
directă dezvăluie personalitatea complexă a lui Ilie, care are o plăcere deosebită de a sta de vorbă și de a medita, ducând
întotdeauna ,,o viață independentă”. Ilie Moromete ,,era cu zece ani mai mare decât Catrina și acum avea acea vârstă între
tinerețe și bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Chiar la începutul romanului, în scena
cinei ,,Moromete stătea parcă deasupra tuturor”. În alt loc, naratorul spune că ,,Moromete avea uneori obiceiul de a se retrage pe
undeva prin gradină și de a vorbi singur” ,semn de bătrânețe sau poate nevoia de a se convinge că și cele mai întortocheate
gânduri pot căpăta glas. Catrina îl vede uneori cu ochi buni, fiind gata să se amuze la glumele lui, însă de cele mai multe ori îi
face reproșuri și crede cp are sufletul negru de răutate și tutun. Cocoșilă îl face prost, dar în realitate, îl admiră pentru că ,,știa să
gasească în ziar astfel de lucruri": "Vezi, ma, prostule?", ,,Ești prost!". Țugurlan, preocupat de descoperirea unui sens al propriei
existențe, este singurul capabil să îl înțeleagă până la capăt și chiar să-i imite metodele, motiv pentru care își exprimă simpatia:
"Uite, ascultă-mă aici dumneata ești singurul care meriți loturile pe care le ai!". Procedeul autocaracterizării rămâne definitoriu
prin mărturisirea facută de Moromete doctorului, cu o sublimă trufie a omului ce și-a respectat condiția și menirea ,,Domnule, eu
întotdeauna am dus o viață independentă!”, cuvinte în care Ilie își concentrează întreaga filozofie de viață, în volumul al doilea,
fapt care dovedește încă o dată că, prin ,,Moromeții”, autorul ilustrează convingerea potrivit căreia țărănimea nu e stăpânită doar
de instinct, ci, dimpotrivă, este capabilă de ,,reacții sufletești nebănuite” (Al. Piru). Pe de altă parte, Catrina duce o viață plină de
greutăți după ce primul ei soț moare de apă la plămâni, încercând întotdeauna să fie o mamă bună pentru toți copiii, cu toate că
băieții mai mari nu o iubesc: ,,Paraschiv ridică fruntea și-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el de pe vremea în care mama lui
murise”. Singurul element de caracterizare directă a Catrinei este făcută din perspectiva lui Ilie Moromete, care se referă la
comportamentul excesiv de religios al Catrinei: „Dacă ar fi aşa, că din cauza păcatelor nu poţi dormi… […] ar însemna că
Paraschiv al meu, care când se apucă să doarmă, doarme până iese apă sub el… ar însemna […] că e omul cu inima cea mai
curată de pe pământ. Proastă mai e şi muierea asta a mea!”

Din caracterizarea indirectă reiese că Moromete e un personaj disimulat, aceasta fiind trăsătura sa definitorie. Scena plă -
ții ,,foncierii” îl prezintă pe actorul Moromete, care folosește arta teatrală ca formă de protest față de impozitelor impuse de stat,
satisfacția constând în amânarea părții integrae a unei datorii care o de pare injustă. El e este indragostit de viata, o vede ca pe un
spectacol, o contemplă, crede ca timpul e răbdător, iar când vede ca s-a înșelat, tot nu se teme de trecerea sa: ,,Moromete nu gă -
sea în el nicio frică față de trecerea anilor”. O altă trăsătură e sensibilitatea, are se manifestă în momentul în care Niculae este dat
jos de pe scenă, fiind ,,cuprins de friguri”, în primul volum. Catrina, spre deosebire de soțul său, stă pe locul de lângă foc, ,,jumă-
tate întors spre străchinile și oalele cu mâncare”, sugerându-se modul în care era privită femeia. Ea are o fire stăpânită, robustă,
în momentul în care își îngăduie rare momente de duioșie față de copii: ,,Ia și mănâncă, ce vrei, să ți-l torn în cap? zise mama su-
părată. Crezi că mi-e milă de tine? Dar mâine-poimâine, iar te apuci să zaci în friguri”. Este conștientă în permanență de statutul
său în casă, nefiind acceptată de băieții mai mari, care consideră că statutul lor material este datorat faptului că mama, împreună
cu cei trei copii ai săi, cheltuie mulți bani, fără ca ceilalți să știe.
CONFLICT