Plumb

Plumb

de George Bacovia

- Tema si viziunea despre lume -

Apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea în Franța, simbolismul inovează poezia de

până atunci, fiind o poezie a sensibilității pure ce sugerează stări sufletești
nelămurite, vagi. Aceasta se realizează mai întâi de toate prin intermediul simbolului.
Simbolismul impune muzicalitatea interioară prin folosirea refrenului, a laitmotivului
sau prin preferința pentru alte sunete, pentru anumite teme și motive: motivul
târgului provincial, ca element al izolării, tema iubirii, a naturii, tema orașului,
condiția poetului și a poeziei, claustrarea , moartea etc.
Poezia reprezentativă pentru creația bacoviană este poezia „Plumb”, publicată
în volumul cu același nume în 1916. Se încadrează în estetica simbolistă, in primul
rând, prin folosirea corespondenţelor dintre elementele ce compun universul, la fel
ca Charles Baudelaire. Astfel, dacă primul catren se centrează pe imaginea unei naturi
reificate sub puterea plumbului: sicriele sunt ,,de plumb,,, florile sunt ,,de plumb,,,
natura toată poartă ,,funerar vesmânt,,, în cea de a doua strofă este dezvăluită
realitatea interioră a fiinţei, sentimentele eului fiind mortificate sub puterea
metalului thanatic: ,, dormea întors amorul meu de plumb,,.
În al doilea rând. Poeţii simbolişti caută să îndepărteze poezia de pictură şi să o
apropie de muzică. George Bacovia aderă la acest principiu estetic de creaţie, astfel
încât, în poezia Plumb, repetiţia simbolului central ,,plumb,, , şi a conjuncţiei
coordonatoare ,,şi,, conferă discursului o muzicalitate tristă, apăsătoare şi monotonă,
asemeni unui marş funebru.
Are valoare de artă poetică, conținând, exprimate în versuri, notele esențiale
ale universului bacovian. Textul surprinde ipostaza artistului care traversează tripla
criză, specifică omului modern. Mai întăi, este observabilă o criză a sinelui, ipostaza
unei fiinţe care îţi resimte realitatea interioară ,,de plumb,,. Mai apoi, apare ipostaza
artistului damnat la o existenţă solitară, societatea însăşi fiind imaginată ca un cavou.
În această lume superficială, artistului nu i se aduce niciun omagiu, coroanele
fiind ,,de plumb,,. Finalul discursului conţine, prin metafora ,,aripile de plumb,
sugestia crizei comunicării fiinţei cu transcendenţa.
Totodată poezia pune în evidență o viziune despre lume, tipic simbolistă, atât
prin tema abordată, prin stările eului liric, cât și prin procedeele artistice specifice
simbolismului.

