,,Moromeţii” - Marin Preda

roman realist psihologic postbelic

Primul roman scris de M.Preda, ”Morometii” alcătuit din două volume, publicate la
doisprezece ani distanţă: în 1955 volumul întâi, iar în 1967-cel de-al doilea volum este un roman
postbelic, realist, psihologic, cu aspect monografic.
Deşi modalitatea artistică şi problematica celor două volume diferă, romanul este unitar,
deoarece reconstituie imaginea satului românesc într-o perioadă de criză, în preajma celui de-al
Doilea Război Mondial. Sunt înregistrate transformările vieţii rurale, ale mentalităţilor şi ale
instituţiilor, de-a lungul unui sfert de secol, impunându-se o tipologie nouă în proza românescă.
Romanul prezintă destrămarea unei familii de ţărani dintr-un sat din Câmpia Dunării,
Siliştea-Gumeşti.
Titlul “Moromeţii” aşează tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza familiei
sunt simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii, astfel că romanul unei familii
este şi o frescă a vieţii rurale dinainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial. O altă temă este
criza comunicării, absenţa unei comunicări reale între Ilie Moromete şi familia sa.
Tema timpului viclean, nerăbdător, relaţia dintre individ şi istorie nuanţează tema socială.
Viziunea despre lume este conturată în roman prin tematica abordată, prin conflicte, prin
evenimentele prezentate, prin particularităţile de compoziţie, şi în special prin perspectiva
personajului Ilie Moromete asupra vieţii şi asupra întâmplărilor.
Primul volum este structurat în trei părţi, cu o acţiune concentrată care se desfăşoară pe
parcursul verii, cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
Compoziţia primului volum utilizează tehnica decupajului şi accelerarea gradată a
naraţiunii.
Prima parte, de sâmbătă seara până duminică noaptea, conţine scene care ilustrează
monografic viaţa rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui Iocan, hora,
fuga Polinei, fata lui Bălosu, cu Birică, un flăcău sărac etc.
Partea a doua se derulează pe parcursul a doua săptămâni, începând cu plecarea lui Achim
cu oile la Bucuresti. Ajuns în capitală acesta vinde oile şi aşteaptă sosirea fraţilor săi.
Partea a treia, de la seceriş până la sfârşitul verii, se încheie cu fuga feciorilor mai mari,
Paraschiv şi Nilă, la Bucureşti, cu caii şi o parte din zestrea surorilor.
Cele trei părţi oferă echilibru compoziţiei. Fiecare parte începe cu o prezentare de
ansamblu: masa, prispa şi secerişul. Simetria compoziţională este dată de cele două referiri la tema
timpului, în primul şi ultimul paragraf al volumului întâi. La început, aparent îngăduitor ”timpul
era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea fără conflicte mari”, pentru ca enunţul din finalul
volumului întâi, ”timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului, care devine
necruţător şi intolerant.
Conflictul triplu va destrăma familia lui Moromete. Primul conflict este reprezentat de
dezacordul dintre tată şi cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim, conflict
izvorât dintr-o modalitate diferită de a înţelege lumea şi de a-i preţui valorile –pământul, valoarea
supremă pentru Ilie Moromete, un ţăran mijlocaş, care încearcă să păstreze întreg pământul
familiei, pe care să-l transmită mai târziu băieţilor săi, şi banii, care reprezintă noua valoare,
impunând un nou mod de viaţă pentru băieţi. Acest mod diferit de percepţie conturează drama
paternităţii, iar risipirea familiei duce la prăbuşirea morală a tatălui. Cel de-al doilea conflict
izbucneşte între: Moromete şi Catrina, soţia lui, deoarece Moromete vânduse în timpul secetei un
pogon de pământ din lotul soţiei, promiţându-i, în schimb, trecerea casei pe numele ei, dar amână
îndeplinirea promisiunii. Nemulţumită, ea îşi găseşte iniţial refugiul în biserică, dar în cel de-al
doilea volum, Catrina îl părăseşte pe Ilie, după ce află de propunerea făcută de către Moromete
fiilor săi, la Bucureşti, şi anume de a se întoarce în sat. Al treilea conflict se desfăşoară între
Moromete şi sora lui, Guica, care şi-ar fi dorit ca fratele văduv să nu se recăsătorească. În felul
acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie şi de creşterea copiilor, pentru a nu
fi singură la bătrâneţe. Faptul că Moromete se recăsătoreşte îi aprinde ura împotriva lui, pe care o va
transmite şi celor trei fii mai mari.
Un alt conflict, secundar, este acela dintre Ilie Moromete şi fiul lui mai mic, Niculae.
Copilul îşi doreşte cu ardoare să meargă la şcoală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl
ironizează: “altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem!” sau susţine că învăţătura nu
aduce nici un “beneficiu”. Există în primul volum al romanului “Moromeţii” câteva scene narative
de mare profunzime: scena cinei şi scena tăierii salcâmului, scene în care sunt prezentate, prin
tehnica detaliului, aspecte din viaţa satului românesc tradiţional.
