În perioada postbelică, cultura și literatura română sunt aproape în totalitate acaparate de

sfera politicului și subordonate formulei estetice a realismului socialist. De aceea, scriitorii nu

mai constituie familii de spirite, ca în perioada interbelică, ci trebuie considerați izolat,
fiecare încercând să creeze o formulă estetică personală.
Opera lui Marin Preda reprezintă o nouă vârstă a romanului românesc, ca formulă estetică se
încadrează în realismul postbelic (neorealism) și ilustrează „sfârșitul romanului doric, prin
renunțarea parțială la omnisciență” (N Manolescu). La fel ca Liviu Rebreanu, Marin Preda
debutează cu un volum de nuvele, inspirat din universul rural, intitulat „Întâlnirea din
pământuri” (1948), prin care se anticipează romanele ulterioare. Textele lui Preda abordează
o problematică diversă (soarta țărănimii, fresca societății românești din preajma celui de-al
Doilea Război Mondial, destinul uman, libertatea morală a individului), având ca temă
generală relația omului cu timpul și istoria.
Prin primul volum al romanului „Moromeții” se pune capăt unei controverse din literatura și
critica românească, referitoare la capacitatea țăranului de a fi personaj de roman. G Călinescu
apreciază complexitatea sufletească și libertatea de gândire a țăranilor lui Preda, care sunt
capabili să-și problematizeze existența și să-și analizeze propria condiție.
Geneza romanului are legătura cu viața scriitorului, pentru că majoritatea evenimentelor
prezentate în roman sunt inspirate din realitate, din satul natal al scriitorului – Siliștea
Gumești, precum și din propria familie. Primul volum apare după o documentare de
aproximativ un deceniu, în 1955, iar cel de-al doilea volum, la 12 ani distanță, în 1967.
Intenția autorului a fost să realizeze o tetralogie din cele două volume ale romanului
„Moromeții”, „Delirul” și „Marele singuratic”.
Tematica operei aduce în prim-plan destinul uman în raport cu timpul și cu istoria, dar sunt
abordate și alte teme precum: familia, viața satului cu mentalitățile și obiceiurile specifice,
statutul femeii în societatea rurală, forța iubirii de a schimba destine, conflictul dintre
generații, puterea socială și implicațiile ei, libertatea de gândire și de exprimare.
Câteva scene din roman devin emblematice pentru profilul uman al protagonistului, dar și a
lumii pe care o reprezintă. Prima dintre ele este scena cinei Moromeților, care deschide
romanul și anticipează evoluția relațiilor din familie. Se poate observa, în această scenă, o
familie de tip tradițional, în care tatăl este capul familiei. Familia mănâncă la o măsuță joasă,
cu trei picioare, păstrată de protagonist din cealaltă căsătorie, ca și cum ar vrea să
permanentizeze principiile și relațiile familiale din trecut, „urmele de la tigaie” pot fi
interpretate ca simbolice răni ale timpului, ce nu pot fi șterse din conștiința lui Moromete, ca
un fel de „vină tragică” pe care o poartă cu sine. Cei șase copii sunt așezați de o parte și de
cealaltă a mesei, mama apare ca un factor mediator, iar tatăl ca o prezență autoritară
(„Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe
care el stăpânea cu privirea pe fiecare”). Singurul care pare să nu-și fi găsit locul este
Niculae, mezinul familiei, care nu are loc la masă și pare străin de ceilalți. Finalizând această
scenă, Ovid Crohmălniceanu (critica) considera că ea reprezintă „prima schiță a psihologiei
Moromeților”.

