Riga Crypto și lapona Enigel

de Ion Barbu

Publicată în 1924, integrată apoi în volumul „Joc secund” (1930), balada „Riga Crypto și lapona
Enigel face parte din a doua etapă de creație barbiană, numită baladic-orientală, dar anunță dezvoltarea
ulterioară a poeziei lui Barbu.
Opera este subintitulată „Baladă”, începe ca un cântec bătrânesc de nuntă, dar se realizează în
viziune modernă, ca un amplu poem de cunoaștere și ca un poem alegoric, o poveste de iubire din lumea
vegetală. Autorul păstrează din specia tradițională schema epică și personajele antagonice, dar evenimentele
narate sunt de natură fantastică (dialogul în vis dintre rigă și laponă) și alegorică. Scenariul epic este dublat
de caracterul dramatic și de „lirismul de măști”, personajele având semnificații simbolice multiple (materia
și spiritul etc.)
Poemul se încadrează modernismului interbelic prin intelectualizarea emoției, imaginar poetic inedit,
ambiguitate, metafore surprinzătoare și cuvinte cu sonorități neobișnuite, înnoiri prozodice.
Tema poeziei o reprezintă iubirea ca modalitate de cunoaștere a lumii. Fiind „un Luceafăr întors”,
poemul prezintă drama cunoașterii și a incompatibilității dintre două lumi (regnuri).
O primă secvență relevantă pentru tema operei se găsește în prima secvență lirică, întâlnirea cu
menestrelul (ipostază a poetului), „mai aburit ca vinul vechi”, care este rugat de nuntașul fruntaș să spună
povestea unei nunți eșuate din cauza încălcării statutului ontologic al ființei, urmată de o nuntire în „cercul
plantelor nebune”. Cântecul menestrelului trist are valoare de memento, atenționând că hybrisul nu poate
rămâne nepedepsit. Cadrul povestirii conține o serie de elemente simbolice, cu încărcătură ezoterică și
ermetică, prin care cititorul este avertizat asupra dimensiunii alegorice a istorisirii care urmează a fi spusă.
Faptul că este rostită într-un cadru secret, retras (în cămară), că este lipsit de public, că se reia într-o nouă
tonalitate (stins, încetinel), după ce mai fusese spusă (cu foc), totul conduce la ideea că se produce un act
inițiatic. Relevantă este, din acest punct de vedere, și starea menestrelului, „aburit”, adică intrat în
dimensiunea dionisiacă a conștiinței, capabilă să se relaționeze cu Marele Tot și să ignore formele aleatorii,
pentru a accede la esență.
A doua secvență relevată pentru tema operei o reprezintă istorisirea propriu-zisă, care este compusă
din o serie de secvențe epice, baladești. Suspectat de un pact faustic cu vrăjitoarea mânătarcă, riga are o
proastă relație cu lumea lui, mai ales din cauza refuzului de a înflori, semn al încercării disperate de a se
sustrage timpului și, implicit, condiției sale. Ampla secvență dialogată cuprinde dezvoltarea temei. În râpa
Uvedenrode, spațiu al virtualităților, se produce spectaculoasa întâlnire onirică. Ofertele pe care riga cel
spân i le face fetei au caracter simbolic, evidențiind diferența ireconciliabilă dintre cele două lumi (vegetală
și umană), dar mai ales între cele două categorii, materia și spiritul. Enigel percepe oferta (uitarea astrului)
cu toată încărcătura ei malefică. Pentru ea, uitarea Soarelui ar însemna chiar negarea condiției umane, de
ființă care caută împlinirea prin spirit, încercând să înfrângă atracția inferioară a materiei, a cărnii, care doar
la umbră crește. Înrudirea omului, „fiară bătrână”, cu ursul alb susține ideea desprinderii noastre de
condiționarea și limitările materiei, pentru care rațiunea este sau inaccesibilă sau devastatoare: „pahar e
gândul, cu otravă”.
Viziunea despre lume a poetului-matematician se reflectă în universul poetic original care exprimă,
într-un limbaj încifrat, o lume de esențe contemplate de spirit. Ion Barbu ilustrează conceptul modern de
poezie pură, o lirică esențializată, a ideilor, pentru care este nevoie de un cititor inițiat.
Titlul baladei trimite cu gândul la marile povești de dragoste din literatura universală, „Romeo și
Julieta”, „Tristan și Isolda”. Însă la Ion Barbu, membrii cuplului sunt antagonici (fac parte din regnuri
diferite). Sunt personaje romantice cu trăsături excepționale, dar negative în raport cu norma comună
(Crypto e „sterp” și „nărăvaș/ Că nu voia să înflorească”, iar Enigel este „prea-cuminte”).
Numele Crypto are dublă semnificație: cel tăinuit, „inimă ascunsă”, provenind din adjectivul
„criptic” (ascuns, tăinuit), dar sugerează, în egală măsură, apartenența sa la familia ciupercilor, numite
științific „criptogame”. Personajul este rege (rigă) al făpturilor inferioare, din regnul vegetal. Numele cu
sonoritate nordică Enigel sugerează originea laponei (de la pol) și trimite probabil la semnificația cuvântului
din limba suedeză, „înger” (care provine din latinescul „angelus”).
La nivel formal, poezia este alcătuită din două părți, fiecare dintre ele prezentând câte o nuntă: una
împlinită, cadrul celeilalte nunți, povestită, ratată, modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălarița.