Primul volum se încheie cu măsurile luate de Moromete după fuga băieţilor la Bucureşti: va
face exact ce nu a vrut niciodată să facă, şi anume să vândă din pământ pentru a-şi reface
gospodăria, pentru a plăti foncirea, rata la bancă şi taxele de şcolarizare pentru Niculae.
În volumul al doilea, structurat în cinci părţi, se prezintă viaţa rurală într-o perioadă de un
sfert de veac, de la începutul anului 1938, până spre sfârşitul anului 1962. Acţiunea romanului se
concentrează asupra a doua momente istorice semnificative: Reforma Agrară din 1945 şi
Colectivizarea - transformarea “socialistă” a agriculturii - după 1949, percepută ca un fenomen
abuziv. O istorie nouă, tulbure şi violentă, transformă radical structurile de viaţă şi de gândire ale
ţăranilor. Satul tradiţional intră într-un ireversibil proces de disoluţie şi pentru descrierea sa
prozatorul foloseşte tehnica rezumativă. Unele fapte şi perioade sunt eliminate, iar timpul
naraţiunii cunoaşte reveniri -este folosită alternanţa.
Conflictul dintre tată şi băieţii cei mari trece în planul al doilea. Conflictul principal opune
mentalitatea tradiţională şi mentalitatea impusă, colectivizarea. Personaje-reflector pentru cele
două mentalităţi sunt Ilie Moromete şi fiul său, Niculae Moromete. Vechea imagine a lui Ilie
Moromete este distrusă fiind înlocuită cu una nouă, lipsită de glorie. Autoritatea lui în sat se
diminuează, iar familia sa distrusă nu se reface.
Volumul al doilea debutează cu o întrebare retorică: ”În bine sau în rău se schimbase
Moromete?” Ceilalţi îşi schimbaseră atitudinea faţă de Ilie. Foştii prieteni au murit sau l-au
părăsit, iar cei noi îi par mediocrii. Vechile duşmănii se sting, Tudor Bălosu devine “chiar
binevoitor faţă de vecinul său”, Guica murise, fără ca relaţiile cu fratele său să se schimbe, iar
acesta nu se duce nici la înmormântarea ei. Cei trei fii mai mari refuză să se mai întoarcă în sat,
rămânând la Bucureşti. Destrămarea familiei continuă cu moartea lui Nilă în război, fetele se
căsătoresc, dar soţul Titei, deşi scapă din război, moare într-un accident stupid în sat.
Fiul cel mic, Niculae, reprezintă în roman mentalitatea impusă, colectivistă. Niculae se
îndepărtează din ce în ce mai mult de tatăl său, se înscrie în Partidul Comunist, devenind inginer
horticol. Ilie Moromete, ”cel din urmă ţăran”, cum îl numeşte Nicolae Manolescu, nu acceptă
ideea că ţăranul trebuie “să dispară”. Este ilustrativ, în acest sens, monologul adresat unui
personaj imaginar, Bâznae, în timp ce, pe ploaie, Moromete sapă un şanţ în jurul şurei de paie din
grădina: ”Că tu vii şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem…Şi
de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?”
Moromete se stinge încet, trăindu-şi ultimii ani din viaţă în singurătate şi tăcere. Mai avea
slăbiciunea de a umbla prin sat. Ultima oară a fost adus acasă cu roaba. Căzut la pat, el îşi exprimă
crezul de viaţă când îi spune medicului: „Domnule…eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”.
Romanul se încheie zece ani mai târziu, Niculae a devenit inginer horticol şi se căsătoreşte
cu o fată din sat, Minodora, fiica lui Adam Fântână, care ajunge şi ea asistentă medicală. La
înmormântarea lui Moromete, fiul său, Niculae află de la Ilinca, sora lui, că tatăl se stinsese
încet, fără a suferi de vreo boală. În finalul romanului, tatăl şi fiul se împacă în visul băiatului,
care este cuprins de remuşcări. Moartea lui Ilie Moromete simbolizează stingerea unei lumi.
Ampla frescă a satului românesc surprinde numeroase personaje reprezentative pentru
diferite categorii sociale, tipuri umane sau teme înfăţişate şi impune o tipologie nouă. În centrul
romanului stă familia Moromete, iar axul ei este Ilie Moromete, personaj cu un destin simbolic
pentru satul tradiţional. El este un spirit reflexiv, contemplativ, inteligent, ironic. Personaj
exponenţial, prototip al ţăranului patriarhal, al cărui destin exprimă moartea unei lumi, „cel din
urmă ţăran” reprezintă concepţia tradiţională faţă de pământ şi de familie. Criza satului arhaic
se reflectă în conştiinţa acestui personaj confruntat tragic cu legile istoriei, cu timpul nerăbdător.
„Moromeţii” este un roman al viziunii despre lume care surprinde dramatica iluzie că viaţa
îşi poate continua cursul în tiparele tradiţionale, dar istoria modifică şi distruge tipare existenţiale,
atât la nivelul existenţei individuale, cât şi la nivelul comunităţii rurale şi a unei categorii sociale, a
ţăranului. Colectivizarea şi comunismul distrug un mod de viaţă, aruncând în paginile istoriei
satul românesc.