1
 Scena tăierii salcâmului închide în sine un dramatism sacrificial, comparabil cu moartea
unui om, pentru că „salcâmul în discuție este dublul vegetal al lui Moromete. Destinul unuia
este anticipat de destinul celuilalt” (Eugen Simion). Tăierea copacului este proiectată pe un
fundal vizual și auditiv care amplifică dimensiunile actului: înainte de răsăritul soarelui,
duminică dimineața, când femeile își bocesc morții în cimitir, iar la orizont se vede răsăritul
de soare sângeriu. Nu întâmplător, copacul „se împotrivi o clipă”, până când „ca un animal
bolnav care fusese ucis” renunță la luptă. Printr-un discret proces de metamorfozare, autorul
transferă identitatea protagonistului în trupul salcâmului care „străjuia prin înălțimea și
coroana lui stufoasă”, la fel cum Moromete era simbolicul stăpân al acelei lumi. Lumea
Moromeților își pierde sacralitatea și odată distrus arborele sacru, haosul se va instaura
treptat.
În primul volum, discursul narativ este coerent și are o structură circulară, deoarece incipitul
și finalul sunt constituite simetric, pe tema timpului. Primele rânduri din roman sunt realizate
în maniera prozei realiste, prin fixarea cu exactitate a cronotopului: „În câmpia Dunării, cu
câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii
nesfârșită răbdare”. Naratorul obiectiv se oprește în continuare asupra prezentării familiei
Moromete, întoarsă sâmbătă seara de la câmp. Se poate observa că partea expozitivă
avertizează asupra unei reale lipse de comunicare între membrii familiei: cele două fete, Tita
și Ilinca, se duc să se scalde, băieții mai mari se retrag pentru a se odihni, Catrina se grăbește
să pregătească masa, în vreme ce Ilie M iese la poartă pentru a-și căuta un partener de dialog.
Finalul primului volum aduce în prim-plan problematica timpului, diferită însă față de cea
surprinsă în incipit: „Trei ani mai târziu, izbucnea cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul
nu mai avea răbdare.” De fapt, această dublă perspectivă temporală reflectă cele două realități
conturate în romanul „Moromeții”: una iluzorie, a lui Ilie Moromete și una pragmatică, a
timpului istoric. Întregul discurs narativ va surprinde modul în care timpul obiectiv, istoric
invadează timpul subiectiv, interior al protagonistului și de aceea, romanul poate fi perceput
ca povestea spulberării unei iluzii.
Incipitul volumului al doilea este reprezentat de interogația retorică: „În bine sau în rău se
schimbase Ilie Moromete?”, care anticipează schimbările dramatice din viața personajului și
trecerea acestuia într-un plan secundar. Moartea lui Moromete, din finalul volumului al
doilea, are valoare simbolică pentru prăbușirea satului patriarhal, iar replica rostită de acesta
pe patul de moarte și adresată medicului exprimă crezul său și anume importanța pe care
trebuie individul să o acorde libertății morale și de gândire: „Domnule, eu totdeauna am dus o
viață independentă”.
Din punct de vedere compozițional, în cadrul primului volum, se delimitează trei secvențe
ample care cuprind desfășurarea acțiunii. Prima parte cuprinde aproape jumătate din volum și
consemnează evenimentele petrecute de sâmbătă seara, când Moromeții se întorc de la câmp,
până duminică noaptea, când Polina, fiica lui Tudor Bălosu, fuge cu Birică. În cadrul acestei
secvențe se remarcă mai multe scene importante, dintre care pot fi menționate cina
Moromeților, tăierea salcâmului, premilităria, întâlnirea din poiana lui Iocan, venirea
agentului fiscal și jocul călușarilor de Rusalii.