Formula compozițională este cea a povestirii în ramă.
Prologul conturează în puține imagini atmosfera de la finalul unei nunți trăite. Primele patru strofe
constituie rama viitoarei povești și reprezintă dialogul menestrelului cu „nuntașul fruntaș”. Menestrelul
(trubadur medieval, bard caracteristic spațiului romantic apusean) e îmbiat să zică „încetinel” „un cântec
larg” despre nunta ratată dintre doi parteneri inegali, reprezentanți a două regnuri distincte, Enigel și riga
Crypto. Portretul menestrelului (poetul) este fixat prin trei epitete: „trist”, „mai aburit ca vinul vechi”, „mult
îndărătnic”, iar invocația este repetată de trei ori, ceea ce determină intrarea în starea de grație necesară
zicerii acelui „cântec”.
Partea a doua prezintă povestea de iubire neîmplinită dintre Enigel și riga Crypto. Nunta povestită
cuprinde mai multe tablouri poetice: portretul și împărăția rigăi Crypto; portretul, locurile natale și orpirea
din drum a laponei Enigel; întâlnirea dintre cei doi; cele trei chemări ale rigăi și primele două refuzuri ale
laponei; răspunsul laponei și refuzul categoric cu revelarea relației dintre simbolul solar și propria condiție;
încheierea întâlnirii; pedepsirea rigăi din finalul baladei. Modurile de expunere sunt, în ordine: descrierea,
dialogul și narațiunea.
În expoziție, sunt prezentate în antiteză portretele membrilor cuplului și locurile lor natale,
deosebirile dintre ei generând intriga.
Riga Crypto, „inimă ascunsă”, este craiul bureților, căruia dragostea pentru Enigel îi este fatală.
Singura lor asemănare este statutul superior în interiorul propriei lumi: el este rigă al plantelor inferioare,
care nu înfloresc, iar păstorița care își duce turmele de reni spre sud este o stăpână a regnului animal, î
ipostaza de ființă rațională, omul –„fiară bătrână”.
Riga este bârfit și ocărât de supuși, pentru că e „sterp”, „nărăvaș” și „nu voia să înflorească”, în timp
ce ea își recunoaște statutul de ființă solară.
Spațiul definitoriu al existenței, pentru Crypto, este umezeala perpetuă și impură, în timp ce lapona
vine „din țări de gheață urgisită”, spațiu rece, ceea ce explică aspirația ei spre soare și lumină, dar și
mișcarea de transhumanță care ocazionează popasul în ținutul rigăi.
Membrii cuplului fac parte din regnuri diferite și, de aceea, nu pot comunica în plan real. Întâlnirea
lor se realizează în visul fetei, la fel ca în „Luceafărul”. Riga este cel care rostește de trei ori descântecul de
dragoste și, de tot atâtea ori, lapona îl respinge. Povestea propriu-zisă se dovedește a fi fantastică, ca în
poemul eminescian, doar că rolurile sunt inversate. În dialogul lor, formulele de adresare sugerează
familiaritate, afecțiune blândă: repetiția „Enigel, Enigel”, epitetul „rigă blând”.
Al doilea refuz este susținut de enumerarea atributelor lui Crypto: „blând”, „plăpând”, necopt –
„Lasă. Așteaptă de te coace”. Opoziția copt-necopt, reluată în al treilea refuz prin antiteza soare-umbră, pune
în evidență incompatibilitatea lor. Imaginii de fragilitate a lui Crypto lapona îi opune aspirația ei spre
absolut, cu toate că tentația iubirii este copleșitoare. Soarele este simbolul existenței spirituale, al împlinirii
umane, în antiteză cu umbra, simbol al existenței instinctuale, sterile, vegetale.
Pentru a-și continua drumul către soare, lapona refuză descântecul rigăi, deși regretă și plânge.
Descântecul se întoarce în mod brutal asupra celui care l-a rostit și îl distruge. Făptura firavă este distrusă de
propriul vis, cade victimă neputinței și îndrăznelii de a-și depăși limitele.
Finalul este trist. Riga Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, obligat să rămână alături de
făpturi asemenea lui, „Laurul-Balaurul” și „măsălarița-mireasă”. Încercarea ființei inferioare de a-și depăși
limitele este pedepsită cu nebunia.
Alcătuirea prozodică pare destul de riguroasă inițial: catrene cu rimă încrucișată și măsură
predominantă de 8-9 silabe. Pe parcurs, poetul modern schimbă trăsăturile prozodice și sonoritățile, în
funcție de mesaj: intervenția naratorului sau dialogul protagoniștilor, chemare sau refuz, descântec de
dragoste sau blestem.
Accentul în această baladă cade pe antagonismul slab-puternic: înlocuind ideea impusă în literatură
că dragostea este un miracol în sine, poetul prezintă drama incompatibilității și legea nemiloasă a iubirii
(supraviețuiește cel puternic, iar cel slab este sacrificat).
Poemul „Riga Crypto și lapona Enigel” impune o viziune modernă. Interpretarea dată de însuși Ion
Barbu poemului, „un Luceafăr întors”, relevă asemănarea cu problematica capodoperei lui Mihai Eminescu,
dar poemul modern este totuși „un Luceafăr cu rolurile inversate și într-un decor de o nebănuită noutate”,
cum remarcă Nicolae Manolescu. Ion Barbu răstoarnă clișeele mentalității tradiționale, astfel încât axa uman
– feminin – comun devine superioară axei nonuman – masculin – regal.