Pregătit de proza scurtă din volumul de debut “Întâlnirea din pământuri”

(1948) – nuvelele “Dimineaţă de iarnă”, “O adunare liniştită”, “În ceată” sau

schiţa “Salcâmul” – care prefigurează motive, întâmplări şi personaje, primul
roman scris de Marin Preda, Moromeţii, este alcătuit din două volume,
publicate la doisprezece ani distanţă: 1955, volumul I, iar în 1967, volumul al
II-lea. Este un roman social care îl consacrează pe autor printre marile nume
ale literaturii postbelice. Marin Preda creează în „Moromeții” o impresionantă
frescă socială, situând în antiteză perioada interbelică şi cea de după
război, surprinzând un moment de tranziţie dramatica.
Romanul „Moromeții” este o proză de factură realistă, in cadrul careia se
remarca: obiectivitatea perspectivei narative, omnisciența și omniprezența
naratorului, relatarea la persoana a treia, veridicitatea și inspirația din
realitate prin prezentarea satului în care a copilărit autorul. Clasificarea
personajelor în tipologii umane, prezentarea destinului familiei Moromete,
dar și prezența modurilor de expunere (narațiunea, descrierea și dialogul)
sunt doar câteva dintre caracteristicile acestui curent. Sunt înregistrate
transformările vieţii rurale, ale mentalităţilor şi ale instituţiilor, de-a lungul unui
sfert de secol, şi se impune o tipologie nouă în proza românească

O primă trăsătură care încadrează opera în realism este perspectiva

narativă obiectivă. Întâmplările din roman sunt relatate la persoana a III-a,
de către un narator detașat, omniscient și omniprezent, focalizarea este
zero, iar viziunea dindărăt. Sunt relatate evenimente exterioare și interioare,
utilizându-se tehnici analitice indirecte: observația, analiza psihologică și
introspecția. Ilie Moromete și fiul său, Niculae, preiau rolul de personaj
reflector oferindu-i cititorului informații suplimentare cu privire la trăirile
interioare. Efectul este limitarea omniscienţei. Astfel, critica este îndreptăţită să
vorbească, atunci când se referă la universul moromeţian, despre o altă vârstă a
romanului realist-obiectiv. Căci, supusă atâtor transformări, lumea rurală a lui Preda
nu mai poate fi înţeleasă pe deplin nici de oamenii ce o populează, nici de instanţa
ce o creează. Destinele eroilor sunt dirijate riguros de către narator, într-o
manieră specifică prozei realiste de observație socială și de problematică
morală. Timpul derulării evenimentelor este unul real, acțiunea petrecându-
se „cu câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial”. Evenimentele
se petrec în Câmpia Dunarii. Indicele spațial al acțiunii, cu numele de Siliștea
Gumești, reprezintă, de fapt, satul natal al lui Marin Preda.
Se poate vorbi despre două lumi în Moromeţii: una reală (decăzută,
fărâmiţată, marcată de transformări capitaliste şi ulterior comuniste) şi una
utopică (proiectată de credinţa generaţiei lui Ilie Moromete în stabilitatea şi
omogenitatea universului). Naratorul le prezintă pe ambele, dar accentul
cade pe cea de-a doua, lăsându-se impresia că instanţa narativă nu ştie
mai mult decât propriile personaje. Iar combinarea celor două
perspective asupra lumii determină şi modernitatea acestui roman realist-
obiectiv.

