Plumb

George Bacovia

Personalitatea artistic bacoviană s-a format într-o perioadă dominată de simbolism, curent
apărut la mijlocul secolului XIX în Franța, și care s-a răspândit, ulterior, în toată Europa.

Născută sub semnul simbolismului, poezia bacoviană ilustrează o nouă sensibilitate artistică,
o atmosferă lăuntrică particulară. Astfel, Bacovia devine poetul toamnelor dezolante, al iernilor ce
dau impresia de sfârșitul lumii, al primăverilor iritante, al căldurilor toride și al tablourilor stranii
(parcul desfrunzit, cârciumi afumate, licee sumbre, cimitire)

Publicată în perioada interbelică, volumele sale aparțin ”unei faze mai târzii a simbolismului”
(Rodica Zafiu), iar înclinația poetului pentru estetica simbolistă este transpusă pe hârtie prin
intermediul poeziei „Plumb”, publicată in 1916, care deschide volumul de debut cu același titlu.

Tema și motivele, cultivarea simbolului, a sugestiei, decorul, cromatica, tehnica repetițiilor,

utilizarea sinesteziei, dar și muzicalitatea prezente la nivelul textului fac posibilă încadrarea poeziei în
curentul simbolist.

Opera bacoviană „Plumb” poate fi considerată o artă poetica, având drept temă principală
apăsarea sufletească, solitudinea, nevroza, determinate de o lume ostilă, incapabilă să înțeleagă și să
aprecieze valoarea eului liric. Această temă este susținută de motive lirice ce aparțin câmpului
semantic al morții: plumbul, sicriele, somnul, coroanele, vântul.

O principală trăsătură ce face posibilă încadrarea textului în curentul simbolist o constituie

prezența simbolului central „plumb”, devenit element de recurență în structuri precum „flori de
plumb”, „coroane de plumb”, „amor de plumb”. Acestea sugerează apăsarea, greutatea, sau, potrivit
mărturisirii poetului „plumbul ars este galben, sufletul ars este galben, galben este culoarea sufletului
meu”.

Focalizarea pe cuvântul „plumb” este vizibilă chiar din titlu, care, prin repetare, devine
laitmotiv. Anticipând aspectul tematic general, acesta face trimitere, prin cromatică (gri) și sonorizare
(alcătuirea din consoale grele – „p”, „l”, „m”, „b” și o singura vocală „u”) la nevroză, singurătate.

Tot de simbolism ține și muzicalitatea versurilor, conferită de paralelismul sintactic (repetiția

obsesivă a cuvântului „plumb”) și elementele de versificație (rima îmbrățisată, ritmul iambic, măsura
de 10 silabe)

Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din două strofece evidențiază opoziția
dintre cadrul exterior și cel interior, însă, în realitate, cele două planuri se află într-o strânsă relație de
simetrie creată prin deschiderea primului vers al fiecărei strofe cu verbul „a dormi”, mai întâi la
pers.a III-a plural, apoi la pers.a III-a singular, repetiția cuvântului „plumb”, care apare în mai multe
structuri, pe lângă coroane, sicrie, aripi. De asemenea, cel de-al doilea vers al fiecărei strofe conține
sintagma „flori de plumb”.
 Prima strofă prezintă cadrul exterior al trăirii și manifestării eului poetic, iar versul incipit
„Dormeau adânc sicriele de plumb” care înfățișează lumea ca pe un imens cimitir cuprinde două
simboluri obsedante ale liricii bacoviene: „sicrie” și „plumb”. Alături de alte elemente, ele capătă
greutatea apăsătoare a metalului, realizând, astfel, un spațiu al captivității.

Această idee poetică (a captivității) este accentuată printr-o enumerație de elemente ale
decorului funerar („sicrie de plumb”, „funerar vestmânt”, „coroane de plumb” ) cuprinse de un somn
al morții. Mai mult decât atât, lumea ostilă în care trăiește, căreia îi este asociată greutatea
apăsătoare a a cadrului exterior, îl determină să se prăbușească într-un cavou-temniță a sufletului,
metafora-simbol „cavou” căpătând „expresia celei mai elementare stări sufletești”- E.Lovinescu.

Fascinația mortuarului este evidențiată de artificiul decorativ „flori de plumb”. În

manifestarea lor de gingășie și frumusețe, florile sunt marcate de împietrire, fiind cuprinse și ele de
toxicitatea plumbului, ceea ce le pune în legătură directă cu ”coroanele de plumb”- simbol al morții.

Apariția vîntului în peisajul macabru al cavoului ilustrează o natură simbolistă potrivnică, care
se dezintegrează și afectează omul. Vântul produce stridențe acustice și senzația de rece,
intensificată apoi, în strofa urmatoare, unde devine frig.

Condiția poetului, condamnat la imposibilitatea comunicării cu lumea exterioară, se amplifică

în a doua strofă, unde se trece către cadrul interior.

În cazul acestei ultime idei poetice, prin intermediul versului „Dormea întors amorul meu de
plumb”, este sugerată respingerea, întoarcerea de la viață către moarte, iar metafora „amorul meu
de plumb” evidențiază toxicitatea ce a cuprins până și sentimentele eului liric, eliminând orice
speranță de salvare.

Starea de solitudine este accentuată de imaginea auditivă „Și-am început să-l strig”, ce
sugerează un sunet de disperare, singura reacție umană în acel cadru al morții grăbite de „aripile de
plumb”- metaforă ce presupune zborul în jps, imposibilitatea salvării.

„Plumb” transmite spaima de neant a ființei, poezia fiind realizată ca un tablou static,
preponderent alcătuit din imagini artistice : vizuale „stam singur în cavou”, „stam singur în
mormânt”, auditive „Și scârțâiau coroanele de plumb”.

La nivelul textului se remancă prezența mărcilor lexico-gramaticale ale subiectivității, forme

verbale și pronominale la persoana I: „stam”, „am început”, ”să strig”.

Așadar, poezia „Plumb”, care poate fi considerată o artă poetică, se încadrează în estetica
simbolistă, aparținând „unei faze mai târzii a simbolismului”, după cum susține criticul literar Rodica
Zafiu.