Plumb

de George Bacovia
George Bacovia a fost un reprezentat de seamă al simbolismului românesc. Poezia
simbolistă Plumb deschide volumul cu același titlu, apărut în 1916, și reprezintă o emblemă a
universului poetic bacovian. Motivul solitudinii apăsătoare este elementul de recurență în
volumul de debut, Plumb.
Poezia este o artă poetică, întrucât autorul își exprimă crezul poetic despre rolul artistului
și al operei de artă. Textul se înscrie în lirica simbolistă prin: folosirea simbolurilor, tehnica
repetițiilor, cromatica, sugestiile și dramatismul trăirii eului liric. Dramatismul este sugerat prin
corespondența ce se stabilește între materie și spirit. Textul creează o atmosferă, sugerează o
stare de apăsare, dar nu cuprinde niciun termen explicit al angoasei, totul fiind dedus din
descrierea cadrului. Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un
străin, se circumscriu esteticii simboliste.
Poezia lui Bacovia este a unui solitar și a unui prizonier, a unei conștiințe înspăimântate
de sine și de lumea în care trăiește. În poezia Plumb viziunea este fără ieșire, nemetafizică,
întrucât textul hiperbolizează starea de singurătate, obsesia deplinei izolări și presimțirea morții,
a mineralizării, a neantului. O mărturisire a lui G. Bacovia dezvăluie semnificațiile pe care
poetul le dă cuvântului plumb (intenția autorului), galbenul potențând spleen-ul: „În plumb văd
culoarea galbenă. Compușii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această
culoare... Sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea sufletului meu.”
Tema poeziei constituie condiția poetului într-o societate rece, lipsită de aspirații și
artificială. Lumea ostilă și stranie, conturată de câteva pete de culoate este proiecția universului
interior, de un tragism asumat cu luciditate.
O primă secvență relevantă pentru tema operei regăsim în primul catren al poeziei, care
corespunde universului exterior, dominat de monotonie (gri, plumb), din care eul liric nu poate
evada. Acesta surprinde elemente ale cadrului spațial închis, apăsător, sufocant, în care eul
poetic se simte claustrat și nesigur, în cavou, un loc limitat care îl condiționează pe eul liric, de
unde și imposibilitatea de a comunica cu societatea. Mediul înconjurător căpătă greutatea
apăsătoare a plumbului, fiind văzut ca un imens cimitir conturat de elementele ale decorului
funerar: sicriele de plumb, vestmântul funerar, flori de plumb, coroanele de plumb, artificii
funerare de duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie. Repetarea epitetului de plumb are
multiple sugestii (cromatică, fizică – de apăsare), insistând asupra existenței mohorâte, anoste,
lipsită de transcendență sau de posibilitatea înălțării. Lumea obiectuală, în manifestările ei de
gingășie și de frumusețe – florile, este marcată de împietrire. Vântul este singurul element care
sugerează mișcarea, însă produce efecte reci, ale morții, sugerate auditiv: Și scârțâiau coroanele
de plumb. Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
A doua secvență relevantă pentru tema operei o constituie cea de-a doua strofă,
corespunzatoare lumii interioare eului liric. Aceasta debutează sub semnul tragicului existențial,
generat de moartea afectivității: Dormea întors amorul meu de plumb. Cuvântul întors constituie
misterul poeziei. Este vorba, probabil, cum va spune Blaga, de întoarcerea mortului cu fața spre
apus. Eul liric își privește sentimentul ca spectator. Aripile de plumb presupun un zbor în jos,
căderea surdă și grea, moartea. Încercarea de salvare este iluzorie: Și-am început să-l strig.
Ambiguitatea poetică este produsă prin multiplele semnificații pe care le poate primi metafora
aripile de plumb sau lexemul mort (în versul Stam singur lângă mort), precum și epitetul
dormea întors (amorul), care de-a lungul anilor a fost perceput în critica literară de la un dor
datorat pierderii iubitei până la profunzimea dragostei artistului pentru propria creație.
Poezia se realizează ca un monolog liric al unui eu „fantomatic” (N. Manolescu).
Lirismul subiectiv este redat prin mărcile subiectivității: persoana întâi a verbelor (stam, am
început), persoana întâi a adjectivului pronominal posesiv (amorul meu).
Titlul poeziei este simbolul plumb, care sugerează apăsarea, angoasa, greutatea sufocantă,
cenușiul existențial, universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial, fără soluții
de ieșire.
Semnificațiile cuvântului plumb se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul
subiectiv/ uman și planul obiectiv/ cosmic. Ca element anorganic sugerează mineralizare
moartea; prin greutate denotă apăsare sufletească, sufocantă, prăbușirea interioară, culoarea gri
poate reda tristețea,monotonia, plictisul, angoasa, cenușiul vieții cotidiene, mediul meschin;
răceala – lipsa de viață, absența sentimentelor, singurătatea; metal saturnian – melancolia grea;
substanță utilizată la sigilarea sicrielor, în anumite circumstanțe – limitarea, izolarea totală,
imposibilitatea evadării.
Sonoritate cuvântului, un lexem alcătuit din patru consoane și o vocală, sugerează căderea
grea, fără ecou. Cuvântul plumb invadează toate regnurile, devenind metaforă-simbol.
Compozițional, textul este alcătuit din două catrene construite pe baza lexemului plumb,
care este reluat în șase din cele opt versuri. Realizate prin paralelism, cele două strofe corespund
celor două planuri ale realității: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de cimitir și de cavou
și realitatea interioară, subiectivă, simbolizată de sentimentul iubirii.
Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea laitmotivului „stam singur”,
care, alături de celelalte simboluri, accentuează senzația de pustietate sufletească.
Realizată preponderent din imagini vizuale, poezia exploatează stările și emoțiile produse
de elementele decorului funerar, care transmit o stare interioară: vidul sufletesc, angoasa
existenței. Pe langa imaginile vizuale apar si doua imagini auditive: in prima strofa” Si scartaiau
coroanele de plumb”, iar in stofa a doua “ Si-am inceput sa-l strig”. Astfel că între planul
exterior și cel interior se stabilesc o serie de corespondențe.
Elementele naturii primordiale frigul și vântul, produc, în poezie, disoluția/descompunerea
materiei și sugerează percepția prin senzații tactile a vidului sufletesc.
În ceea ce privește prozodia, poezia Plumb este riguros construită, sugerând prezența
morții, prin închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată, măsură fixă de 10 silabe, iambul alternând
cu amfibrahul. Elementele prozodiei clasice, care produc muzicaliate exterioară sunt valorificate
pentru a conferi și o muzicalitate interioară, dată și de repetiții, paralelism și pauze, care
transformă poezia într-un vaier monoton.
Prin atmosfera, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolului si a corespondentelor,
zugravirea starilor sufletesti de angoasa, de spleen, poezia Plumb se incadreaza in estetica
simbolista.