2
 A doua macrosecvență epică se derulează pe parcursul a două săptămâni, începe cu plecarea
lui Achim, cu oile, la București și se încheie cu serbarea școlară la care Niculae ia premiul I.
Cea de-a treia parte a volumului, de la seceriș, până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga
băieților din prima căsătorie, Paraschiv și Nilă. Ilie Moromete află de la un negustor de găini
că Achim nu se mai întoarce cu oile de la București, iar ceilalți doi copii se pregătesc să fugă
de acasă după seceriș. În finalul volumului I, după plecarea flăcăilor, Moromete este nevoit să
vândă o bucată de pământ, pentru a-și plăti datoriile și pentru a-l da pe Niculae la școală. Cele
trei părți conferă echilibrul compoziției, fiecare parte începând cu o prezentare de ansamblu:
cina, prispa și secerișul.
Volumul al doilea se constituie într-un ecoul literar al schimbărilor care destabilizează
societatea românească în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial. Întregul volum
este construit pe baza tehnicii rezumatului, este structurat în cinci părți și prezintă viața rurală
pe o perioadă de un sfert de secol (până în 1962). Evenimentele sunt prezentate, în acest
volum, prin alternarea planurilor, prin condensări semnificative ale materialului epic,
observându-se anumite elipse care se datorează multitudinii faptelor imposibil de cuprins
într-o narațiune lentă, ca în primul volum.
Conflictul este un element esențial în orice roman, în cadrul romanului „Moromeții”
remarcându-se conflicte diverse și diferite, în funcție de volum. În primul volum, conflictele
exterioare pe care le dezvoltă discursul epic sunt urmărite la nivel ideologic sau la nivel
familial. Primul conflict este reprezentat de confruntarea între mentalitatea tradițională,
conservatoare a lui Ilie Moromete și cea capitalistă la care aderă fii săi mai mari (pentru
Moromete este foarte importantă unitatea familiei și păstrarea pământului, iar pentru fii săi,
esențială este independența la oraș). Apare un conflict între protagonist și soția sa, Catrina,
pentru că acesta nu și-a ținut promisiunea de a trece casa și pe numele ei, după ce îi vânduse
un lot de pământ în timpul secetei. Un al treilea conflict se desfășoară între Moromete și sora
sa, Maria (poreclită Guica), aceasta dorindu-și să aibă ea grijă de copii, pentru a nu rămâne
singură la bătrânețe, nefiind de acord cu recăsătoria fratelui ei. În plan secundar, se poate
observa un conflict între Ilie Moromete și mezinul familiei, Niculae, care dorea să meargă la
școală, în ciuda refuzului tatălui său, care considera că învățătura nu-i aduce niciun beneficiu.
În cel de-al doilea volum, conflictul principal este de natură ideologică, născut din
contradicția între mentalitatea arhaică a țăranului care își administrează singur pământul și
mentalitatea nouă, socialistă, care presupune uniformizarea statutului social și care se bazează
pe proprietatea comună a tuturor și a nimănui. Reprezentanții celor două mentalități sunt Ilie
Moromete, considerat „ultimul țăran” și fiul său, Niculae, adeptul „noii religii a binelui și a
răului”.
Acțiunea romanului se desfășoară pe o perioadă de un sfert de secol și înfățișează destinul
țăranului român la confluența dintre două epoci istorice: înainte și după cel de-al Doilea
Război Mondial. Dimensiunea real-imaginară a spațiului unde se desfășoară acțiunea, este
realizată, pe de o parte, concret – satul Siliștea Gumești din Câmpia Dunării, iar pe de altă
parte, simbolic- Stănoaga Podiștei, casa, ograda, poiana lui Iocan, câmpia etc, întrucât criticul

3
Eugen Simion afirma că: „Moromeții stau sub un clopot cosmic și drumurile mari ale istoriei
trec prin ograda lor”.
Fiind o frescă socială a satului românesc, romanul „Moromeții” surprinde personaje
reprezentative pentru diferite categorii sociale și impune o nouă tipologie, „țăranul filozof”
(Mihail Ungheanu).
Personajul principal al romanului, dar și cel mai important al operei lui Preda, Ilie
Moromete, îl are ca model pe Tudor Călărașu, tatăl scriitorului, după cum mărturisește acesta,
în volumul „Imposibila întoarcere”: „Eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a
fost tatăl meu”. Acest personaj reprezintă un tip aparte de țăran în literatura română: un spirit
reflexiv, contemplativ, inteligent și ironic. Personaj exponențial, al cărui destin exprimă
moartea unei lumi, „cel din urmă țăran” este o sinteză a concepției tradiționale asupra
pământului și a familiei. Criza satului arhaic se reflectă în conștiința acestui personaj,
confruntat tragic cu legile implacabile ale istoriei și cu timpul devenit nerăbdător.
Cei trei fii mai mari reprezintă categoria țăranilor dezrădăcinați, reticenți la modul de
existență al tatălui lor și trăind cu iluzia că au o viață independentă la oraș. Mezinul familiei,
Niculae, în copilărie, își manifestă dorința de a învăța carte, iar începând din adolescență, va
crede o perioadă în ideologia socialistă. Tocmai din această cauză, se remarcă în volumul al
doilea multe discuții polemice cu tatăl său, reprezentant al mentalității tradiționale.
Romanul „Moromeții” se încadrează în estetica realistă prin elemente de artă narativă, însă
valorifică și aspecte moderne. Evenimentele sunt relatate la persoana a III-a, din perspectiva
unui narator obiectiv, omniscient, detașat de acțiune și de personaje, însă omnisciența este
limitată, pentru că viziunea naratorului extradiegetic se completează cu viziunea reflectorilor
(Ilie Moromete în volumul I și Niculae în volumul al II-lea) și cu cea a informatorilor
(Gheorghe al lui Parizianu).
Limbajul prozei narative se caracterizează prin limpezime, prin naturalețe, prin precizie și
prin oralitatea stilului. De asemenea, se poate remarca textul și subtextul ironic, precum și
alternarea stilului direct cu cel indirect liber.
În concluzie, romanul „Moromeții” se înscrie în formula realismului postbelic și ilustrează
estetica autenticității, scriitorul înfățișând transformarea radicală a satului românesc și a lumii
țărănești.