O altă trăsătură este încadrarea personajelor în tipologii umane. Preda

oglindește în romanul său lumea în care s-a născut, ale cărui valori,
principii și mentalități le-a cunoscut și le-a înțeles. Ilie Moromete, personaj
complex, cu o fire introspectivă, cu o viață interioară aparte, înțelept prin
acțiunile sale, portretizează tipologia țăranului intelectual. Din cadrul familiei
țăranului, soția Catrina este tipul soției supuse, iar fiul cel mic, Niculae, tipul
tânărului intelectual. Vecinul său, Bălosul, dă dovadă prin acțiuni egoiste de
avariție, întruchipând astfel tipologia specifică. Romanul răspunde tezei
formulate de Marin Preda: ” Fără istorie, adevăr, realitate, literatura n-ar
avea înțeles”. Prin ”Moromeții” Marin Preda propune un univers sătesc
autonom, fără ecouri din Slavici, Sadoveanu sau Rebreanu. El impune un alt
tip de țăran-țăranul-filozof, singurul de acest fel din literatura română, și dă
prozei țărănești o dimensiune psihologică profundă. Revolta taranului
sarac.
Tema principală a romanului o reprezintă declinul familiei țărănești în
contextul relațiilor sociale, economice de tip capitalist, respectiv
socialist. Drama destrămării familiei se suprapune cu transformările din
lumea satului (reforma agrară, socializarea agriculturii). Dincolo de tematica
socială, supratema timpului insistă, simbolic, asupra ideii de destin,
deoarece evenimentele istorice „nu mai au răbdare cu oamenii”. Familia și
iubirea sunt teme subordonate, dezvoltate în prezentarea destinelor
familiale și individuale. Criza comunicării este o altă temă a romanului,
deoarece se remarcă absența unui dialog real, în mod special între Ilie
Moromete și familia sa. Realismul viziunii este susținut de modul în care este
prezentată problematica pământului, înțeles ca sursă de viață, de bunăstare,
ce asigură oamenilor libertatea de acțiune.
 O primă secvență reprezentativă pentru ilustrarea temei este scena
cinei. Aceasta surprinde un moment din existența familiei tradiționale,
conduse de un tată autoritar care dezvăluie conflictele mocnite dintre
membrii familiei. Cina familiei lui Moromete dezvăluie eternitatea unei lumi
rurale. Moromeții mănâncă la o masă joasă, pe niște scăunele mici, care
poartă urmele trecerii timpului. Poziția lui Ilie Moromete la masă: „stătea
parcă deasupra tuturor”, sugerează rolul său în familie, dar și autoritatea cu
care se impune membrilor familiei. Lipsa de preocupare a protagonistului de
a înlocui masa, deși familia a devenit mai numeroasă, sugerează
inconștiența iluzorie a acestuia de a conserva timpul și de a ține familia unită.
În jurul mesei copii sunt așezați simbolic, locul la masă reflectând rolul pe
care îl au în familie. Cei trei fii, Nică, Paraschiv și Achim stau către poartă,
cu spatele la ușă, gata oricând să plece, semn al înstrăinării lor de noua
familie. Tita și Ilinca stau în apropierea mamei, ferite de privirea aspră a
tatălui. Catrina nu se așează niciodată la masă, lucru ce sugerează rolul
femeii în lumea tradițională: să se ocupe de gospodărie, iar Niculae, mezinul,
este așezat pe jos, ilustrând astfel poziția neglijabilă a copilului în familie.
Cina reprezintă și momentul în care se iscă discuții legate de problemele și
de interesele fiecăruia, în opoziție cu semnificațiile unei cine în familie, când
membrii trebuie să se bucure de reușitele zilei care a trecut. Astfel, această
secvență exemplifică autoritatea protagonistului și prin puterea lui de a
controla și potoli conflictele dintre membrii familiei. Moromete înăbușește
micro-conflictul temporar prezent prin pura sa autoritate, membrii ascultând
ordinele și necontestând mesajul transmis de acestea. „Toți lăsaseră ochii
în jos și se făcu liniște”.
O altă secvență care susține tema este reprezentată de scena tăierii
salcâmului care devine simbolică pentru universul romanului. Salcâmul
cu coroana lui stufoasă străjuia partea satului unde aveau Moromeții casa,
simbolizând astfel stabilitatea lumii tradiționale. Scena devine una
dramatică, sugerând declinul familiei lui Moromete, dar ilustrând totodată și
autoritatea protagonistului față de familia sa, în special față de fiul său Nilă.