1
Plumb

Tema poeziei face trimitere la condiția unui solitar, a unei conștiințe

înspăimântate de lumea în care trăiește, fiind centrată pe ideea izolării poetului, a
ființei umane, în general, într-o lume terifiantă aproape neverosimilă.
Titlul conține cuvântul „plumb” ce reprezintă și termenul cheie al poeziei, cu
valoare de simbol. Cuvântul din titlu concentrează în sine semnificația culorii cenușii,
a greutății apăsătoare, prin el poetul reușind să sugereze atmosfera grea, starea
sufletească apăsătoare, monotonia, angoasa și teama de un spațiu închis. În textul
bacovian, plumbul devine o metaforă absolută a existenței apăsătoare, a unei vieți
iremediabil captive în materie.
Utilizarea formelor pronominale(,,meu,,) şi verbale( ,,am început,, ,,să strig,,
stam,,) de persoana întâi, încadrează opera în lirismul subiectiv. Un sine alienat este
surprins în relaţiile sale cu o lume căreia nu i a ieşit operaţia alchistă de transformare
a plumbului în aur şi se vede acum invadată de această materie grea.
Spațiul este limitat și este definit chiar din primul vers prin structura „sicriele
de plumb”, accentuat în versul al treilea prin altă sintagmă „stam singur în cavou”.
Cadrul temporal nu este precizat dar aspectele macabre, vântul și frigul din
cavou sunt elemente care sugerează o dimensiune nocturnă, de toamnă târzie,
corelată cu spectrul morții.
Poezia este structurată în două catrene, imaginarul poetic configurându-se pe
două planuri, cel al realității exterioare, obiective și cel al realității lăuntrice, aflate
într-o relație de corespondență. Planurile devin coincidente, sub semnul aceluiași
simbol, plumbul, și în spațiul aceluiași câmp semantic thanatic (al morții).
Laitmotivul ,, stam singur,, pune în relaţie tabloul sumbru al cimitirului cu cel
sufletesc. Verbul ,,stam,, trimite la ideea de nemilcare li implicit de contemplaţie, de
cuprindere cu privirea a unui spaţiu înconjurător; adjectivul ,,singur,, comunică un act
de reflecţie, de autoconsiderare. Omul care înregistrează pustiul din jurul său se
cufundă apoi în golul de sine.
Viziunea despre lume a autorului este evidentă în primul catren, unde se
schițează reperele realității exterioare. Se figurează un spațiu simbolic, un spațiu al
somnului, al morții prin care se sugerează vidul existențial thanatic, ori sugerează
spațiul închis al odăii-cavou, al târgului de provincie, sau al universului, ori poate,
propriul trup în care spiritul se simte captiv. Somnul „de plumb” ia treptat în
stăpânire toate ariile realului: viața fragilă, „flori de plumb”, ființa omenească
devenită absentă, „funerar vestmânt” și înfăptuirile omenești devenite derizorii
„coroanele de plumb”. Între această realitate împietrită și eul liric se stabilește un
raport mereu torturant „stam singur în cavou...”. Plumbul, somnul, vântul sunt
simboluri ale degradării, ale minusului vital, ale vitregiei unui univers în care nimic nu
trăieşte cu adevarat. Vântul este expresia exterioară a diyarmoniei lăuntrice, la fel ca

2
Plumb

şi scârtâitul coroanelor. este o entitate enigmatică ,"și era vânt...", semnificând

efemerul sau neliniștea spiritului în trupul cavou.
Și în cel de-al doilea catren se conturează , prin surprinderea realității
interioare, viziunea terifiantă despre lume a autorului, fiind un ecou sfâşietor al celui
dintâi. Sentimentul solitudinii devine atât de apăsător încât ființa își exprimă spaima
de neant (gol) prin strigăt. Zadarnic strigăt, fără răspuns, fără ecou, într-o lume în care
iubirea însăși, principiu fundamental al vieții, a murit („dormea întors amorul meu de
plumb”). Între acest univers interior al eului liric și cel al realității exterioare există o
relație de corespondență specifică imaginarului poetic simbolist. Dubla metaforă
verbală este expresia absolută a îndepărtării definitive de viață. Conștiința pierderii
credinței în absolutul iubirii accentuează starea de solitudine a ființei care agonizează.
Ultima metaforă a textului(aripile de plumb) exprimă bacovianul sentiment al
prăbușirii în somnul materiei încremenite, în neantul ființei, ori în abisul lăuntric.
În concluzie, atmosfera poemului este una de infern tipic bacovian, care
încorsetează eul liric apăsat de tristețe, de disperare și de angoasă. După cum se
observă, în această poezie există numeroase trăsături specifice simbolismului:
numeroase simboluri, plumbul fiind simbolul central al poeziei, simbolul sicrielor, al
cimitirului, al cavoului, al singurătății etc. , există imagini vizuale dominate de
cenușiu, imagini auditive și imagini tactile, toate sugerând o atmosferă tipic
simbolistă.
Lirica bacoviană aduce cea mai profundă schimbare în viziunea poetică asupra
„realului” și implicit asupra conceptului de poezie. Ea exprimă maturizarea
simbolismului românesc și marchează trecerea către celelalte curente literare:
suprarealismul, expresionismul, constructivismul.L lirica lui Bacovia este creatoarea
unui univers artificial, a unei atmosfere dominate de corespondențe cromatice, o
coborâre în infern sau o radiografie a „sfârșitului continuu”.