Bocetele care răsună dinspre cimitir amplifică dramatismul scenei, Preda
punând accent pe rolul pe care salcâmul îl avea în comunitate: „Toată lumea
cunoștea acest salcâm”. Copacul este doborât înaintea răsăritului soarelui,
iar greutatea cu care Moromete îl taie ilustrează încercarea salcâmului de a
se opune actului țăranului. Așadar, salcâmul pare că are o conștiință proprie
și anticipează declinul familiei. Grădina devine astfel, locul în care se iau
niște decizii capitale pentru destinul Moromeților. Catrina înțelege situația
grea în care se află familia, dar și motivul pentru care Moromete alege sa
comită actul suprem. Răspunsul pe care i-l dă Moromete lui Nilă care nu
înțelege de ce tatăl său taie salcâmul, devine definitoriu pentru caracterul
protagonistului. Afirmația „Așa, ca să se mire proștii”, nu doar că sugerează
autoritatea eroului, dar devine simbolică și pentru superioritatea pe care o
are Ilie asupra fiului său. Protagonistul consideră că nu trebuie să le ofere
fiului său sau celorlalți membri ai familiei explicații pentru faptele sale,
deoarece deciziile luate de el par a fi necesare și corecte. Astfel, prăbușirea
salcâmului, element axial al lumii rurale, simbolizează declinul familiei, al
paternității și al autorității lui Ilie Moromete, dar și declinul satului tradițional.
Relația incipit – final este una simbolică, atât pentru construcția
romanului, cât și pentru tema destrămării satului tradițional. Incipitul este
unul modern, deoarece presupune intrări multiple, fiind atât descriptiv, cât
și anticipativ pentru că proiectează tema timpului, a destinului uman. Timpul
este ambivalent deoarece ordonează evenimentele pe două axe temporale:
un timp obiectiv, real ( „cu câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război
Mondial”) și unul subiectiv, iluzoriu, sugerat de adjectivul „nesfârșită” („timpul
avea nesfârșită răbdare cu oamenii”). Astfel, incipitul marchează
interiorizarea problematicii prin conflictele exterioare și, mai ales,
interioare. Finalul presupune aceeași ambivalență a timpului, reluând
contrapunctic tema. Conflictul, prefigurat în incipit, devine criză, căci
izbucnește cel de-al Doilea Război Mondial, iar timpul „nu mai are răbdare”.
Locuțiunea verbală regăsită simetric în incipit și final sugerează ideea că
timpul devine un suprapersonaj, o prezență reflectată atât în durata obiectivă
(timpul istoric), cât și în cea subiectivă (un timp iluzoriu al contemplării și al
bucuriei).
Conflictul generează acțiunea romanului și susțiema romanului, fiind
atât de natură exterioară, cât și de natură interioară. Conflictul principal, de
ordin exterior, este cel dintre Ilie Moromete și fiii săi mai mari (Achim,
Paraschiv și Nilă) care reproșează tatălui lipsa de pragmatism financiar.
Alimentat de sora mai mare a lui Moromete, Guica, și de tensiunile dintre
Catrina și cei trei fii vitregi, acest conflict exterior escaladează,
concretizându-se într-o pierdere totală a autorității tatălui. Un alt conflict
exterior este cel dintre Ilie Moromete și Catrina generat de situația unui lot
de pământ, dar și lipsa de echilibru în interiorul familiei. Dorința lui Niculae
de a merge la școală determină nu doar un conflict între tată și fiu, ci
adâncește și tensiunea cu soția sa, Catrina, care își susține băiatul.
Ambivalența timpului, așa cum este sugerată încă din incipit, se regăsește
în conflictul dintre Moromete și istorie deoarece protagonistul nu se
adaptează schimbărilor economice. Romanul urmărește evoluția
personajului în relație cu noile realități cu care se confruntă lumea rurală,
astfel încât conflictul interior de adâncește. Moromete crede în posibilitatea
unei înțelegeri cu propria familie, deși conflictele sunt evidente, și refuză,
parcă, să accepte realitatea. Abia în momentul în care băieții fug la
București, personajul constată că „băieții lui sunt bolnavi”, ceea ce
evidențiază incapacitatea protagonistului de a intui ruptura dintre modul lui
idealist și tradiționalist de a gândi și așteptările fiilor săi, ușor adaptați la noile
transformări economice și sociale ale lumii rurale.